ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 947/2019

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la 25 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. SA a solicitat obligarea pârâtei B.:

În drept, cererea a fost întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Prin cererea depusă la 13 iulie 2015, reclamanta a precizat că își majorează cuantumul pretențiilor la suma de 911.627,23 RON.

Prin întâmpinarea depusă la 10 noiembrie 2015, pârâta a invocat excepțiile necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara, prescripției dreptului material la acțiune în privința pretențiilor aferente perioadei cuprinse între 30 iunie 2009 și 25 iunie 2012 și inadmisibilității cererii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

Prin cererea depusă la 15 februarie 2016, reclamanta a precizat că își întemeiază acțiunea numai pe răspunderea civilă contractuală și că solicită: introducerea în cauză și a pârâtei B. R.A. - Direcția Serviciilor de Navigație Aeriană Timișoara; obligarea pârâtelor și la plata debitului restant aferent perioadei cuprinse între 1 iunie 2015 și până la rămânerea definitivă a hotărârii, la care se adaugă TVA, cu penalități de 0,15% pe zi de întârziere, conform art. 11 din contractul de închiriere, de la data încheierii contractului și până la plata integrală a debitului.

Prin Sentința civilă nr. 1209 din 16 februarie 2016, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 7 martie 2016, sub același număr de dosar.

Prin Încheierea din 16 septembrie 2016, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins excepțiile insuficientei timbrări a acțiunii și tardivității cererii precizatoare privind introducerea în cauză a pârâtei B. R.A. - Direcția Serviciilor de Navigație Aeriană Timișoara.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 19 decembrie 2016, reclamanta a precizat că renunță la pretențiile constând în debitul restant aferent perioadei cuprinse între 1 aprilie 2016 și până la rămânerea definitivă a hotărârii, la care se adaugă TVA, având în vedere că părțile în litigiu au încheiat Contractul de închiriere și prestări servicii nr. x din 28 martie 2016.

Prin Sentința civilă nr. 78/PI din 17 ianuarie 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins excepția prescripției extinctive pentru pretențiile aferente perioadei cuprinse între anii 2009 și 2012; a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei B.; a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtele B. și B. R.A. - Direcția Serviciilor de Navigație Aeriană Timișoara; le-a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a sumei de 911.627,23 RON, cu titlu de debit, la care se adaugă TVA, a sumei reprezentând diferența de chirie, calculată de la 1 iunie 2015 și până la data rămânerii definitive a sentinței, a penalităților de întârziere de 0,15% pe zi, calculate de la data rămânerii definitive a deciziei nr. 84 din 4 septembrie 2012 a Curții de Conturi și până la plata debitului principal; a respins în rest acțiunea; le-a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.301,33 RON.

Prin Încheierea din 21 februarie 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a îndreptat din oficiu eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinței primei instanțe, în sensul că a înlocuit suma de 16.301,33 RON cu suma de 34.348,26 RON, reprezentând cheltuielile de judecată la plata cărora au fost obligate pârâtele.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. SA a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Împotriva încheierilor din 16 septembrie 2017 și 21 februarie 2017 și a sentinței primei instanțe, B. și B. R.A. - Direcția Serviciilor de Navigație Aeriană Timișoara au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac și schimbarea încheierilor și sentinței atacate, în sensul admiterii excepțiilor invocate în cauză, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia civilă nr. 677/A din 23 octombrie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. SA împotriva sentinței primei instanțe; a respins ca nefondat apelul declarat de apelantele-pârâte B. și B. R.A. - Direcția Serviciilor de Navigație Aeriană Timișoara împotriva încheierilor din 16 septembrie 2016 și 21 februarie 2017 și a sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. SA a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate și, în urma rejudecării, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale.

În motivarea recursului, autoarea căii de atac a susținut, în sinteză, că petitul acțiunii privind obligarea pârâtelor la plata penalităților de întârziere trebuia admis în totalitate, respectiv și pentru perioada anterioară rămânerii definitive a Deciziei nr. 84 din 4 septembrie 2012 a Camerei de Conturi Timiș. În acest sens, recurenta-reclamantă a precizat că valoarea penalităților de întârziere, neacordate de instanțele devolutive, pentru perioada cuprinsă între 30 iunie 2009 și 7 mai 2015, este de 1.502.102 RON (341.386,81 euro).

