ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1491/2020

Ședința publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 27 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A.:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. (1), art. 19, art. 62, art. 64, art. 65 alin. (1), art. 86 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, art. 53 lit. b) din Legea nr. 223/2007 și art. 28 alin. (5) din Norma de aplicare a Legii nr. 23/2007.

Prin încheierea din 19 mai 2017, prima instanță a luat act de renunțarea reclamantei la capetele de cerere nr. x, 2 și 3 de cerere și a conexat dosarul x/2016 la prezentul dosar.

Prin sentința civilă nr. 1576 din 25 mai 2017, Tribunalul Ilfov a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a unei compensații bănești lunare până la pensionare, care să acopere diferența dintre media veniturilor realizate pe ultimele 3 luni de activitate, ca personal aeronautic civil navigant profesionist și venitul lunar obținut ca urmare a imposibilității continuării activității de zbor, începând cu 26 ianuarie 2015; a respins celelalte capete de cerere.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât A., cât și Compania Națională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A.

Prin decizia civilă nr. 3148 din 3 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței primei instanțe; s-a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Compania Națională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a respins, în tot, cererea, ca neîntemeiată; a păstrat în rest sentința atacată; a obligat-o pe apelanta-reclamantă A. să plătească apelantei-pârâte Compania Națională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A. cheltuielile de judecată în cuantum de 1.431,2 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a constatat ca rămasă fără obiect cererea de recuzare a doamnei judecător B. și a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare a doamnei judecător C., ambele formulate de petenta A..

Prin încheierea din 27 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a constatat inadmisibilitatea recuzării judecătorilor înscriși, prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Curții de Apel București, pe lista de permanență a Completului 27 și a respins cererea de recuzare a doamnei judecător D., formulată de petenta A..

Prin decizia civilă nr. 5326 din 27 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei instanței de apel.

Împotriva încheierilor din 2 noiembrie 2018 și 27 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2018, A. a declarat recurs, fără să indice motivele de casare pe care își întemeiază recursul.

În motivarea recursului, recurenta a susținut, în esență, că a formulat cerere de recuzare a judecătorilor învestiți cu soluționarea contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., având în vedere că și-au exprimat anterior părerea în litigii similare.

Autoarea recursului a învederat că practica completelor Curții de Apel București nu este unitară în litigiile cu un obiect similar. În aceste condiții, aceeași parte a subliniat că desemnarea în cauza sa a unor judecători care au pronunțat soluții nefavorabile în cauze similare îi creează temerea legitimă că dosarul său nu a fost soluționat cu imparțialitate și în mod echitabil.

Recurenta a subliniat că încheierile recurate sunt nelegale având în vedere că declarația de abținere a doamnei judecător B. nu a fost reunită cu prima cerere de recuzare.

Aceeași parte a învederat că soluționarea celei de-a doua cereri de recuzare odată cu fondul litigiului denotă că instanța de retractare nu a analizat temeinicia motivului de recuzare.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei la 14 și 15 martie 2019 .

Intimata Compania Națională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A. a depus întâmpinare la 1 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 10 aprilie 2019 .

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 12 noiembrie 2020 a dispus comunicarea acestuia către părți.

Recurenta a depus punct de vedere la raport și mențiune privind acordul ca recursul să fie soluționat în procedura de filtru, în situația în care va fi admis în principiu .

Prin încheierea din 10 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică.

Prin încheierea din 5 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14.04.2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Având în vedere că recurenta critică modalitatea în care instanța a soluționat cererile de recuzare, analiza căii de atac se va face în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul aflat într-o situație de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părți înainte de începerea oricărei dezbateri.

În virtutea dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Cu titlu preliminar, instanța supremă nu va analiza criticile privind modul de soluționare a cererii de recuzare privind-o pe doamna judecător B., reținând că nu a fost învestită prin cererea de recurs a se pronunța cu privire la soluția dispusă cu privire la acest magistrat, întrucât recurenta a menționat expres că formulează recurs împotriva încheierii intermediare din 2 noiembrie 2018, numai cu privire la cererea de recuzare privind-o pe doamna judecător C..

Totodată, instanța supremă reține că recurenta și-a întemeiat ambele cereri de recuzare pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. și pe aceleași motive de fapt, astfel că va răspunde printr-un considerent comun criticilor privind nerespectarea dispozițiilor acestei norme de procedură civilă.

