ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 944/2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la 8 iunie 2011, sub nr. x/2011, reclamanta Societatea Națională B. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunță, să o oblige pe pârâtă la plata sumelor de 66.612,66 RON și 90.275,58 euro, reprezentând debit principal, a sumelor de 54.990,17 RON și 85.233,75 euro, reprezentând facturi acceptate și neachitate, a sumelor de 11.622,49 RON și 5.041,83 euro, reprezentând penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 942, art. 969, art. 1429 alin. (1) pct. 2, art. 1066 C. civ. din 1864 și art. 1 Codul comercial.

Prin Sentința civilă nr. 138 din 27 iunie 2012, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta Societatea Națională B. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A. și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumelor de 54.990,17 RON și 85.233,75 euro, cu titlu de preț chirie și servicii, a sumelor de 11.622,49 RON și 1.571,54 euro, cu titlu de penalități de întârziere și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.948 RON.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a prezentat raporturile contractuale dintre părțile în litigiu, având ca obiect închirierea spațiului aeroportuar al reclamantei.

După ce a evocat dispozițiile art. 969 alin. (1) și art. 970 alin. (1) C. civ. din 1864, aceeași instanță a reținut că expertiza de specialitate în contabilitate relevă că, în temeiul contractelor de mai sus, reclamanta a emis o serie de facturi fiscale din care o parte au fost achitate cu întârziere de către pârâtă, iar o parte nu au fost achitate.

Astfel, prima instanța a constatat că, din cercetarea evidențelor contabile ale celor două societății, expertul a conchis că pârâta datorează reclamantei sumele de 54.990,17 RON și 85.233,75 euro, cu titlu de preț chirie și servicii, precum și sumele de 11.622,49 RON și 1.571,54 euro, cu titlu de penalități de întârziere. Tribunalul a mai reținut că același expert a arătat că nu se poate realiza compensarea contabilă a sumelor solicitate de pârâtă, întrucât aceasta nu a înregistrat în contabilitatea sa facturile de anulare a rambursului, emise greșit de reclamantă. Astfel, pârâta nu putea beneficia de ramburs față de condițiile din A.I.P., întrucât nu a îmbarcat mai mult de 150.001 pasageri.

Prima instanță a reținut că nerespectarea către pârâtă a dispozițiilor Codul fiscal, în sensul că nu a radiat din contul 411.1 creanța în cuantum de 85.233,74 euro și nici creanța în cuantum de 55.004 RON, față de reclamantă, nu poate justifica juridic compensarea legală, deoarece creanța pârâtei nu există.

În aceste condiții, tribunalul a apreciat că pârâta datorează reclamantei prețul chiriei și serviciilor prestate în cuantum de 54.990,17 RON și 85.233,75 euro, precum și penalitățile de întârziere în cuantum de 11.622,49 RON și 1.571,54 euro.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 1073 C. civ. din 1864, Tribunalul București a admis în parte acțiunea, mai puțin pentru diferența de 3.470,29 euro, reprezentând penalități de întârziere, ca urmare a concluziilor din raportul de expertiză.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., același tribunal a obligat-o pe pârâtă, ca parte căzută în pretenții, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.948 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, pârâta S.C. A. S.A. a declarat recurs, calificat ulterior drept apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată din primă instanță și apel.

Prin Decizia civilă nr. 10/A din 28 ianuarie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.598 RON.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că interpretarea raporturilor dintre părți s-a făcut cu neobservarea unor termeni al căror conținut dau acestora o altă finalitate decât cea reținută de prima instanță.

În concret, curtea de apel a constatat că prin sentința atacată nu s-a dat eficiență convenției de compensare din 7 martie 2009, încheiată de părți. Împrejurarea că reclamanta a anulat facturile reprezentând rambursul acordat pârâtei, opinie reținută de prima instanță, în mod tacit, conduce la concluzia lipsirii de efecte a convenției menționate, deși aceasta nu a fost, în mod expres, reziliată sau denunțată pe cale convențională sau judiciară.

Astfel, instanța de apel a reținut că scopul acestei interpretări, date de reclamantă, a fost acela al încălcării obligației de a scădea din cuantumul facturilor nr. x și nr. x din 31 decembrie 2008 sumele facturate de reclamantă în lunile aprilie, mai și iunie 2009, în proporțiile de 18.334,67 RON și 28.411,25 euro.

Justificarea acestei operațiuni juridice, în privința reclamantei, rezidă în aceea că pârâta nu ar fi atins pragul minim de pasageri îmbarcați, conform convenției părților, pentru ca aceasta din urmă să poată beneficia de facilități.

