ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2324/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 9 noiembrie 2021 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanta, prin administrator special, a solicitat să se dispună obligarea pârâtului A. la plata sumei de 3.165.572,03 RON, reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei prin plata nelegală privind înființarea de livezi și achiziționarea de pachete de semințe de lavandă, fără ca bunurile generate de natura mijloacelor fixe să fie înregistrate în patrimoniul public al județului transmis în administrarea regiei și la plata dobânzii legate remuneratorii, în cuantum de 860.401,35 RON, calculată de la data plății nelegale și până la data de 30.10.2021.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 2124 din 10 iunie 2022 pronunțată de Tribunalul Constanța, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța, în contradictoriu cu pârâtul A., ca fiind prescrisă.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 46 C din 15 februarie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța împotriva sentinței civile nr. 2124 din 10 iunie 2022 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimatul pârât A..

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 46 C din 15 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, reclamantul Drumuri Județene Constanța S.A. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a arătat că, în mod greșit și cu nesocotirea dispozițiilor legale care reglementează prevederile referitoare la prescripție, instanța de apel a respins cererea de apel, reținând că soluția instanței de fond privind incidența prescripției este întemeiată. Prin motivele de apel, cu privire la respingerea excepției, reclamantul a precizat că termenul de la care a început să curgă prescripția este 31.05.2017 - data la care a fost pronunțată decizia Curții de Apel Constanța în dosarul nr. x/2015 ce a avut că obiect verificarea legalității deciziei Curții de Conturi nr. 71/12.08.2014, iar termenul de prescripție aplicabil în cauză este de 5 ani, în acord cu prevederile art. 1 și art. 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale. Chiar dacă prin considerentele hotărârii instanța de apel a analizat prescripția dreptului material la acțiune și prin raportare la art. 2.532 pct. 3 C. civ., recurentul-reclamant menționează că prin cerere de recurs nu critică aceste considerente, criticile sale vizând doar modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează prescripția prin raportare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripție și momentul la care acesta s-a împlinit. Susține că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție în cauză coincide cu data de 31.05.2017 - dată la care a fost pronunțată decizia Curții de Apel Constanța în dosarul nr. x/2015 ce a avut că obiect verificarea legalității deciziei Curții de Conturi nr. 71/12.08.2014. Adițional, termenul de prescripție este de 5 ani, în acord cu prevederile art. 1 și art. 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale. Abia ulterior momentului la care instanța de judecată competentă a statuat în sensul stabilirii legalității și temeiniciei deciziei Camerei de Conturi nr. 71/12.08.2014, recurentul-reclamant arată că a putut cunoaște cert atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Până la momentul pronunțării Curții de Apel Constanța ca instanță de control judiciar, nici paguba, nici persoana răspunzătoare nu puteau fi apreciate ca având caracter cert, motiv pentru care data pronunțării deciziei civile nr. 508/31.05.2017 marchează începutul termenului de prescripție. Termenul a fost chiar și suspendat dat fiind contextul stării de urgență, în sensul că, prin intermediul Decretului nr. 195/2020, președintele României a instituit starea de urgență pe teritoriul României începând cu data de 16.03.2020, iar prin Decretul nr. 2440/2020 aceasta s-a prelungit cu 30 de zile, începând cu data de 16.04.2020. Apreciază că în cauză este incident chiar motivul de suspendare al curgerii termenului de prescripție dictat de dispozițiile art. 2532 pct. 3 C. civ., având drept corespondent art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Intimatul-pârât a deținut calitatea de director general al reclamantului, motiv pentru care acesta poate fi asimilat cu o persoană care, în temeiul unui act juridic (contractul de mandat nr. x/25.07.2009) a administrat bunurile/patrimoniul reclamantului, iar cât timp mandatul său de director general a dăinuit, cursul prescripției a fost suspendat. Pasivitatea intimatului de a urmări recuperarea prejudiciului în cauză, cât timp a fost responsabil de conducerea reclamantului a fost evidentă și nu poate echivala decât cu socoteli ce nu au fost date și aprobate, termenul de prescripție urmând a avea ca dată de început momentul încetării mandatului său. Recurentul-reclamant a arătat că, având în vedere baza prejudiciului constând în plăți nelegale din sume reprezentând venituri publice ale UATJ Constanța, în cauză devin incidente prevederile art. 1 și art. 