ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1884/2020

Ședința publică din data de 7 octombrie 2020

Analizând actele de la dosar și încheierea recurată, constată următoarele:

Prin încheierea din 25 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a respins cererile de suspendare a judecării cauzei, cererile de amânare formulate de către S.C. A. S.A., excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității capătului 2 de cerere; a unit cu fondul excepțiile lipsei calității procesuale pasive a S.C. A. S.A. și a lipsei calității procesuale active a reclamantei cu privire la capătul 2 al cererii; a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei; a respins cererea de depunere a fișei furnizor, solicitată de S.C. A. S.A., proba cu expertiză contabilă, precum și cererea de încuviințare a probei cu interogatoriul reclamantei; a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale și a luat act de recursul declarat în cauză de către S.C. A. S.A.; a înaintat dosarul completului imediat următor, în vederea soluționării cererii de recuzare formulată de către aceeași pârâtă.

Împotriva acestei încheieri, în ceea ce privește dispoziția de respingere dată cererii de sesizare a Curții Constituționale, S.C. A. S.A. a declarat recurs principal, iar S.C. B. S.A., prin administrator judiciar C.. a declarat recurs incident; cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2019.

La 5 decembrie 2019, S.C. A. S.A. a depus la dosar cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2021 și a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Prin încheierea din 23 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Împotriva acestei încheieri, S.C. A. S.A. a declarat recurs, fără a indica temeiul de drept.

În motivare, a arătat că în mod eronat i-a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 și a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, susținând că sunt întrunite cerințele de la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, referitoare la faptul că excepția a fost invocată în fața unei instanțe de judecată, că vizează dispoziții din legi aflate în vigoare care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară, precum și că au legătură cu soluționarea cauzei.

A mai relevat faptul că art. 29 din Legea nr. 47/1992 permite formularea unor noi excepții de neconstituționalitate pe aceeași temă, sens în care a dat exemple cu privire la revenirea asupra propriei jurisprudențe de către Curtea Constituțională.

În continuare, recurenta a dezvoltat pe larg argumentele invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate a art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 și a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, prevederi ce încalcă art. 21, art. 24 și art. 16 din Constituție.

Recursul nu a fost întemeiat în drept.

La dosar nu s-a depus întâmpinare.

Analizând încheierea atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Chestiunea supusă analizei vizează dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 și a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, recurenta susținând că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 și că soluția dată este eronată.

Articolul 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1990 reglementează condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional, și anume: excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

În acest context, Înalta Curte apreciază că, deși recurenta nu și-a întemeiat în drept recursul, acesta poate fi circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât dispozițiile legale pretins nesocotite - art. 29 din Legea nr. 47/1992 - sunt norme de drept procesual, reglementând condițiile de exercitare și mecanismul sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate.

În prezenta cauză, așa cum s-a susținut, este incontestabil faptul că excepția a fost invocată în fața unei instanțe judecătorești, anume Curtea de Apel București și că vizează dispoziții din legi aflate în vigoare, curtea de apel statuând în mod corect asupra faptului că sunt îndeplinite primele trei condiții impuse de norma amintită.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte reține că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și la înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță.

Legătura cu soluționarea cauzei privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța în procesul aflat pe rolul instanței de judecată, cu consecința că decizia Curții Constituționale, dată în soluționarea excepției, trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii.

În speță, disputa relevată de recurentă vizează lipsa de claritate a legii, anume a dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 și art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care ar stabili concomitent două căi de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate fiind invocată în cadrul unui recurs promovat împotriva unei astfel de încheieri, iar recurenta solicitând, practic, instanței de contencios constituțional să stabilească, pe cale de interpretare, preeminența uneia dintre căile de atac reglementate de cele două norme legale.

Or, așa cum a reținut și curtea de apel prin încheierea atacată prin prezentul recurs, această chestiune nu reprezintă o problemă de neconstituționalitate, care să se afle în competența instanței de contencios constituțional, ci una de interpretare a legii, care constituie atributul instanțelor de judecată, motiv pentru care criticile recurentei vizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale sunt nefondate, nefiind îndeplinită cerința legăturii cu cauza a textelor criticate.

Față de argumentele precedente, având în vedere că dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a fost dată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte, apreciind că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 29 din Legea nr. 47/1992, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva încheierii din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2020.