Termenul de pasager îmbarcat include numărul pasagerilor plătitori și non-plătitori a căror călătorie începe la aeroportul respectiv, incluzând și numărul pasagerilor care continuă călătoria, alții decât cei în tranzit direct.

Astfel, din definiția dată termenului de "pasager îmbarcat" rezultă că în această categorie sunt incluși pasagerii de transfer. Prin urmare, pârâta era îndreptățită să primească rambursul acordat prin facturile x și nr. x din 31 decembrie 2008.

Faptul că prima instanță a reținut că numărul pasagerilor îmbarcați pe zborurile A. a fost mai mic de 150.001 și astfel rambursul nu trebuia acordat, iar anularea facturilor reprezentând rambursul a fost legitimă, este contrazis de înscrisurile depuse de părți la dosar.

În acest sens, instanța de apel a constatat că, la fila nr. x din volumul I al dosarului tribunalului, se află adresa din 29 decembrie 2009, prin care reclamanta a recunoscut că în anul 2008 pârâta a transportat 95.963 pasageri îmbarcați, având originea în Timișoara și 185.494 pasageri de transfer.

Or, nu se poate reține că această adresă produce efecte numai în ceea ce privește obligația de plată a contravalorii serviciilor prestate către pârâtă, respectiv în sarcina acesteia, fără a se reține, în mod corelativ, recunoașterea numărului de pasageri pentru a acorda facilitatea aceleiași pârâte de către reclamantă.

Ca urmare a recunoașterii obligației de a-i rambursa sumele rezultate din această facilitate, reclamanta avea obligația să stabilească soldul final, raportat la pretinsele debite neachitate rezultate din alte raporturi juridice.

Cu toate acestea, reclamanta a luat în considerare doar debitele pe care consideră că le are de primit, fără a recunoaște datoria către pârâtă.

Din aceste împrejurări, instanța de apel a reținut că reclamanta avea obligația de a ține cont atât de aspectul menționat, cât și de faptul că părțile au semnat o înțelegere sub denumirea convenție de compensare din 7 martie 2009, raportat la care pârâta nu putea fi obligată la plata facturilor de penalități emise de reclamantă, însumând 11.622,49 RON și 5.041,83 euro.

Cu toate acestea, prima instanță nu a fost învestită și nici instanța de apel nu a reținut decât pe cale de apărare aceste înscrisuri, deoarece pârâta nu a formulat pe cale reconvențională o solicitare de compensare a debitelor, ci doar le-a invocat în susținerea netemeiniciei acțiunii.

De aceea, instanța de apel a reținut că, raportat la ansamblul raporturilor juridice dintre părți și a faptului că sunt în vigoare mai multe înțelegeri, materializate în acorduri scrise, neanulate, denunțate sau reziliate, care obligă la respectarea clauzelor inserate atât pe reclamantă, cât și pe pârâtă, acțiunea este nefondată.

Împotriva deciziei instanței de apel, Societatea Națională B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea deciziei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

În cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a învederat, în esență, că instanța de apel a constatat că este stinsă creanța, fără să precizeze modul de stingere, deși intimata-pârâtă nu a formulat cerere reconvențională și nici nu a făcut dovada achitării creanței.

Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Ca atare, instanța de apel nu putea invoca pretenții ale pârâtei, în lipsa unei cereri reconvenționale a acesteia, evocând în acest sens o decizie de speță.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., autoarea căii de atac a arătat că, deși instanța de apel a reținut că, "cu toate acestea, prima instanță nu a fost învestită, și nici instanța de apel nu poate reține decât pe cale de apărare aceste înscrisuri, deoarece pârâta nu a formulat pe cale reconvențională o solicitare de compensare a debitelor, ci doar le-a invocat în susținerea netemeiniciei acțiunii", aceeași instanță a compensat creanța certă, lichidă și exigibilă cu sumele din Facturile nr. x și nr. x din 31 decembrie 2008.

Recurenta-reclamantă a arătat că aceste considerente sunt contradictorii, fiind astfel încălcate cerințele imperative prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., autoarea recursului a expus în detaliu modul în care s-au derulat raporturile contractuale între părți, după care a arătat că a stornat facturile în litigiu, comunicând această operațiune și intimatei-pârâte. În urma acestei operațiuni, convenția din 11 martie 2009 a rămas fără obiect.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă a arătat că nu este îndeplinită condiția simultaneității obligațiilor. Aceeași parte a subliniat că intimata-pârâtă nu deține o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Astfel, stornarea facturilor în litigiu a condus la stingerea datoriei recurentei-reclamante fată de intimata-pârâtă, nefiind astfel îndeplinite cerințele art. 1144 C. civ. din 1864.

