ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2112/2019

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, se constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile art. 1270 C. civ. și art. 194 din C. proc. civ.

La 29 noiembrie 2016, reclamanta Regia Autonomă de Transport Timișoara a depus la dosar cerere precizatoare a acțiunii, prin care se arată că suma actualizată datorată de pârâtă este în cuantum de 627.912,06 RON din care 186.778,97 RON reprezintă penalități de întârziere.

Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 9.884,12 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, s-a susținut că instanța de apel a dat o interpretare greșită acțiunii precizate a reclamantei față de motivele și documentele existente la dosar.

Astfel, s-a arătat că nu sunt întrunite condițiile esențiale ale angajării răspunderii civile contractuale, deoarece sumele solicitate cuprind și subvenții pe care recurenta-pârâtă trebuia să le primească de la buget, însă sumele de bani au fost decontate cu întârziere, fiind astfel generate penalități, situație față de care nu se poate reține în sarcina recurentei vreo culpă sau faptă ilicită.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că a dovedit buna-credință în relațiile contractuale și că se prevalează de art. 11 din Ordonanța nr. 2/2001, care prevede cazul fortuit ca fiind o cauză exoneratoare de vinovăție.

Totodată, s-a solicitat instanței, prin prisma criteriului obiectiv de apreciere asupra vinovăției debitorului reglementat de art. 1480 alin. (1) C. civ., să constate că nu poate fi reținută vreo culpă în sarcina recurentei-pârâte.

Privitor la fapta ilicită și legătura cauzală între faptă și prejudiciu, recurenta-pârâtă a susținut că nu a adus atingere vreunui drept subiectiv ocrotit, iar faptul că plățile au fost efectuate cu întârziere nu-i este imputabil, nerespectarea obligației datorându-se unei cauze străine, respectiv fapta unui terț.

Prin încheierea din 15 mai 2018 a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La dosar nu s-au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 octombrie 2018, completul de filtru a dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din 17 septembrie 2019, cauza a fost repusă pe rol, iar recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pentru 19 noiembrie 2019.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. reglementează sancțiunea nemotivării recursului în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, partea care a exercitat calea de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de către instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceasta, deoarece recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că partea trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

În cauză, prin criticile invocate în susținerea recursului se tinde la o nouă evaluare a situației de fapt care să conducă la reținerea inexistenței culpei pârâtei în întârzierea facturilor emise și neachitate, ca urmare a dificultăților financiare și întârzierii încasării subvențiilor de la bugetul de stat, chestiuni ce nu mai pot fi puse în discuție în această etapă procesuală.

Motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii recurate, iar nu doar reiterarea susținerilor de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv. Prin urmare, toate susținerile recurentei prezentate drept motive de recurs care nu conțin critici în sens propriu asupra deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel și care și-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată, nu pot constitui o motivare legală a recursului.

Din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greșelile identificate și imputate instanței de apel și nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În speță, nu se poate considera că afirmațiile recurentei din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

Criticile expuse de recurentă nu pot fi încadrate și analizate prin prisma dispozițiilor care conțin o enumerare expresă și limitativă a motivelor de recurs, prin dispoziții speciale, de strictă interpretare, nefiind posibilă o devoluare a fondului, cum se solicită, în realitate, prin modul în care a fost concepută motivarea căii de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motivele de nelegalitate. Aceasta este situația în speță, din moment ce susținerile recurentei vizează netemeinicia afirmată a soluției de admitere a cererii de chemare în judecată, soluție menținută în apel.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Față de considerentele precedente, întrucât accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, este incidentă excepția nulității recursului pentru nemotivare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează să anuleze recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei nr. 608/A din 28 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 608/A din 28 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2019.