ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2689/2021

Ședința publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Prin cererea înregistrată la data de 5 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul ORAȘUL SÂNNICOLAU MARE PRIN PRIMAR, a chemat în judecată pe pârâta societatea A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 278.265 RON, debit principal, conform facturii nr. x/04.04.2018, emise în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.04.2018 și a sumei de 578.791,1 RON, cu titlu de penalități de întârziere, calculate de la data scadenței facturii, adică din 4 mai 2018 până la data de 28 noiembrie 2018, care curg, în continuare, până la data plății efective a întregului debit;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 6.682 RON, debit principal, conform facturilor nr. x/05.04.2018 și nr. y/19.06.2018, emise în baza contractului de închiriere nr. x/05.04.2018 și a sumei de 12.865,6 RON, cu titlu de penalități de întârziere, calculate: pentru factura nr. x/05.04.2018, din data de 01.05.2018 până la 28.11.2018, iar pentru factura nr. x/19.06.2018, din data de 01.07.2018 până în data de 28.11.2018, care curg în continuare până la data plății efective a întregului debit;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 4.629 RON, debit principal, conform facturii nr. x/14.05.2018, emisă în baza contractului de închiriere nr. x/14.05.2018 și a sumei de 8.378,49 RON cu titlu de penalități de întârziere, calculate de la data scadenței facturii, adică de la data de 31.05.2018 până în data de 28.11.2018 și care curg în continuare până la data plății efective a întregului debit;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 22.249 RON, debit principal, conform facturilor nr. x/19.06.2018 și nr. y/14.05.2018, emise în baza contractului de închiriere nr. x/14.05.2018 și a sumei de 39.113,46 RON cu titlu de penalități, calculate de la data scadenței facturilor, astfel: pentru factura nr. x/14.05.2018, penalități calculate din data de 31.05.2018 până în data de 28.11.2018, penalități în cuantum de 33.513,96 RON, iar pentru factura nr. x/19.06.2018, penalități calculate din data de 01.07.2018 până în data de 28.11.2018, penalități în cuantum de 5.599,5 RON;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei;

S-a arătat că, în fapt, între părți au fost încheiate patru contracte cu obiecte diferite, care au o strânsă legătură între ele. Societatea pârâtă s-a obligat să colecteze deșeurile municipale de pe raza orașului Sânnicolau Mare, sens în care reclamantul i-a închiriat pârâtei un sediu pentru a-și desfășura activitatea, două autogunoiere pentru a colecta deșeurile și i-a vândut europubelele și țarcurile metalice pe care le avea în proprietatea orașului, având în vedere că nu dețineau suficiente pubele raportat la numărul populației.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 din C. proc. civ., art. 1350 și art. 1548 din C. civ., precum și celelalte dispoziții legale menționate.

Prin sentința nr. 53/2020 din 21 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul ORAȘUL SÂNNICOLAU MARE, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.; pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 278.265 RON, cu titlu de debit principal, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 aprilie 2018 și a penalităților de întârziere în cuantum de 278.266 RON; pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 6.682 RON, cu titlu de debit principal, conform contractului de închiriere nr. x din 05.04.2018 și a penalităților de întârziere în cuantum de 6.683 RON; pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 22.249 RON, cu titlu de debit principal, conform contractului de închiriere nr. x din 14 mai 2018 și a penalităților de întârziere în cuantum de 22.250 RON; pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 4.629 RON, cu titlu de debit principal, conform contractului de închiriere nr. x din 14.05.2018 și a penalităților de întârziere în cuantum de 4630 RON; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 2.975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; s-a respins, în rest, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel ambele părți.

Apelantul-reclamant orașul Sânnicolau Mare a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul obligării pârâtei la plata debitului principal și a penalităților, astfel cum au fost solicitate în primă instanță, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta-pârâtă A. S.R.L. a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul înlăturării obligației sale de plată a sumei de 556.531 RON, cu titlu de debit principal și penalități de întârziere, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 04.04.2018, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 396/A din 22 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul ORAȘUL SÂNNICOLAU MARE și de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 53/21.01.2020 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, având ca obiect pretenții; fără cheltuieli de judecată în apel.

La data de 9 decembrie 2020 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 396/A din 22 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Recurenta-pârâtă A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce privește soluția pronunțată în apelul său și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. În temeiul art. 453 din C. proc. civ., a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Referindu-se la capătul de cerere având ca obiect pretenții rezultate din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/04.04.2018 (556.531 RON cu titlu de debit principal și penalități de întârziere), recurenta a susținut faptul că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 1321 și art. 1401 din C. civ., în analiza îndeplinirii condiției rezolutorii a contractului.

