ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 105/2021

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, la 20 august 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Societatea de Transport Public Timișoara S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 26.000 RON net, reprezentând indemnizația aferentă perioadei 27 iulie 2018 - 30 noiembrie 2018, calculată conform art. 4 lit. A) pct. 1 din Contractul de mandat nr. x din 31 mai 2018, precum și la plata daunelor morale, în sumă de 50.000 RON, reprezentând prejudiciul de imagine cauzat prin revocarea nejustificată și intempestivă a contractului de mandat. Reclamantul a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 339 din 2 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că pârâta Societatea de Transport Public Timișoara S.A. a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 26.000 RON, reprezentând daune-interese pentru revocarea fără justă cauză a contractului de mandat din 31 mai 2018, precum și la plata sumei de 4.385 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în măsura pretențiilor admise.

Tribunalul a reținut că reclamantul A. a încheiat cu pârâta STPT, prin Consiliul de Administrație, Contractul de mandat înregistrat sub nr. x din 31.05.2018, prin care i-a fost încredințat mandatul de Director General al Societății de Transport Public Timișoara, pe o durată de maxim 6 luni, până la numirea noilor directori ai societății, de către Consiliul de Administrație.

Potrivit dispozițiilor art. 11 din acest contract, dacă societatea, prin Consiliul de Administrație, are inițiativa încetării contractului înainte de termen, fără justă cauză, mandatarul este îndreptățit la plata unor daune-interese, în condițiile legii. Această clauză reprezintă aplicarea dispozițiilor art. 2032 din C. civ., potrivit cărora mandatarul care revocă mandatul rămâne ținut să își execute obligațiile față de mandatar. El este, de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive.

S-a reținut că prin Hotărârea nr. 128/27.07.2018 Consiliul de Administrație, în ședință extraordinară, a decis revocarea reclamantului din funcția de Director General al societății, începând cu 27.07.2018 și că această hotărâre nu conține motivele pe care s-a bazat decizia revocării, așadar nu conține o justă cauză pentru revocare.

În accepțiunea legii societăților comerciale, funcția de director este reglementată de dispozițiile legale referitoare la contractul de mandat, astfel încât încetarea acestei funcții poate interveni pentru motive ce țin de voința societății, respectiv revocarea mandatului, fără a fi condiționată de existența unei juste cauze. Legalitatea hotărârii Consiliului de Administrație nu este pusă în discuție în prezenta cauză și nici nu are vreo relevanță raportat la obiectul acțiunii, relevantă în cauză fiind existența justei cauze pentru revocarea mandatului.

Astfel, tribunalul a constatat că în hotărârea de revocare nu se face nicio mențiune cu privire la motivul revocării, iar susținerile pârâtei din întâmpinare, în sensul că de la data atribuirii mandatului de director general, reclamantul A. nu a și-a îndeplinit în mod corespunzător prerogativele aferente mandatului încredințat, conservând ori agravând situația financiară, oricum foarte gravă a societății, nu este susținută de probe.

Potrivit dispozițiilor art. 1350 C. civ., orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. Prejudiciul pe care l-a suferit reclamantul poate fi evaluat raportat la indemnizația pe care acesta trebuia să o primească pentru restul perioadei contractuale. Astfel, pentru cele patru luni rămase din contract, în conformitate cu dispozițiile art. 4.1, reclamantului i s-ar cuvenit suma de 26.000 de RON cu titlu de indemnizație.

Așadar, reținând că sunt îndeplinite condițiile art. 1350 C. civ. cu privire la prejudiciul material solicitat de reclamant, instanța a dispus obligarea pârâtei la repararea acestuia.

În ceea ce privește suma de 50.000 de RON, solicitată de reclamant cu titlu de daune morale, instanța a reținut că acesta nu a făcut dovada prejudiciului de imagine pe care îl pretinde. Întrucât în temeiul dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. sarcina probei îi revenea reclamantului, instanța a respins pretențiile acestuia având ca obiect daune morale.

