ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1771/2020

Ședința publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț la 20 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea, în solidar, a pârâților C., D., E. și S.C. F. S.R.L. la plata sumelor de 798.500 RON, cu titlu de daune materiale și 100.000 RON, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Pârâții au depus întâmpinare prin care au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în angajarea răspunderii delictuale (indicând faptul că au trecut mai mult de trei ani între momentul presupusei fapte, al cunoașterii acesteia și autorilor de către reclamanți și momentul formulării plângerii penale în dosarul menționat chiar de aceștia), excepția autorității de lucru judecat, arătând că prin decizia penală nr. 1279 din 17 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău au fost analizate presupusele fapte ilicite invocate de reclamanți, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, arătând că autorul acestora nu le-a transmis niciun drept asupra terenurilor, întrucât bunurile nu mai figurau în patrimoniul său la data decesului, excepția nulității absolute a certificatului suplimentar nr. 35 din 30 martie 2012 la certificatul de moștenitor nr. x/2008 și a certificatului de moștenitor nr. x/2006, susținând că reflectă o situație nereală fiind încheiate pe baza unei cauze ilicite.

Prin încheierea de ședință din 28 februarie 2018, tribunalul a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 621/C din 6 iunie 2018, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâți, a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanții A. și B. doar pentru suma de 798.500 RON, solicitată cu titlu de despăgubiri civile materiale și pentru suma de 20.000 RON, solicitată cu titlu de daune morale pentru anii 2007 și 2008. A admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâți și, în consecință, a respins, pentru acest motiv, acțiunea având ca obiect obligarea la plata daunelor morale aferente perioadei 2009-2017. Cu privire la excepția nulității certificatelor de moștenitor, tribunalul a apreciat, în considerentele sentinței pronunțate că nu mai este necesară analiza acestei excepții.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia nr. 176/2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. și B., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți arată că decizia a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la prescripția dreptului material la acțiune deoarece instanța de apel nu a stabilit corect momentul în care recurenții-reclamanți au avut cunoștință despre vânzarea terenurilor de către intimații-pârâți. În opinia recurenților-reclamanți, aceștia au cunoscut că terenurile ieșiseră din patrimoniul autorului lor abia în anul 2012, când B. a făcut demersuri în acest sens, și nu la data emiterii certificatului de moștenitor nr. x din 22 noiembrie 2008, astfel cum greșit s-a reținut în hotărârea atacată.

Autorii căii de atac invocă dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care termenul de prescripție extinctivă începe să curgă fie de la momentul subiectiv al cunoașterii de către reclamanți a pagubei și a autorului ei, fie de la momentul obiectiv al datei când reclamanții ar fi trebuit să cunoască paguba și pe autor, și afirmă că instanța de apel a confundat cele două momente și a ignorat faptul că recurenții-reclamanți au formulat plângerea penală imediat ce au știut despre pagubă, în anul 2012.

Într-o altă critică, se invocă aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat a hotărârii penale. În opinia recurenților-reclamanți, cele reținute de instanța de apel în sensul că fapta ilicită reclamată în cauză este identică cu cea pentru care pârâții au fost trimiși în judecată și pentru care au fost achitați de instanța penală nu sunt corecte deoarece instanța de apel nu a mai cercetat culpa civilă a intimaților-pârâți. Se invocă, în sprijinul acestor afirmații, considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 322 din 17 mai 2016.

Recurenții-reclamanți mai susțin că au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii pronunțate, respectiv dispozițiile art. 476-477 C. proc. civ. referitoare la efectul devolutiv al apelului și cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) și c) din acelasi cod referitoare la obligația instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății. În dezvoltarea acestor critici, se arată că efectul devolutiv al apelului a fost încălcat întrucât instanța de apel a analizat cauza numai din perspectiva exepției prescripției dreptului material la acțiune și al autorității de lucru judecat, fără a avea în vedere probatoriul administrat, dovezile din dosarul penal atașat și susținerile recurenților-reclamanți și fără a pronunța o hotărâre proprie.

Se mai arată că instanța de apel a omis să analizeze și să se pronunțe prin dispozitiv asupra cererii de menținere a sechestrului asigurător, prin aceasta fiind încălcate atât normele de procedură relative la motivarea hotărârii, cât și dreptul părților la un proces echitabil.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimații-pârâți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 1 aprilie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenții-reclamanți au depus punct de vedere la raport prin care au arătat că își însușesc concluziile acestuia.

