ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2041/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 09.02.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună rezoluțiunea din culpa pârâtei a convenției încheiate între părți și să oblige pârâta să-i restituie suma de 2.770.000 euro și să-i plătească dobânda legală penalizatoare pentru fiecare zi de întârziere, începând cu luna mai 2012, dar și cheltuielile de judecată.

La 26.02.2016, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi, a C.. și D., arătând că transferurile bancare au fost efectuate, formal, de către acestea.

Prin încheierea din 23.09.2016, tribunalul a respins cererea de intervenție forțată, ca inadmisibilă, însă Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 148/A/30.01.2017, prin care, admițând apelul declarat de apelantul-reclamant, a schimbat încheierea evocată mai sus, în sensul că a admis în principiu cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamant și a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forțat în interes propriu, a C.. și D.

Prin încheierea din 09.02.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea reclamantului privind aplicarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., în ceea ce privește probele administrate în dosarul arbitral dintre aceleași părți, reținând necesitatea respectării principiului nemijlocirii, precum și că dispozițiile art. 137 C. proc. civ. nu sunt aplicabile situației din speță, atât timp cât instanța a fost învestită cu soluționarea unei cereri de chemare în judecată pe cale separată.

Ulterior, a pronunțat sentința civilă nr. 2308/20.07.2018, prin care a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei B., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei în ceea ce privește capătul de cerere privind restituirea sumei de 335.000 euro transferată la 15.01.2009 de către D. în contul E. și a respins cererea de intervenție forțată formulată de către D., în contradictoriu cu pârâta B., pentru suma de 335.000 euro, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă cererea de intervenție forțată.

Împotriva încheierii evocate mai sus și a sentinței, reclamantul a declarat apel, iar pârâta a promovat apel doar împotriva considerentelor sentinței.

Prin decizia civilă nr. 1471A/02.10.2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei de obiect a cererii de apel formulate de A. în ceea ce privește solicitarea de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei de interes a cererii de apel formulate de A. în ceea ce privește soluția asupra cererii de intervenție; ca o consecință a admiterii celor două excepții, a respins ca lipsit de obiect apelul declarat de A. în ceea ce privește solicitarea de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului și, ca lipsit de interes, apelul declarat de A. în ce privește soluția asupra cererii de intervenție, formulată de intervenienții C.. și D.; a respins apelul declarat de A., ca nefondat; a admis excepția lipsei de interes a apelului declarat de B. împotriva considerentelor sentinței și a respins apelul declarat de B., ca lipsit de interes.

Împotriva acestei decizii, reclamantul și pârâta au declarat recurs, fiecare solicitând casarea ei în parte și trimiterea cauzei la curtea de apel pentru o nouă judecată a apelului propriu.

În motivarea recursului său, A. a arătat că în apel a solicitat anularea hotărârii primei instanțe pentru încălcarea art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., cu privire la dezlegarea excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale pasive a intimatei față de intervenienții forțați, care achiesaseră la pretențiile sale și nu au învestit instanța de fond cu nicio pretenție proprie. Acest recurent a precizat că a solicitat instanței de apel să constate că tribunalul a soluționat în mod nelegal excepțiile invocate de pârâtă, fără a lua act cu prioritate de poziția procesuală exprimată în mod expres de intervenienți cu privire la dreptul pe care l-a pretins.

Deși raportat la dispozițiile art. 70 C. proc. civ., C.. și D. au dobândit poziția procesuală de reclamanți în ansamblul litigiului, ca urmare a admiterii în principiu a intervenției forțate, recurentul a arătat că, față de el însuși, intervenienții au poziția procesuală de pârâți, scopul completării cadrului procesual prin intervenția forțată a celor două societăți fiind acela de a se stabili cu autoritate de lucru judecat, într-o cauză unică, existența dreptului său, care să poată fi pretins deopotrivă și față de intervenienții forțați.

În continuare, recurentul a mai arătat că, de principiu, intervenientul forțat ar putea să învestească instanța de judecată cu propriile pretenții, să renunțe la dreptul pentru care a fost introdus în litigiu ori să achieseze la pretențiile reclamantului sau să tranzacționeze pentru stingerea procesului, dar nu să renunțe la judecata cererii de intervenție, pentru că nu este titularul acesteia.