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, termenul de prescripție fiind unul de drept fiscal - de 5 ani, și nu un termen de drept comun, respectiv cel de 3 ani. Aplicând termenul de prescripție de 5 ani, prin raportare la data de 31.05.2017, se observă că sfârșitul acestui termen se plasează temporal în anul 2022, sens în care, prin raportare la momentul promovării acțiunii, respectiv 09.11.2021, termenul de prescripție nu a fost depășit, excepția prescripției dreptului material la acțiune impunându-se a fi respinsă că neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (9 noiembrie 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 28 noiembrie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: În ceea ce privește situația de fapt din cauza dedusă judecății, se reține în esență că prin acțiunea formulată la 9 noiembrie 2021 reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța a solicitat antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtului A., fost angajat al său, care ar fi provocat un prejudiciu prin faptul că a executat necorespunzător atribuțiile stabilite prin contractul de mandat care i-a fost încredințat în calitate de director general al reclamantei, prejudiciu rezultat din angajarea și efectuarea unor cheltuieli aferente perioadei 2011-2013, pentru care Curtea de Conturi a impus luarea de măsuri în vederea recuperării, prin decizia nr. 71/12.08.2014, supusă la rândul său verificării jurisdicționale de către instanțele de judecată - prin sentința civilă nr. 923/27.07.2016 a Tribunalului Constanța pronunțată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 508/31.05.2017 a Curții de Apel Constanța. Referitor la legea aplicabilă prescripției extinctive, instanța de apel a reținut ca fiind aplicabil art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., având în vedere că dreptul la acțiunea în repararea prejudiciului, constând în efectuarea unor plăți în perioada 2012-2013 cu nesocotirea clauzelor stipulate în contractul de mandat, nu putea începe să curgă înainte de efectuarea primei plăți pretins nelegale, respectiv cel mai devreme în anul 2012, când se afla deja în vigoare C. civ. din 2009 (intrat în vigoare la 1 octombrie 2011). În aplicarea art. 2526 teza a II-a din C. civ. (ce prevede că dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care ultima prestație devine exigibilă), instanța de apel a reținut că termenul de prescripție urmează a fi calculat pentru întreaga sumă, în raport cu data ultimei plăți - plată efectuată în anul 2013. Pe calea prezentului recurs, pârâtul solicită să se constate că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție în cauză este 31.05.2017 - dată la care a fost pronunțată decizia Curții de Apel Constanța în dosarul nr. x/2015, ce a avut că obiect verificarea legalității deciziei Curții de Conturi nr. 71/12.08.2014. Această susținere a părții este nefondată. În argumentarea înlăturării acestei critici, în acord cu cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte reamintește că prin decizia nr. 19/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c)din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului." Instanța supremă a statuat, de asemenea, că "sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, care este un terț față de raporturile de muncă ce s-au derulat între angajator și angajat și ale cărui observații nu dau naștere unui drept substanțial, de care să se prevaleze angajatorul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligațiile stabilite în sarcina sa în materie de salarizare și gestionare a resurselor bugetare, în condițiile în care, de fapt, organul de control, dacă apreciază că nu au fost respectate dispozițiile legale, procedează la un control de legalitate" (paragraf 54) și că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (paragraf 58). În consecință, în contrar celor susținute de recurent, Înalta Curte reține că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, iar paguba constatată prin acel act de control, preexistentă raportului Curții de Conturi, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, respectiv încă din anul 2013 - momentul efectuării ultimei plăți componente a debitului litigios - astfel cum în mod legal a arătat și instanța de apel în considerentele deciziei recurate. O altă critică inserată în cuprinsul motivelor de recurs (pagina 4) vizează incidența cazului de suspendare a curgerii termenului de prescripție prevăzut de art. 2.532 pct. 3 C. civ., deși, în mod contradictoriu, la pagina 3 din aceeași cerere de recurs, recurentul-reclamant menționează că înțelege să nu critice aceste considerente, ci doar modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează prescripția prin raportare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripție și momentul la care acesta s-a împlinit. Referitor la aplicarea în speță a cazului de suspendare a curgerii termenului de prescripție prevăzut de art. 2.532 pct. 3 C. civ., se reține că acest caz de suspendare vizează orice raporturi de administrare a bunurilor altuia (în afara celor enunțate la pct. 2 al art. 2532 C. civ.) și fără a deosebi în funcție de izvorul raportului - lege, contract, hotărâre judecătorească. Ea este dictată de natura specială a raporturilor în care se află cei împotriva cărora curge prescripția și are în vedere o imposibilitate morală de a acționa. În speță, pretențiile reclamantului se întemeiază pe contractul de mandat intervenit între părți, încheiat în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, contract în baza căruia pârâtul a fost împuternicit să conducă nemijlocit și efectiv întreaga activitate a Regiei Autonome Județene de Drumuri și Poduri Constanța, în