Prin încheierea din 1 iulie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 176/2019 din 18 februarie 2019 și s-a fixat termen de judecată la 30 septembrie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile referitoare la încălcarea efectului devolutiv al apelului prin care se susține că instanța de apel nu a făcut o analiză proprie a motivelor de apel, a probelor și apărărilor părților, că a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. civ. deoarece nu a pronunțat propria hotărâre și că aceeași instanță nu s-a pronunțat, prin dispozitiv, asupra cererii de menținere a măsurii sechestrului asigurător, formulate prin intermediul motivelor de apel, nu aduc în discuție încălcarea unor norme procedurale a căror nerespectare să atragă sancțiunea nulității, astfel cum au considerat recurenții-reclamanți, ci se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotararea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive straine de natura cauzei.

Conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a analizat situația de fapt existentă în dosar prin raportare la întreg probatoriul administrat în cauză, rezultând în mod clar raționamentul instanței prin care s-a reținut că momentul de la care curge termenul de prescripție extinctivă este data emiterii certificatului de moștenitor, că, raportat la acest moment, acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de recurenții-reclamanți era prescrisă pentru daunele aferente perioadei 2007-2008, că sentința penală nr. 135 din 21 aprilie 2017, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1279 din 21 noiembrie 2017, are autoritate de lucru judecat cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, iar în acest temei, acțiunea a fost respinsă pentru daunele aferente perioadei 2009-2017.

Din considerentele deciziei atacate se constată că instanța de apel nu a ignorat cererea de menținere a sechestrului asigurător, ci a apreciat ca nu o poate reține deoarece instanța de fond nu s-a pronunțat asupra ei, iar părțile aveau deschisă calea completării hotărârii, demers pe care nu l-au întreprins și care urmează procedura prevăzută de art. 442 și urm. C. proc. civ. și nu poate fi realizat pe calea apelului sau recursului.

Față de cele de mai sus, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecății, cu respectarea prevederilor legale incidente și pe baza unui raționament ce determină în mod logic soluția din dispozitiv, respectând astfel cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la greșita stabilire a situației de fapt în raport de interpretare a probelor sau insuficienta examinare a acestora nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală întrucât vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia și nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează momentul de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune și autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente.

Aplicând prevederile art. 3 și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 la situația de fapt, instanța de apel a constatat că pentru perioada 2007-2008, acțiunea a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție, astfel că, în mod corect, curtea a respins apelul pe acest aspect.

Instanța supremă va înlătura și criticile prin care recurenții-reclamanți arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 28 C. proc. pen., în conformitate cu care " Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o". Prin decizia recurată, în urma analizei hotărârilor penale pronunțate în dosarul nr. x/2015, s-a constatat că instanța penală a analizat aceeași faptă și aceleași împrejurări pe care recurenții-reclamanți le-au invocat în cererea de chemare în judecată, intimații-pârâți fiind achitați pentru săvârșirea faptelor respective. În calea extraordinară de atac a recursului, nu se mai poate reevalua situația de fapt, astfel cum doresc recurenții-reclamanți și nici nu mai pot fi aduse în discuție probele, instanța de apel fiind suverană în aprecierea acestora.

De asemenea vor fi înlăturate argumentele prin care recurenții-reclamanți afirmă că instanța de apel nu a respectat considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 322 din 17 mai 2016 deoarece prin această decizie a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată cu privire la dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. pen. (referitoare la acordul de recunoaștere a vinovăției). Prin aceeași decizie, prevederile art. 486 alin. (2) C. proc. pen. au fost constatate constituționale. Nu este lipsit de relevanță de a se sublinia că norma care a fost supusă controlului constituțional nu este aplicabilă în cauza de față. Mai mult decât atât, conform unei jurisprudențe constante a Curții Constituționale, puterea de lucru judecat a deciziilor instanței de contencios constituțional este atașată dispozitivului și considerentelor pe care acesta se sprijină, adică acelor considerente decisive, care fundamentează și explică dispozitivul. Fragmentele din Decizia nr. 322 din 17 mai 2016, citate de recurenții-reclamanți, nu se înscriu în categoria considerentelor decisive întrucât sunt extrase din punctele de vedere ale diferitelor instituții consultate în cadrul controlului de constituționalitate sau se referă la norme de drept care nu au legătură cu soluționarea prezentului recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 176/2019 din 18 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 176/2019 din 18 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 septembrie 2020.