Autoarea căii de atac a mai învederat că preambulul convenției din 11 martie 2019 nu prevede în sarcina sa o obligație de rambursare față de intimata-pârâtă.

În partea finală a cererii de recurs, recurenta-reclamantă a evocat clauza de la art. 1.2 din convenția din 11 martie 2009, după care a conchis că intimata-pârâtă a încălcat această clauză, întrucât a scăzut facturi emise în afara perioadei contractuale.

Prin încheierea din 4 martie 2014, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței împotriva intimatei-pârâte.

Intimata-pârâtă a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul de insolvență și decăderea recurentei-reclamante din dreptul de a valorifica creanța în afara procedurii insolvenței.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a repus cauza pe rol și a acordat termen la 7 mai 2019, pentru ca recurenta-reclamantă să depună un punct de vedere cu privire la notele scrise depuse de intimata-pârâtă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune examinarea cu prioritate a apărărilor intimatei-pârâte, prin care a fost invocată puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul de insolvență, întrucât caracterul fondat al acestor apărări ar face inutilă examinarea motivelor de recurs.

În legătură cu aceste apărări, instanța supremă constată că prin Decizia civilă nr. 620 din 25 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de creditoarea Societatea Națională B. S.A. împotriva Sentinței comerciale nr. 216 din 5 februarie 2015, pronunțată de Tribunalul Timiș în același dosar și a dispus înscrierea creditoarei în tabelul de creanțe cu suma de 12.202.466,79 RON, cu titlu de creanță chirografară pură și simplă.

Prin Sentința comercială nr. 613 din 28 aprilie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a dispus, printre altele, confirmarea planului de reorganizare a activității debitoarei S.C. A. S.A. Această sentință a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelurilor prin Decizia civilă nr. 791/A din 18 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2014.

În cuprinsul respectivului plan, s-a menționat că toate creanțele chirografare sunt reduse la zero.

Prin Sentința comercială nr. 1138/2018 din 10 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a dispus, printre altele, închiderea procedurii de reorganizare față de debitoarea S.C. A. S.A., în temeiul art. 132 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 și reinserția debitoarei în circuitul economic, constatând că aceasta este descărcată de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului și cea prevăzută în plan, în temeiul art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006. Respectiva sentință a rămas definitivă prin nerecurare la 5 noiembrie 2018.

Prin raportare la aceste hotărâri, instanța supremă constată că atât creanța pretinsă prin acțiunea din prezentul litigiu, cât și creanța înscrisă în planul de reorganizare decurg din același raport juridic.

Fiind vorba de același raport juridic și aceleași părți rezultă că aspectele dezlegate în dosarul de insolvență referitoare la creanța înscrisă în planul de reorganizare au legătură cu prezentul proces.

Cum hotărârile anterior evocate au rămas definitive rezultă că aspectele dezlegate în dosarul de insolvență au intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi contrazise într-un proces ulterior.

În aceste condiții, dezlegările din hotărârile anterior evocate, în sensul că intimata-pârâtă S.C. A. S.A. este descărcată de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului și cea prevăzută în plan, se impun a fi respectate și în prezentul litigiu, în temeiul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Ca atare, recurenta-reclamantă nu mai poate obține pe calea dreptului comun valorificarea creanței cu care s-a înscris în planul de reorganizare a activității intimatei-pârâte. Relevant în acest sens este art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, care prevede că, "la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului și cea prevăzută în plan".

Chiar și în situația în care recurenta-reclamantă nu a solicitat, prin cererea de admitere a creanțelor, totalitatea sumelor care decurg din raportul juridic dedus judecății, aceasta nu mai are dreptul de a-și realiza creanțele împotriva debitoarei, ulterior închiderii procedurii, față de prevederile art. 76 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2006.

Prin urmare, închiderea procedurii de reorganizare a activității intimatei-pârâte a atras decăderea recurentei-reclamante din dreptul de a-și mai valorifica creanța în afara acestei proceduri.

A accepta contrariul ar echivala cu eludarea dispozițiilor art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 și cu nesocotirea puterii de lucru judecat a Sentinței comerciale nr. 1138/2018 din 10 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în Dosarul nr. x/2014.

Având în vedere că decizia recurată nu mai poate fi modificată în sensul admiterii acțiunii în pretenții împotriva intimatei-pârâte, devine inutilă examinarea motivelor de nelegalitate din cererea de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Națională B. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 10/A din 28 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 mai 2019.

Procesat de GGC - NN