Aceeași parte a subliniat că, în baza principiului accesorium sequitur principale, regimul juridic aplicabil debitului principal trebuia aplicat și clauzei penale, care are caracter accesoriu față de contractul de închiriere.

Prin clauza penală de la art. 11 din Contractul de închiriere nr. 226 din 29 februarie 2008, s-a stabilit anticipat cuantumul prejudiciului cauzat de executarea cu întârziere a obligației de plată a tarifelor majorate.

La momentul încheierii actelor adiționale sub condiție suspensivă, pârâtele și-au asumat obligația de plată, cu caracter retroactiv, atât a diferențelor de chirie, cât și a penalităților de întârziere. În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că, în cazul îndeplinirii condiției suspensive, obligația produce efecte pentru trecut, sub imperiul atât a C. civ. din 1864, cât și a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Autoarea recursului a criticat și considerentul prin care instanța de apel a reținut inadmisibilitatea precizării în apel a cuantumului penalităților de întârziere, aferente perioadei cuprinse între 30 iunie 2009 și 30 aprilie 2017, susținând că nu a modificat acțiunea inițială și nici nu a formulat pretenții noi, ci doar a individualizat contravaloarea acestor penalități.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiași decizii, B. și B. R.A. - Direcția Serviciilor de Navigație Aeriană Timișoara au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurentele-pârâte au susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În concret, autoarele recursului au susținut, în esență, că este nelegal considerentul instanței de apel, conform căruia data de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă ar fi momentul cunoașterii prejudiciului, reprezentat de data rămânerii definitive a deciziei Curții de Conturi. În acest sens, recurentele-pârâte au arătat că acest considerent contravine atât legii, cât și principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Astfel, partea adversă nu poate invoca necunoașterea datorată propriei culpe pentru a obține anumite foloase.

Recurentele-pârâte au susținut că hotărârea Consiliului de Administrație, în baza căreia Curtea de Conturi a stabilit existența prejudiciului, constituie un act intern al reclamantei. Or, aceasta din urmă avea obligația de a negocia contractul prin raportare la prevederile propriei sale hotărâri.

După evocarea art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, recurentele-pârâte au susținut că nu se poate reține necunoașterea prejudiciului până la data finalizării controlului Curții de Conturi, întrucât pretinsul prejudiciu a luat naștere ca urmare a hotărârii Consiliului de Administrație al reclamantei. Cum hotărârea reprezintă un act intern al reclamantei, necunoașterea acestei hotărâri se datorează culpei sale. Așadar, dreptul la acțiune a luat naștere de la data la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască existența prejudiciului, respectiv lună de lună, având în vedere caracterul repetitiv al prestațiilor.

În plus, din moment ce reclamanta susține că nu a avut cunoștință de propria sa hotărâre, este evident că recurentele-pârâte nu au posibilitatea de a cunoaște respectiva hotărâre.

În aceste condiții, autoarele recursului au subliniat că prescripția a început să curgă la momentul nașterii dreptului la acțiune, respectiv la 30 iunie 2009.

Cum art. 3 din Decretul nr. 167/1958 prevede că termenul general de prescripție este de 3 ani, dreptul material la acțiune pentru perioada cuprinsă între 30 iunie 2009 și 25 iunie 2012 era prescris la momentul introducerii acțiunii.

Cu privire la soluția dată fondul litigiului, recurentele-pârâte au susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1255 și art. 1402 C. civ., când a stabilit că există obligația contractuală de a plăti chiria la nivelul majorat. În acest sens, aceleași părți au arătat că, prin decizia Curții de Conturi, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a determina cuantumul prejudiciului și de a identifica angajații responsabili de cauzarea acestui prejudiciu. Astfel, prin respectiva decizie, nu s-a imputat recurentelor-pârâte cauzarea prejudiciului.

În plus, au învederat că recurenta-reclamantă nu a luat măsurile necesare pentru stabilirea întinderii prejudiciului și recuperarea acestuia de la persoanele responsabile, nici până în prezent.

Recurentele-pârâte au subliniat că respectiva condiție suspensivă este ilicită, în sensul art. 1402 C. civ., întrucât a fost stipulată în Actul adițional nr. x din 11 februarie 2013, cu încălcarea art. 5 alin. (5) din Legea nr. 94/1992.