În acest sens, recurenta a relevat faptul că la art. 3.1. din contract părțile au stabilit, în mod expres, că:

"prezentul contract se încheie pe o perioadă de 30 (treizeci) de zile, perioadă în care se vor face toate demersurile pentru plata produselor și, respectiv preluarea acestora de la cetățeni, respectiv de la S.C. B. S.R.L.", iar la art. 3.2. din contract s-a prevăzut că "la expirarea perioadei specificate la pct. 3.1. din prezentul contract, părțile pot conveni prelungirea duratei contractului, prin act adițional".

Analiza coroborată a celor două dispoziții contractuale determină concluzia că părțile au agreat că, în situația în care nu se va achita prețul vânzării sau nu se va intra în posesia bunurilor, contractul își va înceta efectele, mai puțin în situația în care se va încheia un act adițional de prelungire a termenului inițial de 30 de zile.

Prin urmare, clauza cuprinsă la art. 3.1. constituie o veritabilă condiție rezolutorie a contractului, întrucât, pe de o parte, aceasta nu poate primi o altă interpretare, iar, pe de altă parte, nu poate fi lipsită de vreun efect, având în vedere și dispozițiile art. 1268 alin. (3) din C. civ., potrivit cărora "clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul".

Recurenta-pârâtă apreciază că nu poate fi primită susținerea instanței de apel, în sensul că această clauză, cât timp nu este specifică unui contract de vânzare-cumpărare, nu poate produce niciun efect. Aceasta, deoarece este cert că părțile contractante, care sunt profesioniști, în momentul în care au acceptat să fie inclusă în contract, au înțeles să-i dea o semnificație juridică. Or, având în vedere cele precizate anterior, clauza respectivă nu poate fi interpretată decât în sensul că se referă la o condiție rezolutorie, a cărei îndeplinire determină desființarea obligației (potrivit art. 1401 din C. civ.).

S-a arătat că părțile au agreat, chiar dacă nu în cel mai explicit mod, un pact comisoriu de ultim grad, din moment ce au prevăzut, pe de o parte, în mod expres, un termen de îndeplinire a obligațiilor, iar pe de altă parte, că efectele contractului încetează.

Tot cu referire la existența unei condiții de rezoluțiune a contractului recurenta-pârâtă A. S.R.L. a redat conținutul clauzei inserate la art. 2.3. din contract, care prevede că "locatarul va folosi europubelele și țarcurile metalice care fac obiectul prezentului contract pentru colectarea deșeurilor municipale pe raza orașului Sânnicolau Mare".

Deși, aparent, clauza anterior menționată nu ar fi una specifică unui contract de vânzare-cumpărare, se constată că voința vânzătorului a fost aceea de a limita exercițiul atributelor dreptului de proprietate dobândit de societatea pârâtă, în sensul că bunurile nu puteau fi utilizate de către aceasta într-o altă unitate administrativ-teritorială unde presta activitatea de colectare a deșeurilor.

Într-o asemenea situație, având în vedere că această clauză se interpretează în favoarea celui care se obligă (conform prevederilor art. 1269 alin. (1) din C. civ.), ea nu poate avea decât înțelesul că părțile au agreat ca efectele contractului să se producă doar în situația în care pârâta putea să utilizeze bunurile pe raza ORAȘULUI SÂNNICOLAU MARE, întrucât respectiva clauză nu poate fi lipsită de orice efect, față de dispozițiile art. 1268 alin. (3) din C. civ.

Întrucât societatea pârâtă a încetat prestarea serviciului de salubrizare pe raza Unității Administrativ-Teritoriale Sânnicolau Mare, ca urmare a rezilierii contractului de delegare a gestiunii serviciului de salubrizare, este cert că se poate vorbi, din nou, de situația îndeplinirii unei condiții rezolutorii a contractului.

Dat fiind faptul că efectele contractului au încetat prin rezoluțiune, emiterea facturii seria x/31.10.2019 are, contrar opiniei instanței de apel, temei juridic, cu atât mai mult cu cât însăși această instanță apreciază că refacturarea se putea realiza ca urmare a rezoluțiunii contractului.

Prin urmare, creanța reclamantului a fost stinsă și din punctul de vedere al înregistrărilor contabile prin emiterea facturii care înregistrează creanța pârâtei față de aceasta, obligația de plată fiind stinsă prin compensație, conform art. 1617 din C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai susținut faptul că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 1556 din C. civ. referitoare la excepția de neexecutare a contractului de către reclamant.