Iar în speță, a arătat că intervenienții forțați au achiesat la pretențiile sale, recunoscând că dreptul dedus judecății nu s-a născut în patrimoniul lor, întrucât au efectuat transferurile bancare către pârâtă în numele și pe seama reclamantului.

Totodată, a apreciat că declarațiile celor doi intervenienți reprezintă acte de dispoziție efectuate în condițiile art. 9 alin. (3) și art. 436 alin. (1) C. proc. civ. de care atât prima instanță, cât și instanța de apel erau obligate să ia act și, astfel, să dea eficiență poziției procesuale exprimate în acest mod.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra criticii privind depășirea limitelor învestirii în dezlegarea cererii de intervenție forțată și încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. de către prima instanță, analiza acestei critici constituind o condiție sine qua non, în opinia sa, pentru soluționarea legală a excepției lipsei de interes în formularea apelului. Astfel, a arătat că, dacă ar fi fost analizată această critică, instanța de apel ar fi constatat achiesarea exprimată în mod expres de către intervenienți cu privire la pretențiile deduse judecății, împrejurare față de care se justificau atât calitatea procesuală activă, cât și interesul său în recuperarea sumei plătite prin intermediul intervenienților.

Totodată, a susținut că instanța de apel a omis să dezlege criticile formulate la adresa dispoziției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte cu privire la suma de 335.000 euro transferată de către D. în contul E. la 15.01.2009.

Recurentul a invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva dispoziției privind excepția lipsei interesului său în formularea apelului vizând cererea de intervenție, cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) lit. d) și art. 33, raportat la art. 68-70 C. proc. civ., subliniind că instanța de apel nu a observat circumstanțele și condițiile specifice speței deduse judecății, din considerentele hotărârii rezultând că soluția a fost fundamentată exclusiv pe contrarietatea de interese prezumată in abstracto între C.. și D., pe de o parte, și reclamant, pe de altă parte, fără a lua însă în considerare, in concreto, poziția procesuală exprimată în mod expres de către intervenienți, care printr-o declarație notarială, au achiesat integral la pretențiile deduse judecății, precizând faptul că au efectuat transferuri bancare către intimata-pârâtă în numele și pe seama recurentului-reclamant.

Astfel, a apreciat că sunt îndeplinite cerințele legale referitoare la interesul său în declararea apelului și că instanța de apel a ignorat interesul determinat, legitim, personal, născut și actual de a-și conserva în patrimoniu dreptul subiectiv de creanță dedus judecății și, implicit, de a îl apăra.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârile pronunțate de instanțele de fond asupra excepției lipsei calității sale procesuale active sunt nelegale, raportat la dispozițiile art. 36, coroborat cu art. 32 alin. (1) lit. b), art. 29 și art. 245 C. proc. civ., precum și la dispozițiile art. 1.324-1.325 C. civ., coroborate cu art. 9 alin. (3), art. 68-70 C. proc. civ., respectiv la art. 1093 C. civ. din 1864.

În prealabil, a precizat că demersurile procesuale pe care le-a inițiat au ca scop repararea prejudiciului cauzat în patrimoniul său prin nerestituirea de către intimata-pârâtă a sumei pe care i-a plătit-o, în considerarea tuturor împrejurărilor de fapt și de drept prezentate. Astfel, cauza raportului juridic dedus judecății constă, pe de o parte, în angajarea și efectele răspunderii contractuale a intimatei-pârâte în baza convenției dintre părți, iar pe de altă parte în acțiunea în repetițiune întemeiată pe plata nedatorată.

Or, potrivit recurentului, instanța de apel a apreciat în mod eronat că pentru verificarea calității procesuale active, ar fi necesar să se raporteze la cauza cererii de chemare în judecată. Cum calitatea procesuală activă presupune identitatea dintre reclamant și titularul dreptului la restituirea sumei plătite pârâtei, a apreciat că stabilirea ei nu presupune dovedirea existenței convenției, ci doar cea a calității de titular al dreptului la restituirea sumei plătite intimatei-pârâte în considerarea raportului juridic dedus judecații. Având în vedere poziția procesuală exprimată de C.. și D., recurentul-reclamant a arătat că el este titularul dreptului de creanță privind restituirea sumei transferate intimatei-pârâte. În acest context, a susținut că instanța de apel a ignorat actul unilateral de voință al intervenienților reprezentat de declarațiile notariale care le reflectă voința, conform art. 1.324-1.325 C. civ., precum și achiesarea la pretenții, conform art. 9 alin. (3), coroborat cu art. 68-70 și art. 436 alin. (1) C. proc. civ.

