ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1247/2024

Ședința publică din data de 30 mai 2024

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția Civilă la 18 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., societate în reorganizare, a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 236.864,17 RON, reprezentând debit datorat în temeiul contractului de închiriere utilaje nr. 432 din 30 iunie 2017, a sumei de 71.574,03 RON, cu titlu de penalități de întârziere aferente debitului, calculate în temeiul aceluiași contract, de la data scadenței până la data introducerii acțiunii, și în continuare, până la data plății efective a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 279/2020 din 8 iulie 2020, instanța și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub același număr.

Prin cererea formulată la 5 octombrie 2021, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., reclamanta a solicitat, în principal, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 314.065,12 RON, reprezentând debit datorat în temeiul contractului de închiriere utilaje nr. 432 din 30 iunie 2017 și a penalităților de întârziere aferente debitului, calculate în temeiul aceluiași contract, de la data scadenței până la data introducerii acțiunii și, în continuare, până la achitarea efectivă a debitului principal. Iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 236.864,17 RON, reprezentând debit datorat în temeiul contractului de închiriere utilaje nr. 432 din 30 iunie 2017, a sumei de 71.574,03 RON, cu titlu de penalități de întârziere aferente creanței, calculate în temeiul aceluiași contract de la data scadenței până la data introducerii acțiunii, și în continuare, până la achitarea debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Asupra acestei cereri, tribunalul, prin încheierea din 19 octombrie 2021, a statuat în sensul că aceasta constituie o majorare a pretențiilor și nu o modificare a acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 2523/2021 din 20 decembrie 2021, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 262.998,8 RON, cu titlu de despăgubiri, a respins celelalte pretenții în cuantum de 51.066,32 RON și cererea având ca obiect plata penalităților de întârziere, a stabilit cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei în cuantum de 8.700 RON și în favoarea pârâtei în cuantum de 3.000 RON, a compensat aceste cheltuieli în limita sumei de 3.000 RON și, în consecință, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.700 RON, cu acest titlu.

Împotriva încheierii din 19 octombrie 2021 și a sentinței primei instanțe, pârâta B. S.R.L. a declarat apel principal, iar reclamanta A. S.A. a declarat apel incident împotriva aceleiași sentințe.

Prin decizia civilă nr. 540/2022 din 13 octombrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul pârâtei împotriva încheierii din 19 octombrie 2021, pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj, a admis apelurile declarate de părți împotriva sentinței apelate, pe care a anulat-o în tot și a stabilit termen pentru soluționarea cauzei în fond la 24 noiembrie 2022, fără cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 656/2023 din 5 decembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 253.433,8 RON, cu titlu de despăgubiri, penalități de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi de întârziere, calculate conform art. 6.1 din contractul de închiriere utilaje nr. 432 din 30 iunie 2017, la valoarea bunurilor date în locațiune - 473.758 RON - excavator C. și 352.741 RON - Buldozerul D.-, începând cu 29 martie 2018 și până la achitarea efectivă a debitului principal, suma de 10.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, apel și în etapa rejudecării fondului și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.787 RON, cu același titlu.

Împotriva deciziilor instanței de apel și a încheierilor din 24 noiembrie 2022 și 9 februarie 2023, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., casarea acestora și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată Curții de Apel Cluj sau unei alte instanțe de același grad, cu cheltuieli de judecată.

Sub un prim aspect, recurenta a criticat dispoziția instanței de apel de obligare a acesteia la plata în favoarea intimatei a sumei de 9.398 RON, cu titlu de cheltuieli de transport, arătând, cu referire la situația de fapt și la actele dosarului, că instanța de prim control judiciar s-a pronunțat asupra unui aspect care nu a fost solicitat de reclamantă, depășindu-și limitele învestirii, respectiv a constatat faptul că anterior încheierii contractului în formă scrisă a mai existat un alt contract de închiriere între părți, care s-ar fi semnat în luna iunie 2016, moment de la care intimata ar fi început să presteze activitate pentru recurentă.