În acest sens, au arătat că stipularea acestei condiții suspensive are ca finalitate exonerarea recurentei-reclamante de răspunderea pentru repararea prejudiciului, constatat de Curtea de Conturi.

Recurentele-pârâte au susținut că această condiție suspensivă este imorală, în sensul art. 1402 C. civ., având în vedere că se urmărește imputarea în sarcina acestora a unei fapte prejudiciabile, stabilită prin decizia Curții de Conturi în sarcina angajaților recurentei-reclamante.

Aceleași părți au subliniat că este exclusă angajarea răspunderii lor și pentru motivul că s-ar ajunge la o dublă reparație a aceluiași prejudiciu.

Totodată, recurentele-pârâte au susținut că partea adversă invocă propria sa culpă pentru a obține ocrotirea unui drept. În concret, au arătat că recurenta-reclamantă solicită diferențele de chirie pentru motivul că, la data încheierii contractului de închiriere, conducerea sa nu a ținut cont de o decizie ce-i aparținea și care prevedea tarife superioare.

Autoarele recursului au mai susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile privind îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale reglementate de art. 1357 C. civ. În acest sens, au arătat că nu a fost cauzat un prejudiciu prin neexecutarea unei obligații contractuale. Recurentele-pârâte au susținut că instanța de apel nu a stabilit existența efectivă a prejudiciului, astfel cum impun dispozițiile legale aplicabile, ci a cuantificat aleatoriu un prejudiciu eventual.

După ce au evocat dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, autoarele recursului au arătat că nu există niciun document la dosarul cauzei din care să rezulte întinderea prejudiciului. Simpla invocare a unor documente întocmite de un organ cu atribuții de control nu este de natură a dovedi certitudinea pretinsului prejudiciu.

În plus, respectivul prejudiciu nu este înregistrat în contabilitatea reclamantei, conform Legii nr. 82/1992 și Ordinului M.F.P. nr. 2861/2009, aspect care ar fi certificat realitatea acestuia.

Prin urmare, recurentele-pârâte au subliniat că prejudiciul nu este real, cert și actual, existența acestuia fiind nesigură, iar întinderea sa neputând fi stabilită în prezent.

Autoarele recursului au mai arătat că nu există o faptă ilicită, în sensul neexecutării unei obligații contractuale. În acest sens, au susținut că și-au îndeplinit în integralitate obligațiile contractuale ce le reveneau, ca urmare a achitării chiriei în cuantumul prevăzut în contractul de închiriere.

Recurentele-pârâte au susținut că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Referitor la acest aspect, au criticat considerentul, prin care instanța de apel a reținut că legătura de cauzalitate rezultă din încălcarea principiului forței obligatorii a contractului, ca urmare a refuzului de achitare a chiriei stabilite conform actelor adiționale.

Recurentele-pârâte au arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1266 C. civ., întrucât voința părților nu a fost de a modifica retroactiv cuantumul chiriei. Relevantă în acest sens este modalitatea de redactare a actului adițional din care rezultă că modificările contractuale referitoare la cuantumul chiriei sunt menționate generic, fără a fi indicate clauza din contract la care face referire și nici temeiul în baza căruia s-ar face modificarea, nefiind anexată nici decizia Curții de Conturi.

De asemenea, din Adresa din 8 februarie 2013 rezultă că recurentele-pârâte au urmărit doar prelungirea duratei contractului de închiriere.

Autoarele recursului au mai arătat că nu este îndeplinită nici condiția vinovăției, întrucât și-au îndeplinit obligațiile lor în mod corespunzător.

Recurentele-pârâte au învederat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 C. proc. civ. privind limitele procesului. În acest sens, au arătat că instanța de apel a acordat tarifele majorate de chirie până la rămânerea definitivă a hotărârii, deși reclamanta renunțase la acest capăt de cerere în fața primei instanțe.

Totodată, între părțile în litigiu a fost încheiat contractul de închiriere nr. x din 28 martie 2016, care a intrat în vigoare la 1 aprilie 2016. Fiind încheiat un nou contract de închiriere, în baza căruia se achită chirie, locatarul nu putea fi obligat la plata unor sume de bani pentru prestarea aceluiași serviciu. În aceste condiții, nu sunt datorate nici penalități de întârziere pentru aceste sume.