De asemenea, în temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., instanța a obligat pârâta la plata sumei de 4.385 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 1.485 de RON taxă de timbru aferentă capătului 1 al acțiunii și 3.000 de RON onorariu avocat, proporțional cu pretențiile admise.

Prin decizia civilă nr. 726/A din 8 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta Societatea de Transport Public Timișoara S.A. împotriva sentinței civile nr. 339 din 2 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în sensul schimbării în parte a sentinței apelate, cu consecința respingerii în tot a acțiunii astfel cum a fost formulată. Totodată, s-a dispus obligarea intimatului-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 3.570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Curtea a reținut că în analiza justei cauze este suficient să se constate, din probatoriul administrat, că la baza adoptării deciziei de revocare au stat motive temeinice, fără a fi necesară indicarea acestora în cuprinsul deciziei de revocare.

Menționarea cauzelor ce au stat la baza revocării în chiar cuprinsul deciziei ar fi facilitat, sub aspect probatoriu, decelarea caracterului just al acestora însă nici o dispoziție legală nu condiționează analiza cauzelor de inserarea acestora în chiar cuprinsul actului de revocare.

Față de revocarea mandatului de către societatea pârâtă înainte de termenul convenit, reclamantul intimat s-a prevalat de dispozițiile art. 11 din contract, apreciind că revocarea este fără justă cauză și astfel este îndreptățit să beneficieze de daune interese.

Chiar dacă în cuprinsul Hotărârii nr. 128/27.07.2018, adoptată de Consiliul de Administrație al pârâtei nu au fost inserate motivele ce au stat la baza revocării mandatului acordat reclamantului acest aspect nu este determinant în economia cauzei pentru a se putea concluziona că revocarea nu ar conține o justă cauză.

Astfel, atât prin apărările invocate în fața Tribunalului Timiș, cât și în apel, Societatea de Transport Public Timișoara S.A. a precizat că toate motivele ce au stat la baza adoptării Hotărârii nr. 128/27.07.2018 sunt redate într-o manieră amplă în procesul-verbal al ședinței din acea dată și constau în îndeplinirea necorespunzătoare a prerogativelor aferente mandatului încredințat, circumscriindu-se astfel dispozițiilor art. 36 alin. (7) din O.U.G. nr. 109/2011.

Este adevărat că procesul-verbal menționat a fost depus în probațiune abia în fața instanței de apel. Cuprinsul acestuia, însă, confirmă susținerile societății pârâte în sensul că sunt redate, într-o manieră exhaustivă, motivele ce au stat la baza propunerii de revocare a domnului A. din funcția de director general.

Apărările intimatului sub aspectul întocmirii pro causa a proceselor-verbale ale ședințelor extraordinare ale Consiliului de Administrație din data de 25.07.2018, respectiv 27.07.2018, argumentat pe nedepunerea acestora în fața primei instanțe, au fost înlăturate, raportat și la prevederile art. 470 și următoarele C. proc. civ., care permit administrarea unor probe noi direct în fața instanței de apel.

Curtea a constatat că în cadrul ședinței extraordinare din data de 27.07.2018 au fost analizate de către membrii Consiliului de Administrație motivele ce au stat la baza revocării mandatului acordat reclamantului, în urma dezbaterilor consemnate în procesul-verbal fiind redate "cauzele" ce au stat la baza adoptării decizia de revocare.

Instanța de apel a reținut caracterul just al cauzelor pe care s-a întemeiat decizia de revocare a mandatului, prin conduita adoptată reclamantul încălcând Hotărârile Consiliului de Administrație adoptate în conformitate cu art. 143 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și art. 29.1 din Statut, motiv pentru care a apreciat că revocarea mandatului a avut o "justă cauză", astfel că în mod greșit prima instanță i-a acordat daune interese echivalente cu indemnizația pe care acesta trebuia să o încaseze până la finele mandatului.