A fost redat conținutul clauzei inserate la art. 6.1.2. din contract, potrivit căreia "vânzătorul are obligația de a preda cumpărătorului 3.823 buc. europubele și 34 buc. țarcuri metalice care fac obiectul prezentului contract, într-o stare în care să poată fi utilizate la colectarea deșeurilor municipale".

Autoarea căii extraordinare de atac a menționat că obligația de predare a bunurilor revenea reclamantului, chiar dacă acestea se regăseau pe raza unității administrativ-teritoriale, deoarece prevederile art. 2.2. din contract, invocate de către instanța de apel, stabileasc doar că preluarea efectivă se face de la cetățeni sau de la B. S.R.L.

Acest ultim articol nu este însă de natură a înlătura obligația de predare a tuturor bunurilor de către vânzător, întrucât cetățenii ORAȘULUI SÂNNICOLAU MARE sau B. S.R.L. sunt terțe persoane față de contract și nu pot răspunde pentru îndeplinirea obligațiilor vânzătorului.

Pentru a se asigura că și-a îndeplinit obligația, reclamantul trebuia să aibă diligența încheierii unui proces-verbal de predare-primire cu pârâta în care părțile să precizeze numărul bunurilor primite, inclusiv starea lor, având în vedere conținutul obligației indicate la art. 6.1.2.

Prin urmare, atâta timp cât un asemenea proces-verbal nu a fost încheiat, reclamantul nu poate face dovada îndeplinirii propriei obligații.

Spre deosebire de celelalte clauze ale contractului, care, într-adevăr, au un înțeles îndoielnic, clauza prevăzută la art. 6.1.2. este foarte clară, specifică unui contract de vânzare-cumpărare și în acord cu dispozițiile art. 1.672 pct. 2 din C. civ.

În fine, recurenta a precizat că prevederile art. 2.2. din contract nu sunt de natură a înfrânge obligația prevăzută la art. 6.1.2., inclusiv din perspectiva aplicării în cauză a dispozițiilor art. 1.671 C. civ.

Față de aceste argumente, a solicitat să se constate că obligația de plată a sumei de 556.531 RON, cu titlu de debit principal și penalități de întârziere, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.04.2018 nu există, în principal, ca urmare a rezoluțiunii contractului, iar, în subsidiar, ca urmare a invocării excepției de neexecutare a contractului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatul-reclamant ORAȘUL SÂNNICOLAU MARE a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, arătând că excepția nulității recursului se impune a fi respinsă, în condițiile în care recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și s-au indicat normele de drept material încălcate sau greșit aplicate de instanța de apel, respectiv art. 1321, art. 1401 și art. 1566 din C. civ.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 14 octombrie 2021 s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant ORAȘUL SÂNNICOLAU MARE și s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L., stabilindu-se termen la data de 9 decembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Referindu-se la capătul de cerere având ca obiect pretenții rezultate din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/04.04.2018 (556.531 RON cu titlu de debit principal și penalități de întârziere), societatea recurentă-pârâtă A. S.R.L. a criticat decizia instanței de apel din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, a susținut faptul că hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece au fost încălcate dispozițiile art. 1321 și art. 1401 din C. civ., în analiza îndeplinirii condiției rezolutorii a contractului.

Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text de lege ce sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a acesteia.

Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului și apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a redat conținutul art. 3.1. și art. 3.2. din contractul nr. x/04.04.2018, apreciind că analiza coroborată a celor două dispoziții contractuale determină concluzia că părțile au agreat că, în situația în care nu se va achita prețul vânzării sau nu se va intra în posesia bunurilor, contractul își va înceta efectele, mai puțin în situația în care se va încheia un act adițional de prelungire a termenului inițial de 30 de zile.

Așadar, autoarea căii extraordinare de atac consideră că prevederea inserată la art. 3.1. constituie o veritabilă condiție rezolutorie a contractului, întrucât, pe de o parte, aceasta nu poate primi o altă interpretare, iar, pe de altă parte, nu poate fi lipsită de vreun efect, având în vedere și dispozițiile art. 1268 alin. (3) din C. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă A. S.R.L. reiterează susținerile formulate în cuprinsul cererii de apel, asupra cărora instanța de prim control judiciar s-a pronunțat, arătând că efectele contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.04.2018 au încetat prin ajungerea la termen a acestuia și prin îndeplinirea condițiilor sub care a fost încheiat.