vederea îndeplinirii obiectivelor și criteriilor de performanță specifice, în schimbul unei remunerații. Astfel cum rezultă din cuprinsul contractului de mandat (nr. x din 25.07.2009) și cum s-a reținut de către instanțele de fond, pârâtul a îndeplinit funcția de director general al Regiei Autonome de Drumuri și Poduri Constanța începând cu data de 25.07.2009, fiind revocat din această funcție prin hotărârea nr. 3 din 15.09.2015 a Consiliului de Administrație a RAJDP Constanța. În contextul normativ expus, se constată că raportul de mandat existent între părți în perioada respectivă, în virtutea căruia pârâtul a îndeplinit funcția de director general al Regiei reclamante, se circumscrie cazului de administrare a bunurilor altuia prevăzut de art. 2532 pct. 3 C. civ., instanța de apel reținând în mod corect incidența în speță a cazului de suspendare a cursului prescripției extinctive reglementat de acest text legal. În calitate de director general, în baza contractului de mandat, recurentul a acționat ca reprezentant al reclamantului în ceea ce privește exercițiul drepturilor și îndeplinirea obligațiilor patrimoniale ale acestuia, ceea ce corespunde noțiunii de "administrare a bunurilor" prevăzută de textul citat. Așadar, pe timpul în care pârâtul a îndeplinit funcția de director general, nu poate curge termenul de prescripție în ceea ce privește introducerea unei acțiuni în răspundere civilă contractuală, cum este cea din speță, rațiunea unei asemenea reglementări decurgând din prezumția lipsei de imparțialitate a persoanei care ocupă temporar funcția de director, de a acționa contra propriei persoane, în virtutea funcției de reprezentare a instituției păgubite (instituție împotriva căreia curge prescripția), atât timp cât fapta ce i se impută este aceea de a fi angajat lucrări și de a fi efectuat plăți din fondurile publice, prin încălcarea obligațiilor contractuale ce îi reveneau. Cauza de suspendare durează, așa cum rezultă din chiar textul legal ce o reglementează, până când administratorul este descărcat de gestiune, adică până când "socotelile sunt date și aprobate". Cu alte cuvinte, la data încetării raportului de administrare a bunurilor altuia, încetează și cauza de suspendare, iar prescripția își reia cursul, socotindu-se, pentru împlinirea termenului, și timpul scurs înainte de suspendare, astfel cum prevede art. 2534 alin. (1) C. civ. Așadar, în raport de înscrisurile depus la dosar, curtea de apel a reținut că pârâtul a fost revocat din funcția de director general prin hotărârea nr. 3 din 15 septembrie 2015, iar prin sentința civilă nr. 707 din 22 martie 2016 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2015 având ca obiect procedura falimentului, s-a desemnat administratorul special al reclamantei. Prin urmare, instanța a concluzionat că termenul general de prescripție de 3 ani în privința întregii creanțe litigioase a început să curgă cel mai târziu la data pronunțării sentinței prin care a fost desemnat administratorul special, termen care s-a împlinit la 22 martie 2019, așadar anterior formulării cererii de chemare în judecată (9 noiembrie 2021). Cele statuate de instanța de apel cu privire la acest aspect au intrat în puterea lucrului judecat, recurentul-reclamant neformulând critici punctuale vizând aceste considerente ale instanței, înțelegând să menționeze doar în mod generic că în cauză este incident motivul de suspendare al curgerii termenului de prescripție dictat de art. 2535 pct. 3 C. civ. Printr-o ultimă critică, recurentul-reclamant a arătat că în cauză sunt incidente prevederile art. 1 și art. 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, termenul de prescripție fiind unul de drept fiscal, respectiv de 5 ani, iar nu un termen de drept comun (de 3 ani), având în vedere că prejudiciul constă în plăți nelegale din sume reprezentând venituri publice ale UATJ Constanța. Cât privește durata termenului de prescripție, aceasta trebuie să se raporteze la natura raporturilor juridice dintre părți, așa cum corect a reținut și instanța de apel. Or, atâta vreme cât răspunderea pârâtului se solicită a fi angajată în temeiul derulării unor raporturi de drept civil, grefate pe un contract de mandat, termenul de prescripție este cel general de 3 ani, stipulat de normele anterior menționate și nu unul de 5 ani specific raporturilor juridice de drept fiscal, astfel că și sub acest aspect susținerile recurentului sunt nefondate. Având în vedere că reclamantul a învestit instanța cu o cerere în angajarea răspunderii civile a pârâtului, iar creanța litigioasă izvorăște dintr-un raport de drept civil fundamentat pe un contract de mandat încheiat în vederea administrării și conducerii activității reclamantei de către pârât, potrivit Legii nr. 15/1990 și a Legii nr. 31/1990, în schimbul unei remunerații, în cauză se aplică dispozițiile art. 2517 din C. civ., care instituie termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani. Sunt lipsite de fundament susținerile recurentului-reclamant în argumentarea caracterului fiscal al creanței, în sensul că prejudiciul constă în plăți nelegale din sume reprezentând venituri publice ale Județului Constanța, cât timp titular creanței nu este unitatea administrativ-teritorială, iar răspunderea pârâtului se solicită a fi angajată în temeiul derulării unor raporturi de drept civil. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.