La 2 decembrie 2019, reclamatul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 726/A din 8 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a precizat că situația de fapt reținută de către instanța de apel, față de probele administrate, este greșită deoarece s-au încălcat, pe de o parte, prevederile art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, și, pe de altă parte, prevederile art. 29.3. din Actul constitutiv, care, menționează în mod expres faptul că, în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză va fi îndreptățit la plata de daune interese.

Recurentul a susținut că din hotărârea nr. 128 din 27 iulie 2018 a Consiliului de Administrație nu rezultă care ar fi "justa cauză" pentru care s-a hotărât revocarea din funcție a acestuia.

Recurentul-reclamant a precizat că, deși a solicitat intimatei-pârâte, prin notificarea nr. 1 din 1 august 2018, să îi comunice mai multe înscrisuri, printre care și procesul-verbal al ședinței Consiliului de Administrație din 27 iulie 2018, aceasta nu i l-a transmis.

A mai subliniat că, deși a invocat lipsa acestui proces-verbal, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin răspunsul la întâmpinare, intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei acest înscris abia în faza apelului, pentru a se asigura că nu va mai avea posibilitatea de a-și formula o apărare corespunzătoare.

De asemenea, s-a mai susținut că în preambulul hotărârii de revocare nu se face nicio trimitere la vreun referat cu propunere de revocare sau la alte înscrisuri care să fi stat la baza luării acestei hotărâri în mod obiectiv. În opinia recurentului-reclamant, acestea nu sunt menționate pentru că nu există, și, chiar dacă ar fi existat ori au fost întocmite pro causa, motivarea justei cauze trebuia să se regăsească în cuprinsul hotărârii și nu în alte documente care nu fac corp comun cu hotărârea.

Recurentul-reclamant a precizat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., coroborat cu alte dispoziții din C. proc. civ.

Conform art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., dacă dovezile propuse în apel sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanță, se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 194 lit. e) C. proc. civ.

Apoi, din interpretarea art. 478 alin. (2) C. proc. civ. rezultă faptul că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului, același text permițând instanței de apel să încuviințeze administrarea probelor a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.

Din cuprinsul art. 254 C. proc. civ. rezultă sintagma" în cursul procesului" și nu "în cursul judecății în primă instanță" iar în materia apelului nu există nicio dispoziție din care să rezulte înlăturarea sancțiunii decăderii, în consecință se admite că în apel pot fi propuse numai acele probe care nu puteau fi propuse la judecata în primă instanță din motive obiective.

Recurentul-reclamant a subliniat că dacă s-ar reține interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor legale privind administrarea probelor noi în apel, s-ar ajunge practic în situația în care, deși intimata-pârâtă avea aceste probe în posesie încă de dinainte de introducerea cererii de chemare în judecată, aceasta a ales să le depună direct în apel, ceea ce echivalează cu suprimarea unui grad de jurisdicție pentru acesta, cel puțin privind discutarea și aprecierea respectivelor probe.

Pentru a putea fi administrate direct în apel, se cere ca înscrisurile noi să fi existat în momentul pronunțării hotărârii, dar să nu fi fost cunoscute instanței, existând o cauză de forță majoră, care a împiedicat partea interesată să se prevaleze de ele. Or, intimata-pârâtă nu a indicat niciun astfel de motiv pentru a justifica refuzul acestuia de a-i comunica procesul-verbal și nici de a-l depune în fața primei instanțe, deși recurentul a precizat că l-a solicitat în mod repetat.

La 30 ianuarie 2020, intimata-pârâtă Societatea de Transport Public Timișoara S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului, arătând că decizia recurată i-a fost comunicată acesteia la 1 noiembrie 2019, dată la care, probabil, i-a fost comunicată și recurentului-reclamant. În aceste condiții, la 9 decembrie 2019, respectiv data înregistrării recursului la Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, termenul pentru declararea recursului era depășit.