Aceste critici sunt nefondate, astfel că vor fi înlăturate.

În ceea ce privește natura juridică a termenului de 30 de zile stipulat la art. 3.1. din contractul anterior menționat, Înalta Curte reține că acesta nu reprezintă durata contractului, ci este un termen care a fost convenit de părți, la momentul semnării contractului, avându-se în vedere procedura pe care trebuia să o urmeze societatea A. S.R.L. pentru a colecta deșeurile și anume: asigurarea echipamentelor de lucru, a autospecialelor, a europubelelor, semnarea contractelor cu fiecare cetățean al ORAȘULUI SÂNNICOLAU MARE etc.

Perioada de 30 de zile poate fi calificată drept un termen suspensiv acordat pentru preluarea bunurilor ce au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.04.2018, respectiv pentru plata prețului acestora.

Contractul încheiat de cele două părți nu putea să înceteze după trecerea unui termen de 30 de zile, așa cum susține recurenta-pârâtă, de vreme ce aceasta a utilizat spațiul, autospecialele, pubelele și țarcurile proprietatea reclamantului ORAȘUL SÂNNICOLAU MARE pentru a-și desfășura activitatea o perioadă de timp care depășește un an, în tot acest timp înregistrând profit și prejudiciindu-l pe intimatul-reclamant prin lipsa de folosință a bunurilor respective și deteriorarea acestora.

Instanța de prim control judiciar a procedat la examinarea documentelor depuse la dosarul cauzei, reținând că, în realitate, părțile nu au făcut altceva decât să consemneze pe un formular tipizat al unui contract cu executare succesivă (locațiune, închiriere etc.), acordul de vânzare intervenit între ele, documentul astfel întocmit conținând mai multe clauze incompatibile cu vânzarea ca operațiune juridică, ce nu au fost înlăturate din suportul scris, cum ar fi:

- mențiunile de la art. 3 intitulat "Durata contractului", respectiv cele privind încheierea contractului de o perioadă de 30 de zile cu posibilitatea prelungirii prin act adițional;

- mențiunile de la art. 7 intitulat "Modificarea, încetarea și rezilierea contractului", care sunt specifice contractelor cu executare succesivă, un contract de vânzare nefiind niciodată supus rezilierii sau încetării;

Analiza celorlalte înscrisuri constatatoare ale contractelor de închiriere, încheiate de părți în aceeași perioadă (aprilie - mai 2018), a permis instanței de apel să concluzioneze în sensul că toate contractele au fost redactate în scris pe același formular tipizat, corespunzător unui contract cu executare succesivă, formular care a fost completat cu datele corespunzătoare fiecărui contract în parte, cu mențiunea că în cazul contractului de vânzare părțile au omis să adapteze clauzele scrise la specificul și natura acestei operațiuni juridice.

Astfel, s-a observat că toate înscrisurile constatatoare ale contractelor de închiriere au aceleași rubrici, inclusiv rubrica art. 8 - "Subînchirierea și cesiunea contractului", clauză care a fost totuși înlăturată din formularul pe care s-a completat vânzarea, unde după art. 7.3, urmează direct art. 9 - "Litigii".

Ținând cont de aceste constatări și având în vedere regulile de interpretare a contractelor consacrate de dispozițiile art. 1266-1269 din C. civ., în special art. 1267 alin. (1) și art. 1268 alin. (1) din același act normativ, Curtea de Apel Timișoara a reținut, cu justețe, că părțile au convenit, în realitate, asupra unui contract de vânzare translativ de proprietate cu privire la europubelele și țarcurile metalice, iar termenul de 30 de zile fixat în contract a fost un termen de aducere la îndeplinire a obligațiilor asumate, respectiv predarea-preluarea bunurilor vândute și plata prețului convenit, nefiind un termen de ipotetică "încetare a contractului" sau "ajungere a contractului la termen".

Este nefondată și critica referitoare la faptul că părțile au inserat în contract o condiție rezolutorie, a cărei îndeplinire să determine rezoluțiunea de drept a contractului și, pe cale de consecință, desființarea obligațiilor asumate.

Înalta Curte constată că afirmația recurentei-pârâte A. S.R.L., potrivit căreia părțile ar fi convenit o condiție rezolutorie, este contrazisă prin aceea că la art. 4.3. din contract s-a prevăzut o sancțiune pentru neplata la termen a contravalorii celor 3.823 buc. europubele și a celor 34 buc. țarcuri metalice, respectiv perceperea unor penalități de întârziere în cuantum de 1%/zi de întârziere, penalități ce vor fi calculate de la data scadenței și până la momentul plății efective a debitului.