A apreciat și că soluția de admitere a excepției lipsei calității sale procesuale active derivă dintr-o interpretare și aplicare eronată a prevederilor art. 1093 C. civ. de la 1864, care exclud orice limitare intuitu personae a calității procesuale active în cadrul acțiunii privind restituirea unei plăți, fie datorată, fie nedatorată, la persoana care a executat prestația care face obiectul respectivei plăți.

În continuare, recurentul a mai invocat nelegalitatea deciziei instanței de apel din perspectiva admiterii excepției lipsei de obiect a cererii de apel referitoare la dispoziția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu încălcarea art. 466 alin. (1) și (4), coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., fiind astfel incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a susținut că instanța de apel nu a fost învestită cu vreo critică adusă hotărârii primei instanțe în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, solicitându-se doar rejudecarea procesului în integralitate, deci inclusiv cu privire la dezlegarea acestei excepții, în ipoteza admiterii apelului.

Un alt motiv vizează nelegalitatea înlăturării criticilor formulate împotriva încheierii premergătoare, prin care s-a solicitat aplicarea prevederilor art. 137 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a interpretat restrictiv noțiunea de instanță, deși norma nu distinge între instanțele judecătorești și cele arbitrale.

Pe calea recursului pe care l-a promovat, recurenta-pârâtă B. a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei la curtea de apel, spre o nouă judecată a apelului său, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În motivare, a susținut că instanța de apel nu i-a analizat cererea prin prisma a ceea ce a invocat și nu a urmărit stabilirea adevărului în cauză, prin pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale pe baza situației de fapt și aplicarea corectă a legii.

Astfel, a apreciat că instanța de apel a încălcat art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

A precizat că în apel a invocat cea de-a doua ipoteză reglementată de art. 461 alin. (2) C. proc. civ., sens în care a solicitat înlăturarea considerentelor greșite cuprinse în hotărârea primei instanțe, dar curtea de apel s-a raportat doar la cea de-a treia ipoteză a textului de lege indicat, care face referire la considerente ce cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, cu toate că cele trei ipoteze sunt alternative și nu cumulative. De aceea, a susținut că instanța de apel a încălcat art. 33 și art. 430 alin. (2) C. proc. civ., deoarece în analiza cererii ce i-a fost dedusă judecății nu trebuia dovedită producerea vreunui prejudiciu și cu atât mai puțin a unuia patrimonial, astfel cum în mod eronat s-a reținut.

Afirmând că dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. sunt în strânsă legătură cu cele ale art. 430 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a arătat că are dreptul reglementat expres de a ataca o hotărâre ce conține considerente greșite, pentru ca acestea să nu poată fi folosite de către partea adversă cu putere de lucru judecat într-o altă cauză.

În aceste condiții, a apreciat că în mod greșit instanța de apel a admis excepția lipsei de interes în promovarea căii de atac, interesul fiind prezumat de textul art. 461 alin. (2), coroborat cu art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta a solicitat să se observe că în cauză se verifică o prejudiciere a drepturilor sale procesuale, cu atât mai mult cu cât și recurentul-reclamant, prin apelul său, urmărise modificarea hotărârii primei instanțe, prin valorificarea considerentelor pretins greșite, care fuseseră reținute la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Prin urmare, a susținut că interesul său în promovarea apelului împotriva considerentelor este unul determinat, legitim, personal, născut și actual.

Intimații-intervenienți au depus întâmpinare la recursul recurentului-reclamant, prin care au solicitat admiterea acestuia, recunoscându-i calitatea de titular al dreptului la restituirea sumei transferate către intimata-pârâtă. Au mai depus întâmpinare și la recursul declarat de recurenta-pârâtă, solicitând respingerea acestuia.

De asemenea, fiecare autor al căii de atac a prezentat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului părții adverse.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a prezentat punctul de vedere.