Intimata a invocat și excepția nulității recursului, întrucât motivele de recurs invocate de reclamant nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. Astfel, deși recurentul-reclamant a precizat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motivele expuse sunt legate de prezentarea unor noi înscrisuri în fața instanței de apel, acestea fiind chestiuni care privesc strict elemente de drept procedural, referitoare la administrarea și încuviințarea înscrisurilor, încălcarea dreptului la apărare, interpretarea dată probelor încuviințate.

În aceste condiții, se impune aplicarea prevederilor art. 489 C. proc. civ. și, în consecință, constatarea nulității recursului declarat întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate, având în vedere că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, motivarea deciziei recurate fiind coerentă, iar raționamentul juridic propus reflectă o corectă aplicare a normelor de drept material.

În acest sens, după cum corect a reținut instanța de apel, nu există nici un text de lege care să impună descrierea cauzelor, care au dus la revocarea mandatului, în cuprinsul hotărârii de revocare. Chiar dacă hotărârea de revocare nu cuprinde în conținutul ei, în mod expres, motivele revocării, acest fapt nu echivalează cu o revocare fără justă cauză.

La 27 februarie 2020, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimată, ca neîntemeiate, solicitându-se, totodată, și respingerea apărărilor formulate pe fondul cauzei.

În ceea ce privește excepția tardivității, recurentul-reclamant a precizat că decizia recurată i-a fost comunicată, conform procesului-verbal de înmânare, aflat la dosarul de apel, la 4 noiembrie 2019, iar cererea de recurs a fost depusă la oficiul poștal la 2 decembrie 2019, astfel cum se poate observa la dosarul de recurs, unde se regăsește plicul de depunere cu ștampila poștei aplicată pe plic. Așadar, termenul de recurs de 30 de zile de la comunicare a fost respectat, cererea fiind depusă în termen.

Referitor la excepția nulității, acesta a precizat că au fost indicate expres normele de drept material aplicate greșit, respectiv dispozițiile art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, ale art. 29.3 din Actul constitutiv, precum și prevederile art. 11 din contractul de mandat. Astfel, întrucât în urma probatoriului administrat, instanța de apel a reținut o situație de fapt eronată, acest fapt a condus automat și la aplicarea greșită a prevederilor indicate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 mai 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020 au fost respinse excepțiile tardivității și nulității recursului invocate de intimata-pârâtă Societatea de Transport Public Timișoara S.A, cu motivarea că cererea de recurs a fost formulată în termenul procedural și conține critici care pot fi încadtrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., îl va respinge pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul-reclamant a precizat că au fost încălcate, pe de o parte, prevederile art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, și, pe de altă parte, prevederile art. 29.3. din Actul constitutiv al intimatei, care, menționează în mod expres faptul că, în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză va fi îndreptățit la plata de daune interese.

Recurentul a susținut că, din Hotărârea nr. 128 din 27 iulie 2018 a Consiliului de Administrație, nu rezultă care este justa cauză pentru care s-a hotărât revocarea din funcție a acestuia, în preambulul hotărârii nefăcându-se trimitere la vreun referat cu propunere de revocare sau la alte înscrisuri care să fi stat la baza luării acestei hotărâri în mod obiectiv. Or, în respectarea dreptului la apărare, astfel de mențiuni trebuiau să se regăsească în cuprinsul hotărârii de revocare.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Incidența acestui motiv de recurs presupune în mod obligatoriu aplicarea greșită sau încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material, adică a dispozițiilor legale care guvernează raportul juridic dedus judecății.

Cu alte cuvinte, instanța de recurs învestită cu examinarea legalității deciziei instanței de apel trebuie să regăsescă în cuprinsul cererii de recurs critici care vizează în concret încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material.

Din perspectiva criticii enunțate anterior se constată că susținerea recurentului-reclamant că decizia recurată încalcă prevederile art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, are în vedere doar existența unui temei legal expres pentru fundamentarea pretențiilor deduse judecății fără a se arăta în concret cum a fost încălcat în concret acest text de lege prin decizia recurată.