Recurentele-pârâte au mai susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 453 C. proc. civ. privind acordarea cheltuielilor de judecată. În acest sens, au arătat că suma de 34.348,26 RON reprezintă taxa judiciară de timbru achitată de reclamantă pentru valoarea totală a debitului principal și a penalităților de întârziere.

Având în vedere că instanța nu a acordat reclamantei penalități de întârziere pentru perioada anterioară datei de 7 mai 2015, avea obligația de a reduce proporțional cu pretențiile admise cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În drept, recurentele-pârâte au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurentele-pârâte.

Recurentele-pârâte au depus întâmpinare la dosar, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamantă.

Părțile nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 26 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile au depus puncte de vedere la raport, prin care au solicitat să se constatate admisibilitatea recursurilor proprii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că petitul acțiunii privind obligarea pârâtelor la plata penalităților de întârziere trebuia admis și pentru perioada anterioară rămânerii definitive a deciziei Curții de Conturi, în baza principiului accesorium sequitur principale. De asemenea, aceeași parte a susținut că, la momentul încheierii actelor adiționale sub condiție suspensivă, pârâtele și-au asumat obligația de plată, cu caracter retroactiv, atât a diferențelor de chirie, cât și a penalităților de întârziere, în cazul îndeplinirii condiției suspensive, obligația producând efecte pentru trecut, sub imperiul ambelor reglementări civile.

În legătură cu aceste critici, instanța supremă reține că prin Actul adițional nr. x din 11 februarie 2013, părțile au convenit că nu se va modifica cuantumul chiriei sub condiția suspensivă a admiterii în totalitate a contestației reclamantei împotriva deciziei Curții de Conturi, în caz contrar, chiria urmând a se modifica retroactiv, conform aceleiași decizii.

Așadar, părțile au convenit asupra plății cu caracter retroactiv numai a cuantumului majorat al chiriei, în cazul nerealizării evenimentului, constând în admiterea în totalitate a contestației reclamantei împotriva deciziei Curții de Conturi. În privința penalităților de întârziere, părțile nu au convenit o obligație de plată a acestora cu caracter retroactiv, nefiind stipulată nicio clauză în acest sens în cuprinsul actului adițional anterior evocat.

De altfel, clauza penală de la art. 11 din Contractul de închiriere nr. 226 din 29 februarie 2008 nu putea fi aplicată retroactiv obligației de plată a chiriei majorate, întrucât această obligație a luat naștere și a devenit scadentă la momentul rămânerii definitive a deciziei Curții de Conturi, respectiv la 7 mai 2015.

Cum anterior acestui moment recurentele-pârâte nu datorau chiria majorată, nu se poate reține în sarcina acestora o culpă pentru neexecutarea acestei obligații pendente conditione.

Prin urmare, criticile privind neacordarea penalităților de întârziere anterior rămânerii definitive a deciziei Curții de Conturi sunt nefondate.

Criticile îndreptate împotriva considerentului prin care s-a reținut inadmisibilitatea precizării în apel a cuantumului penalităților de întârziere, aferente perioadei cuprinse între 30 iunie 2009 și 30 aprilie 2017, sunt lipsite de relevanță, din moment ce instanța de recurs a apreciat că este justă dispoziția de neacordare a penalităților de întârziere anterioare datei de 7 mai 2015.

Argumentele anterior expuse impun concluzia că recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel este nefondat.

Cu privire la recursul declarat de recurentele-pârâte, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța supremă constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat strict formal, întrucât nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în acest motiv.

Criticile referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției extinctive pentru pretențiile aferente perioadei cuprinse între 30 iunie 2009 și 25 iunie 2012 sunt susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În legătură cu aceste critici, instanța supremă constată că diferențele de chirie, solicitate pentru perioada cuprinsă între 30 iunie 2009 și 25 iunie 2012, au ca fundament juridic Actul adițional nr. x din 11 februarie 2013 și nu Contractul de închiriere nr. 226 din 29 februarie 2008.