Recursurile au fost admise în principiu la 29.07.2020, stabilindu-se termen pentru astăzi, în vederea soluționării lor.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Cererile formulate de părți pe parcursul litigiului, ca și etapele procesuale ale acestuia au fost expuse în partea introductivă a prezentei decizii; analiza lor relevă că instanțele anterioare au fost învestite cu soluționarea a două cereri, fiecare cu o individualitate proprie: cea prin care reclamantul a solicitat rezoluțiunea unei pretinse convenții încheiate între părți și obligarea pârâtei să-i restituie suma de 2.770.000 euro și să-i plătească dobânda legală penalizatoare, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu luna mai 2012, dar și cheltuielile de judecată, precum și cea de chemare în judecată a altor persoane (C.. și D.), formulată de reclamant, admisă în principiu prin decizia civilă nr. 148/A/30.01.2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Logica juridică impune ca în analiza recursului declarat de A., prima critică evaluată să fie cea care pune în discuție legalitatea deciziei atacate din perspectiva dispoziției de admitere a excepției lipsei interesului său în formularea apelului împotriva soluției date cererii de intervenție fortață, pentru că, în măsura în care aceasta ar fi fondată, ar deveni inutilă cercetarea celorlalte motive invocate.

Recurentul-reclamant a susținut că decizia atacată încalcă prevederile art. 3 alin. (1) lit. d) și art. 33, raportat la art. 68-70 C. proc. civ., afirmând că instanța de apel nu a observat circumstanțele specifice speței, fundamentându-și dispoziția pe contrarietatea de interese prezumată in abstracto între C.. și D., pe de o parte, și sine, pe de altă parte, fără a lua însă în considerare poziția procesuală exprimată în mod expres de către intervenienți, care printr-o declarație notarială, au achiesat integral la pretențiile deduse judecății, precizând că au efectuat transferuri bancare către intimata-pârâtă în numele și pe seama recurentului-reclamant.

Raționamentul recurentului-reclamant este fondat însă pe o premisă care nu poate fi primită: aceea că, deși C.. și D. au dobândit poziția procesuală de reclamanți în ansamblul litigiului, ca urmare a admiterii în principiu a intervenției forțate, față de reclamant intervenienții ar avea poziția procesuală de pârâți, scopul completării cadrului procesual fiind acela de a se stabili cu autoritate de lucru judecat, într-o cauză unică, existența dreptului său, care să poată fi pretins deopotrivă și față de intervenienții forțați.

Acest raționament contrazice însă flagrant dispozițiile art. 70 C. proc. civ., care prevăd că cel chemat în judecată dobândește poziția procesuală de reclamant; este împotriva legii susținerea potrivit căreia, față de reclamant, intervenienții ar fi dobândit poziția procesuală de pârâți, căci calitatea de pârât revine părții față de care titularul dreptului intenționează să și-l valorifice, nu și celui care ar putea să afirme aceleași drepturi ca și reclamantul. În considerentele deciziei de față, Înalta Curte va utiliza însă termenul de "intervenient", folosit de instanțele anterioare și de părți, pentru a asigura coerența expunerii.

În acest context, intimaților-intervenienți nu le este deschisă calea achiesării, așa cum susține recurentul-reclamant, pentru că prevederile art. 436 C. proc. civ. îi îngăduie numai pârâtului să recunoască pretențiile reclamantului, nu însă și altui reclamant.

Așa fiind, este artificial construită teza recurentului A. potrivit căreia la admiterea excepției lipsei de interes, instanța de apel nu a luat în considerare, în concret, poziția procesuală exprimată de intervenienți; în realitate, această atitudine a fost avută în vedere, dar nu a fost reținută, în deplin acord cu dispozițiile legale evocate mai sus.

Cum cele două cereri (cea principală și cea de intervenție forțată) rămân distincte una față de alta, fiecare cu individualitatea ei, titularul fiecăreia fiind fie reclamantul A., fie reclamantele C.. și D., în mod judicios a apreciat instanța de apel că persoana care ar fi justificat interesul în a critica hotărârea dată cererii proprii este autorul ei, nu și o altă parte, căreia o soluție favorabilă nu i-ar fi adus niciun beneficiu.

Următoarea critică a recursului declarat de recurentul-reclamant, încadrată în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează nesoluționarea în apel a criticilor pe care le expusese, care priveau atât depășirea de către prima instanță a limitelor învestirii, în condițiile în care C.. și D. nu ar fi formulat nicio pretenție proprie, cât și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte, în ce privește cererea de restituire a sumei de 335.000 euro, transferată de către D. la 15.01.2009.

Analiza sentinței primei instanțe relevă că aspectele care le priveau C.. și D. au fost examinate în cadrul cererii de intervenție forțată, abordare confirmată de faptul că acțiunea pe care reclamantul A. o formulase împotriva pârâtei B. a fost respinsă, ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

De aceea, criticile din apelul declarat de către A., care erau îndreptate împotriva unor dispoziții care le priveau pe C.. și pe D., vizau practic soluția dată cererii de intervenție forțată.