Or, instanța de apel nu a respins dreptul recurentului reclamant la obținerea daunelor interese pentru revocarea mandatului înainte de termen ci a reținut că nu este îndeplinită condiția inexistenței justei cauze reținând că probele administrate au relevat temeinicia măsurii de revocare.

Justa cauză nu este definită de lege, motiv pentru care conținutul său este determinat prin evidențierea încălcării obligaților asumate de părțile unui raport juridic, în cauză, prin încălcarea obligațiilor rezultate din contractul de mandat.

Nefiind o chestiune de drept ci una de fapt care presupune analiza obligațiilor contractuale și administrarea probelor, verificarea existenței sau inexistenței justei cauze este atributul instanțelor de fond.

Simpla invocarea a lipsei motivelor revocării din cuprinsul hotărârii luate în acest scop nu este suficientă pentru atragerea răspunderii contractuale sub forma plății daunelor interese, dacă această lipsă nu a fost prevăzută în contractul de mandat încheiat de părți ca atrăgând automat această sancțiune, prin urmare această critică va fi înlăturată.

Recurentul-reclamant a precizat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. d), art. 194 lit. e) și art. 478 alin. (2) și 254 C. proc. civ., sens în care se arată că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului și care nu au putut fi propuse la judecata în primă instanță, din motive obiective.

De asemenea, recurentul-reclamant a susținut că, pentru a putea fi administrate direct în apel, se cere ca înscrisurile noi să fi existat în momentul pronunțării hotărârii, dar să nu fi fost cunoscute instanței, existând o cauză de forță majoră, care a împiedicat partea interesată să se prevaleze de ele. Or, intimata-pârâtă nu a indicat niciun astfel de motiv pentru a justifica refuzul acestuia de a-i comunica procesul-verbal și nici de a-l depune în fața primei instanțe, aceasta depunându-l direct în apel, motiv pentru care recurentul consideră că a fost întocmit pro causa.

Chestiunea privind admisibilitatea probelor în fața instanței de apel, fără ca acestea să fi fost cerute în fața primei instanțe, a fost dezlegată prin Decizia nr. 9/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

Prin această decizie s-a statuat cu caracter obligatoriu că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea."

Examinând înțelesul sintagmei dovezi noi din cadrul art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a reținut prin decizia menționată că apelantului i s-a creat posibilitatea, în scopul justei soluționări a cauzei, să aducă în calea de atac dovezi noi față de cele reținute prin hotărârea a cărei cenzură solicită, prin care să își demonstreze susținerile, intimatul având aceeași posibilitate. Ca atare, în noțiunea de dovezi noi din cadrul art. 476 alin. (2) din C. proc. civ. intră orice probă care nu a fost administrată și analizată de către prima instanță.

Dreptul părților de a formula critici de netemeinicie, adică de a contesta modul în care prima instanță a stabilit situația de fapt, nu ar putea fi exercitat în mod efectiv dacă invocarea acestor motive nu ar fi însoțită și de posibilitatea de a dovedi în fața instanței de apel susținerile formulate prin cererea de apel, motiv pentru care, Înalta Curte a reținut prin decizia menționată că probele "noi" cerute în fața instanței de apel sunt, în realitate, probele necesare analizării motivelor de apel și a apărărilor formulate în legătură cu acestea, motive și apărări pe care părțile, în mod evident, nu le puteau anticipa la momentul formulării cererii de chemare în judecată ori al întâmpinării la prima instanță.

În raport cu considerentele decizorii reținute prin Decizia nr. 9/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii și care sunt obligatorii potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în ceea ce privește interpretarea noțiunii de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului, rezultă că administrarea probelor noi în cauză în faza procesuală a apelului, deși acestea nu au fost propuse în fața primei instanțe, s-a făcut cu respectarea legii, prin urmare și această critică este nefondată.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 726/A din 8 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 726/A din 8 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,26 ianuarie 2021.