În cuprinsul actului adițional anterior evocat a fost instituită obligația de plată retroactivă a cuantumului majorat al chiriei, în cazul nerealizării evenimentului, constând în admiterea în totalitate a contestației reclamantei împotriva deciziei Curții de Conturi.

Având în vedere că decizia respectivă a rămas definitivă la 7 mai 2015 rezultă că obligația de plată a chiriei majorate a luat naștere la acest moment.

În aceste condiții, devin incidente dispozițiile art. 2524 alin. (3) C. civ., conform cărora, "dacă dreptul este afectat de o condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiția".

Așadar, termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. a început să curgă la 7 mai 2015, când a luat naștere obligația de plată retroactivă a cuantumului majorat al chiriei.

Dispozițiile art. 3 și art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, invocate de recurentele-pârâte, nu sunt incidente în prezenta cauză, întrucât termenul de prescripție a început să curgă după intrarea în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Prin urmare, formularea cererii de chemare în judecată la 25 iunie 2015 s-a făcut cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani.

Criticile referitoare la caracterul ilicit și imoral al condiției suspensive sunt susceptibile de a fi încadrate tot în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, "în situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate".

În considerentele Deciziei nr. 13/2017 (paragrafele 76, 80 și 81), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut, printre altele, că: textul art. 33 alin. (3) teza finală din Legea nr. 94/1992 instituie în sarcina entității auditate obligația de a stabili întinderea prejudiciului și de a dispune luarea de măsuri pentru recuperarea acestuia. Analiza conținutului art. 33 alin. (3) teza finală nu oferă niciun indiciu cu privire la calea de urmat, lăsând în sarcina entității auditate alegerea celor mai eficiente și mai adecvate căi pentru recuperarea prejudiciului. Explicația rezidă în faptul că entitățile auditate [care potrivit art. 2 lit. j) din Legea nr. 94/1992 pot fi autorități publice, companii/societăți naționale, regii autonome, societăți reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială deține, singur sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalului social] s-ar putea afla într-o multitudine de raporturi juridice, astfel că, dată fiind natura diversă a acestora, art. 33 alin. (3) teza finală nu prevede nici măcar cu titlu exemplificativ natura căii procesuale sau administrative de urmat pentru recuperarea prejudiciilor constatate. (...) Legea prevede clar și expres că stabilirea întinderii prejudiciului și a măsurilor ce pot fi dispuse pentru recuperarea acestuia sunt obligații ale acestor entități publice și, de aceea, procedurile de recuperare la care vor apela pot fi stabilite numai de aceste entități publice. Instituțiile publice pot fi implicate în diverse raporturi juridice cum ar fi, de exemplu, raporturi de muncă, administrative, contractuale, derivând din achiziții publice etc. În funcție de natura raportului juridic în care este implicată instituția publică și în raport cu specificul situației în care s-a produs prejudiciul sau s-a efectuat plata nelegală din bugetul instituției publice, recuperarea acestora poate fi diferită, iar alegerea modalității pentru recuperarea prejudiciului aparține conducerii entității auditate.

Cum considerentele anterior evocate fac parte din corpul considerentelor care au demonstrat neîndeplinirea unei condiții de admisibilitate a sesizării, rezultă că acestea sprijină soluția din dispozitiv, motiv pentru care nu pot fi ignorate de instanțele judecătorești în procesul de aplicare a legii.

Așadar, alegerea modalității de recuperare a prejudiciului aparține conducerii entității auditate.

În aceste condiții, formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală împotriva angajaților responsabili de cauzarea prejudiciului nu reprezenta unica cale de urmat pentru recuperarea diferențelor de chirie.

Astfel, indicarea acestui tip de acțiune în cuprinsul deciziei Curții de Conturi nu excludea dreptul recurentei-reclamante de a recupera diferențele de chirie de la beneficiarii acestor diferențe.

În cauză nu se poate reține nici încălcarea prevederilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 94/1992, cu consecința imprimării caracterului ilicit asupra condiției suspensive convenite de părți. Este de remarcat faptul că art. 5 alin. (5) se regăsește în capitolul I al Legii nr. 94/1992, denumit "dispoziții generale", iar alineatele precedente ale aceluiași articol reglementează obligațiile entităților auditate, care intră în competența de verificare a Curții de Conturi, precum și ale altor persoane fizice sau juridice deținătoare de acte ori documente.