Or, instanța de apel a admis excepția lipsei de interes a apelului formulat de A. în ceea ce privește soluția asupra cererii de intervenție și, ca o consecință, a respins ca lipsit de interes apelul acestuia în ce privește soluția dată cererii de intervenție, formulată de intervenienții C.. și D.

În acest context factual, criticile privind depășirea de către prima instanță a limitelor învestirii și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte, în ceea ce privește cererea de restituire a sumei de 335.000 euro, transferată de către D. la 15.01.2009, în mod judicios nu au mai fost examinate.

În opinia recurentului-reclamant, admiterea excepției lipsei de interes este expresia unei măsuri nelegale adoptate de către instanța de prim control judiciar, pe motiv că aceasta ar fi trebuit să analizeze în mod prioritar poziția procesuală a celor două interveniente, asupra dreptului dedus judecății.

Înalta Curte înlătură însă această susținere, deoarece ea contravine în mod grav prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile și în apel potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 482 C. proc. civ., care impun instanțelor să se pronunțe cu prioritate asupra excepțiilor de procedură și de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Un alt motiv pentru care recurentul-reclamant a apreciat nelegală admiterea excepției lipsei de interes derivă din faptul că autoarea excepției ar fi invocat-o doar cu privire la criticile îndreptate împotriva considerentelor pentru care prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, însă și această afirmație este contrazisă de conținutul întâmpinării depuse de intimata-pârâtă în apel.

Așadar, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în limita criticilor îndreptate împotriva soluției date apelului care privea dispozițiile date cererii de intervenție, este nefondat.

Următoarele critici ale recurentului-reclamant vizează soluția de respingere a apelului său, pe care îl declarase împotriva sentinței tribunalului, care i-a respins acțiunea îndreptată împotriva intimatei-pârâte, ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale active.

Dincolo de aspectele teoretice invocate, Înalta Curte notează că recurentul a înțeles să-și fundamenteze în concret aceste critici exclusiv pe pretinsa ignorare de către instanța de apel a actelor unilaterale de voință ale intervenienților, constând în declarațiile notariale care le reflectă voința, acte care, în opinia sa, ar fi suficiente pentru a-i proba calitatea de titular al dreptului de creanță privind restituirea sumei transferate intimatei-pârâte, așadar, a calității procesuale active.

O atare critică nu poate fi însă primită, în considerarea argumentelor expuse anterior, din care rezultă că legea nu le recunoaște intimaților-intervenienți dreptul de a achiesa la pretențiile recurentului-reclamant. Prin urmare, manifestările de voință exprimate de C.. și D. nu au aptitudinea de a proba, ele singure, calitatea procesuală activă, așa încât judicios au reținut instanțele devolutive că stabilirea acesteia impunea dovedirea existenței convenției a cărei rezoluțiune judiciară s-a solicitat. De altfel, instanțele anterioare au evaluat conținutul declarațiilor notariale ale celor două interveniente, însă au apreciat că ele sunt insuficiente și că ar fi trebuit administrate probe suplimentare pentru a fi indicat titularul dreptului dedus judecății. Evaluarea probatoriului care a fost administrat în cauză nu mai poate fi supusă însă cenzurii în recurs.

În continuare, recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva admiterii excepției lipsei de obiect a apelului vizând dispoziția dată excepției prescripției dreptului său material la acțiune, susținând, în esență, că nu a învestit instanța de apel cu vreo critică adusă hotărârii primei instanțe sub acest aspect, ci că a pretins doar rejudecarea procesului în integralitate, deci inclusiv cu privire la dezlegarea acestei excepții, în ipoteza admiterii apelului.

Înalta Curte subliniază că însăși modalitatea în care recurentul-reclamant a prezentat această critică relevă că dispoziția instanței de apel, chiar și dacă ar fi fost adoptată în afara sesizării ei, nu poate să determine, prin ea însăși, o soluție de casare a deciziei; dimpotrivă, în măsura în care vreun motiv de recurs ar fi fost fondat, abordarea recurentului-reclamant ar fi impus concluzia ca, în rejudecare, devoluțiunea să cuprindă și aspectul prescripției.