În condițiile în care părțile nu au consimțit o clauză de rezoluțiune a vânzării sau un pact de răscumpărare la momentul încetării contractului de delegare a serviciului public de salubritate pe care pârâta îl avea încheiat cu un alt subiect de drept, efectele acestui contract de vânzare se produc în continuare, iar obligațiile pe care le-a generat trebuie să fie îndeplinite, astfel cum în mod corect a statuat instanța de apel.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut faptul că efectele contractului au încetat prin rezoluțiune, astfel încât emiterea facturii seria x/31.10.2019 are, contrar opiniei instanței de apel, temei juridic, cu atât mai mult cu cât însăși această instanță a considerat că refacturarea se putea realiza ca urmare a rezoluțiunii contractului.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, creanța reclamantului a fost stinsă și din punctul de vedere al înregistrărilor contabile prin emiterea facturii care înregistrează creanța pârâtei față de acesta, obligația de plată fiind stinsă prin compensație, conform art. 1617 din C. civ.

Înalta Curte reține că această critică nu este proprie recursului și nu reprezintă motiv apt să ofere instanței de recurs pârghiile unui control de legalitate.

De asemenea, constată că instanța de prim control judiciar a reținut, în mod corect, că este irelevantă, din punct de vedere juridic, refacturarea bunurilor care au făcut obiectul vânzării, de vreme ce un cumpărător nu se poate libera de obligația de plată a prețului, restituind sau lăsând bunurile la dispoziția vânzătorului.

Instanța de apel a observat că pârâta se află în eroare, deoarece nu înregistrările contabile sunt cele care generează efecte juridice între părți, ci efectele juridice generate de actele încheiate de părți trebuie consemate în mod corect prin înregistrările contabile efectuate. Altfel spus, refacturarea trebuia să aibă un temei juridic (rezoluțiunea contractului, acordul de revânzare a bunurilor către vânzător etc.), în lipsa căruia, simpla emitere unilaterală a unei facturi de către pârâtă nu produce nicio consecință juridică, nu dă naștere unei creanțe a pârâtei asupra reclamantului și, pe cale de consecință, nici nu este de natură a provoca compensația legală invocată de societatea pârâtă.

În acest context, se dovedește a fi neîntemeiată susținerea recurentei-pârâte, conform căreia instanța de apel a apreciat că refacturarea se putea realiza ca urmare a rezoluțiunii contractului.

Ceea ce a reținut instanța de apel este faptul că nepredarea bunurilor sau neplata prețului putea să constituie un temei pentru rezoluțiunea judiciară a contractului, la cererea părții care nu se află în culpă contractuală. În cuprinsul hotărârii recurate, instanța de apel a mai statuat că simpla nepredare a bunurilor sau neplată a prețului, în absența unui pact comisoriu expres și nechivoc, nu este de natură a conduce la concluzia că partea aflată în culpă contractuală poate considera contractul desființat prin rezoluțiune.

În fine, instanța supremă constată că nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte vizând aplicabilitatea dispozițiilor art. 1556 din C. civ. referitoare la excepția de neexecutare a contractului de către reclamant, fiind evident că societatea A. S.R.L. a intrat în posesia bunurilor ce au format obiectul contractului.

Relevant este art. 2.2 din contract, prin care părțile au stabilit că preluarea europubelelor se va face de către cumpărător de la cetățeni, iar preluarea țarcurilor metalice se va face de către cumpărător de la S.C. B. S.R.L.

În altă ordine de idei, este corectă reținerea instanței de prim control judiciar, în sensul că datorită naturii și destinației obiectelor vândute (pubele și țarcuri destinate colectării deșeurilor municipale), obligația de predare-preluare presupunea, în realitate, doar o simplă operațiune scriptică. Așadar, pentru utilizarea bunurilor vândute conform destinațiilor lor, țarcurile metalice trebuiau să rămână în aceleași locuri de amplasare (pe domeniul public al localității), în timp ce europubelele trebuiau să rămână la dispoziția și în folosința cetățenilor din localitate, în detenția cărora se aflau deja la data încheierii contractului.

Prin urmare, se constată că soluția instanței de prim control judiciar reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-pârâte neavând pertinența de a susține nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte A. S.R.L., în baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata sumei de 1.628,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant ORAȘUL SÂNNICOLAU MARE.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 396/A din 22 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata sumei de 1.628,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant ORAȘUL SÂNNICOLAU MARE.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2021.