Ținând seama de coerența reglementării, din interpretarea, în același timp, literală și sistematică a dispozițiilor acestui text de lege, rezultă că ipoteza normativă stabilește că entitățile auditate nu se pot prevala de rapoartele Curții de Conturi în scopul de a fi absolvite de răspundere pentru acțiunile lor. Cu alte cuvinte, în cazul în care entitățile auditate sunt supuse altor controale sau altor verificări, acestea nu pot opune rapoartele Curții de Conturi pentru a fi exonerate de răspundere pentru eventuale neregularități constatate.

În contextul dat, rezultă că nu se poate identifica nicio legătură între aceste prevederi legale și condiția suspensivă din Actul adițional nr. x din 11 februarie 2013.

În raport de aceste argumente, instanța supremă apreciază că respectiva condiție suspensivă din Actul adițional nr. x din 11 februarie 2013 nu a fost stipulată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 94/1992 și nici a bunelor moravuri.

Criticile prin care s-a arătat, în esență, că nu există niciun document la dosarul cauzei din care să rezulte întinderea prejudiciului și că simpla invocare a unor documente întocmite de un organ cu atribuții de control nu este de natură a dovedi certitudinea pretinsului prejudiciu vizează temeinicia decizia recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, în recurs nu pot fi examinate criticile care vizează aspecte de temeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, în care se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, evocarea generică a dispozițiilor Legii nr. 82/1992 și a Ordinului M.F.P. nr. 2861/2009, fără a se indica în concret dispozițiile pretins nerespectate și eventuala neînregistrare a prejudiciului în contabilitatea recurentei-reclamante, nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi examinată în recurs.

Prin urmare, criticile referitoare la nedovedirea existenței și întinderii prejudiciului urmează a fi înlăturate.

Criticile prin care recurentele-pârâte au arătat că nu există o faptă ilicită, în sensul neexecutării unei obligații contractuale, întrucât și-au îndeplinit în integralitate obligațiile contractuale ce le reveneau, ca urmare a achitării chiriei în cuantumul prevăzut în contractul de închiriere sunt nefondate. Aceasta, întrucât obligația de plată retroactivă a chiriei majorate decurge din Actul adițional nr. x din 11 februarie 2013 și nu din Contractul de închiriere nr. 226 din 29 februarie 2008.

Criticile prin care s-a susținut că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1266 C. civ., întrucât voința părților nu a fost de a modifica retroactiv cuantumul chiriei sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel cum s-a reținut mai sus, prin Actul adițional nr. x din 11 februarie 2013, părțile au convenit că nu se va modifica cuantumul chiriei sub condiția suspensivă a admiterii în totalitate a contestației reclamantei împotriva deciziei Curții de Conturi, în caz contrar, chiria urmând a se modifica retroactiv, conform aceleiași decizii.

Așadar, intenția părților a fost de a se plăti cu caracter retroactiv cuantumul majorat al chiriei, în cazul nerealizării evenimentului, constând în admiterea în totalitate a contestației reclamantei împotriva deciziei Curții de Conturi.

Prin urmare, fapta ilicită a neexecutării obligației de plată a chiriei majorate a cauzat prejudiciul constând în neîncasarea acestei chirii, fiind astfel îndeplinită condiția legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Criticile referitoare la neîndeplinirea condiției vinovăției sunt nefondate, întrucât culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării, conform art. 1548 C. civ.

Criticile prin care recurentele-pârâte au învederat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 C. proc. civ. privind limitele procesului, întrucât a acordat tarifele majorate de chirie până la rămânerea definitivă a hotărârii, deși reclamanta renunțase la acest capăt de cerere în fața primei instanțe se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În legătură cu aceste critici, instanța supremă constată că, prin cererea depusă la 15 februarie 2016, reclamanta a precizat că solicită, printre altele, obligarea pârâtelor și la plata debitului restant de la 1 iunie 2015 și până la rămânerea definitivă a hotărârii, la care se adaugă TVA, cu penalități de 0,15% pe zi de întârziere, conform art. 11 din contractul de închiriere, de la data încheierii contractului și până la plata integrală a debitului.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 19 decembrie 2016, reclamanta a precizat că renunță la pretențiile constând în debitul restant aferent perioadei cuprinse între 1 aprilie 2016 și până la rămânerea definitivă a hotărârii, la care se adaugă TVA, având în vedere că părțile în litigiu au încheiat contractul de închiriere și prestări servicii nr. x din 28 martie 2016.