Recurenta susține că doamnele judecător C. și D. și-au exprimat anterior părerea cu privire la litigii similare, în cauze care au suspus judecății aceleași raporturi litigioase, iar faptul că, în dosarul nr. x/2018, s-au desemnat doar judecători care s-au pronunțat negativ, judecând cauzele pe fond, în spețe similare, creează recurentei temerea legitimă că cererea sa nu a fost soluționată cu imparțialitate și în mod echitabil.

Motivul de incompatibilitate invocat de recurentă și reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ. vizează situația în care există alte elemente decât cele menționate la art. 42 alin. (1) pct. 1-12 din același act normativ, care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor.

În speță, recurenta invocă drept element care este în măsură să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea magistraților recuzați, faptul că s-au pronunțat pe fond, în litigii asemănătoare, în care a figurat ca parte pârâtul din dosarul nr. x/2018.

Or, în mod corect s-a reținut prin încheierea din 2 noiembrie 2018 că obiectul prezentului dosar îl constituie o contestație în anulare care se judecă în cadrul strict delimitat al motivelor și condițiilor de admisibilitate reglementate de prevederile art. 503-504 C. proc. civ., exclusiv de antamarea, în această fază procesuală, a fondului raportului juridic dintre părți.

Contestația în anulare nu reprezintă un mijloc procedural de natură a determina o veritabilă cenzură judiciară a hotărârii atacate, sub aspect devolutiv, fapt pentru care este inadmisibilă repunerea în discuție, pe această cale, a unor probleme de fond.

Pe de altă parte, așa cum rezultă din textul de lege, pentru a se admite o cerere de recuzare pe acest temei, trebuie să existe elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorului, textul menționat neputând fi utilizat pentru schimbarea unui complet de judecată pentru simplul motiv că jurisprudența anterioară lasă să se întrevadă o eventuală soluție care nu convine părții. Or, în mod corect a reținut instanța, în ambele încheieri atacate, că precedentul judiciar nu este izvor de drept în sistemul judiciar român și, prin urmare, invocarea unei decizii, cu titlu de practică judiciară asupra unei probleme de drept, nu obligă instanța la adoptarea aceleaiași soluții într-o situație dată, astfel că existența unei practici judiciare unitare în problema dată nu reprezintă un motiv întemeiat pentru a se reține incompatibilitatea judecătorului.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a decis în sensul că simplul fapt pentru un judecător de a fi adoptat o anumită decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica în sine o bănuială de imparțialitate în privința sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea și importanța acestei măsuri, după cum cunoașterea dosarului de către judecător nu implică nicio prejudecată cu privire la imparțialitatea sa la momentul judecării. În același sens, aprecierea preliminară a datelor din dosar nu semnifică faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală. Ceea ce interesează este ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (Cauza Morel împotriva Franței, Cauza Saraiva de Carvalho împotriva Portugaliei).

Înalta Curte constată că nu au fost încălcate garanțiile oferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, preluate de dispozițiile art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., privind dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege, întrucât recurenta nu a dovedit în mod obiectiv că există elemente care să dea naștere temerilor privind imparțialitatea judecătorului a cărui recuzare s-a solicitat.

În ce privește criticile privind încălcarea normelor procedurale privitoare la amânarea cauzelor, față de obiectul celor două încheieri atacate, instanța supremă le găsește străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că, la pronunțarea încheierii din 27.11.2018, au fost respectate dispozițiile procedurale ale art. 49-51 C. proc. civ., întrucât, așa cum rezultă din dispozitivul încheierii din ședința publică din 27.11.2018, pronunțată de completul de judecată al Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, cauza a fost suspendată în vederea soluționării cererii de recuzare și a fost reluată după soluționarea acesteia, așa cum rezultă din practicaua deciziei civile nr. 5326 din 27.11.2018, pronunțată de aceeași instanță.

Totodată, instanța supremă constată că încheierea din 27.11.2018, ce face obiectul prezentului recurs, a fost pronunțată în camera de consiliu, de un alt complet, fiind asigurate toate garanțiile privind legalitatea actului de justiție, criticile recurentei fiind astfel nefondate.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat recurenta A. împotriva încheierilor din 2 noiembrie 2018 și 27 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierilor din 2 noiembrie 2018 și 27 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 iulie 2020.