Ultima critică vizează nelegalitatea înlăturării criticilor formulate împotriva încheierii din 09.02.2018, prin care prima instanță a respins cererea de aplicare a art. 137 C. proc. civ., pe motiv că în apel ar fi fost interpretată restrictiv norma care nu distinge între instanțele judecătorești și cele arbitrale.

Distinct de faptul că o atare critică s-ar fi impus să fie examinată numai în măsura în care celelalte critici ar fi fost fondate, în tot sau în parte - deoarece doar într-o atare situație s-ar fi pus problema discutării, cu ocazia rejudecării, a cererii de probe, Înalta Curte ia act că între reclamant și pârâtă s-a derulat o procedură arbitrală, finalizată la 29.09.2015, când Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț a decis, cu majoritate de voturi, că nu are competența de soluționare a cererii de arbitrare (motivat, în esență, de faptul că nu s-a dovedit, în speță, existența unui contract între părțile litigante).

Potrivit art. 137 C. proc. civ., "În cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în fața instanței necompetente rămân câștigate judecății și instanța competentă învestită cu soluționarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice".

Chiar dacă dispozitivul hotărârii arbitrale constată necompetența instanței arbitrale de a soluționa cererea pe care reclamantul o formulase, instanța supremă constată că norma de drept pretins încălcată, respectiv art. 137 C. proc. civ., este inclusă în Capitolul IV (Incidente procedurale privitoare la competența instanței) din Titlul III (Competența instanțelor judecătorești) al Cărții I a C. proc. civ., ceea ce impune concluzia că doar dovezile administrate în fața instanței judecătorești necompetente rămân câștigate judecății.

În plus, chiar dacă ar fi fost primită susținerea recurentului, Înalta Curte subliniază că nicio normă nu îl împiedica pe acesta să administreze în fața instanței competente probele pe care le aprecia utile soluționării cauzei. Din perspectiva în discuție, abordarea instanțelor anterioare nu a fost aptă să îi producă părții vreo vătămare, mai ales în condițiile în care volumul dosarului relevă administrarea unui vast probatoriu. În măsura în care însă recurentul-reclamant ar fi urmărit să valorifice declarația de martor a fratelui său, Înalta Curte notează dispoziția din partea finală a textului art. 137 C. proc. civ., care îi acordă instanței competente dreptul de a dispune refacerea probelor pentru motive temeinice și reține că în mod legal nu ar fi putut fi considerată câștigată judecății respectiva depoziție, pentru că, în lipsa unei convenții în sens contrar a părților, prevederile art. 315 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. s-ar fi opus ascultării ca martor a unei rude de gradul doi a vreuneia dintre părți.

Considerentele expuse mai sus arată că niciuna dintre criticile prezentate de recurentul-reclamant nu este fondată, decizia nefiind pronunțată cu încălcarea ori cu greșita aplicare a niciunuia dintre textele de lege indicate în memoriul de recurs.

Nefondat este și recursul declarat de recurenta-pârâtă, care critică dispoziția de admitere a excepției lipsei de interes a apelului pe care îl declarase împotriva considerentelor sentinței instanței de fond.

Potrivit susținerilor recurentei-pârâte, în mod nelegal a reținut curtea de apel că ar fi fost necesar să indice prejudiciul pe care considerentele a căror înlăturare a pretins-o i l-ar fi produs, deoarece își fundamentase apelul pe a doua ipoteză dintre cele reglementate de art. 461 alin. (2) C. proc. civ. ("considerente greșite"), iar nu pe ultima ipoteză, care se referă la constatările de fapt care prejudiciază partea.

Recurenta-pârâtă se află însă în eroare, pentru că instanța de apel nu i-a reproșat lipsa dovedirii unui prejudiciu, ci doar a reținut că demersului judiciar îi lipsește cerința interesului, în sensul art. 33 C. proc. civ., care trebuie să existe în orice acțiune în justiție, inclusiv în promovarea unei căi de atac îndreptată doar împotriva considerentelor unei hotărâri judecătorești.

Iar în măsura în care recurenta-pârâtă a afirmat că interesul său derivă din promovarea de către recurentul-reclamant a unui recurs care urmărea obținerea în final a unei soluții opuse celor pronunțate de instanțele devolutive, un atare folos practic nu mai subzistă, în contextul respingerii recursului părții adverse.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, motivele de recurs invocate nejustificând casarea ei, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge căile de atac exercitate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1471A/02.10.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2020.