Având în vedere că reclamanta a renunțat în fața primei instanțe la pretențiile constând în debitul restant aferent perioadei cuprinse între 1 aprilie 2016 și până la rămânerea definitivă a hotărârii, iar pârâtele nu s-au opus actului de renunțare la aceste pretenții, rezultă că actul de dispoziție al reclamantei a produs efecte în prezentul proces, în temeiul art. 9 alin. (2) - (3) și art. 406 alin. (4) C. proc. civ.

Așadar, instanțele devolutive nu mai erau învestite cu examinarea pretențiilor reclamantei, constând în diferența de chirie de la 1 aprilie 2016 și până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Deși reclamanta și-a restrâns în mod valabil pretențiile deduse judecății, instanța de apel a respins ca nefondat apelul declarat de apelantele-pârâte împotriva sentinței, prin care prima instanță le-a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a sumei reprezentând diferența de chirie, calculată începând cu 1 iunie 2015 și până la data rămânerii definitive a sentinței și a penalităților de întârziere de 0,15% pe zi, calculate de la data rămânerii definitive a deciziei nr. 84 din 4 septembrie 2012 a Curții de Conturi și până la plata debitului principal.

În aceste condiții, instanța supremă reține că obligarea pârâtelor la plata sumei reprezentând diferența de chirie și pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 2016 și până la data rămânerii definitive a sentinței, s-a făcut cu depășirea limitelor învestirii, fiind astfel nesocotit principiul disponibilității prevăzut de art. 9, raportat la art. 406 C. proc. civ.

Criticile privitoare la încălcarea art. 453 C. proc. civ., ca urmare a acordării în integralitate a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 34.348,26 RON, în condițiile în care instanța nu acordase reclamantei penalități de întârziere pentru perioada anterioară datei de 7 mai 2015, se încadrează tot în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la aceste critici, instanța supremă constată că, prin încheierea din 21 februarie 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinței sale, în sensul că le-a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 34.348,26 RON, în loc de 16.301,33 RON.

Taxa judiciară de timbru la plata căreia a fost obligată reclamanta în cursul judecății în primă instanță a fost de 34.348,26 RON, fiind calculată prin raportare la valoarea totală a debitului principal și a penalităților de întârziere.

Deși cererea de chemare în judecată a fost admisă numai în parte, în sensul că au fost respinse pretențiile constând în penalitățile de întârziere pentru perioada anterioară datei de 7 mai 2015, prima instanță a acordat reclamantei, în integralitate, cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Or, conform art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ., "când cererea a fost admisă numai în parte, judecători vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată".

Așadar, cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru trebuiau acordate reclamantei proporțional cu valoarea pretențiilor admise.

Caracterul fondat al criticilor privitoare la depășirea limitelor învestirii și al celor privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată cu nesocotirea art. 453 C. proc. civ. atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel și va admite recursul declarat de recurentele-pârâte împotriva aceleiași decizii, pe care o va casa în parte, numai în ceea ce privește apelul declarat de pârâte și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, menținând dispoziția de respingere a apelului reclamantei.

În rejudecarea apelului pârâtelor, instanța de rejudecare va avea în vedere precizarea reclamantei în sensul renunțării la pretențiile constând în diferențele de chirie pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 2016 și până la rămânerea definitivă a hotărârii, la care se adaugă TVA, precum și influența acestui act de dispoziție asupra penalităților de întârziere aferente acestor pretenții.

Totodată, instanța de rejudecare va stabili cuantumul cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în primă instanță, prin raportare la valoarea pretențiilor admise.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA împotriva Deciziei civile nr. 677/A din 23 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte B. și B. R.A. - Direcția Serviciilor de Navigație Aeriană Timișoara împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia recurată numai în ceea ce privește apelul declarat de pârâtele B. și B. R.A. - Direcția Serviciilor de Navigație Aeriană Timișoara și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Menține dispoziția de respingere a apelului reclamantei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 mai 2019.

Procesat de GGC - LM