În atare condiții, a apreciat că au fost încălcate dispozițiile art. 22 C. proc. civ., subliniind că recurenta a fost lipsită de posibilitatea de a formula apărări și cerere reconvențională în legătură cu încheierea unui alt contract.

Pe acest temei, a susținut că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea soluționării pretențiilor deduse judecății, fără a se avea în vedere vreun contract anterior.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligația de plată a pieselor nepredate, recurenta a arătat că, în mod nelegal, cu încălcarea dispozițiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel a încuviințat administrarea probei cu martori pentru dovedirea peste ceea ce s-a stabilit în contractul de închiriere în ceea ce privește predarea unor bunuri.

A mai arătat că la dosar nu a existat niciun înscris care să ateste predarea piconului și a cupei de 1,2 cm către aceasta și că din declarațiile martorilor audiați a rezultat că aceste bunuri nu au fost predate recurentei.

Conchizând, a subliniat că instanța de apel a soluționat în mod greșit cererea de restituire a piconului, admițând proba cu martori peste ceea ce contractul de închiriere cuprindea și a constatat, fără să fie învestită, faptul că între părți a fost semnat un alt contract în anul 2016, calificat ca fiind de închiriere.

De aceea, a apreciat că remediul procesual ce se impune este casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea înlăturării declarațiilor martorilor E. și F., care au stat la baza soluționării capătului de cerere privind piesele nepredate.

În continuare, criticile recurentei au vizat soluția instanței de apel cu privire la plata reparațiilor bunurilor închiriate, în argumentarea cărora autoarea căii de atac a arătat că instanța de apel în mod eronat și cu aplicarea greșită a normelor de drept material a stabilit că obligația de reparație a bunurilor în sarcina sa, în condițiile în care această pretenție a fost emisă la mai bine de 2 ani de la data predării bunurilor, fără a se cunoaște condițiile în care au fost păstrate, iar, potrivit art. 1.350 C. civ., era necesar să se facă dovada că avariile reclamate au apărut în perioada contractuală, chestiune neprobată în cauză.

De asemenea, a afirmat că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile art. 1.788 C. civ., în temeiul căreia obligația de reparație a bunului pe durata locațiunii revenea intimatei.

În final, recurenta a criticat și soluția instanței de apel privind penalitățile de întârziere, afirmând că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1.270 și ale art. 1.350 C. civ.

Sub un prim aspect, a precizat că în cauză ar fi trebuit să se stabilească care era momentul de la care acestea erau datorate, având în vedere că ulterior notificării de restituire a bunurilor din martie 2018, nu a existat nicio solicitare din partea intimatei de acoperire a unor reparații, bunurile fiind preluate de reclamantă de la locul unde a fost încheiat contractul, conform legii.

În acest context, a precizat că recurenta nu a fost pusă în întârziere, astfel că penalitățile nu puteau fi pretinse decât din momentul formulării acțiunii.

Sub un alt aspect, a arătat că acordarea penalităților prin raportare la valoarea de inventar contravine prevederilor contractuale, întrucât valoarea bunurilor se referă la valoarea de circulație a acestora din momentul aplicării penalităților de întârziere.

Ca atare, a apreciat că raționamentul instanței de prim control judiciar este greșit și încalcă textele de lege sus-menționate.

De asemenea, a afirmat că reclamanta a solicitat penalitățile în baza faptului că obligația de restituire ar fi devenit scadentă la 31 decembrie 2017, fără a lua în considerare prelungirea contractului ca efect al tacitei relocațiuni și notificarea de încetare a contractului emisă la 22 martie 2018, care prevedea scadența obligației de restituire la 5 zile lucrătoare.

A mai precizat că, deși clauza penală stabilea că procentul aferent penalităților se aplică la valoarea bunului dat în locațiune, intimata a pretins penalitățile la valoarea de inventar din decembrie 2019, dată ulterioară scadenței, fără a ține cont de elementele principale ale obligației neexecutate, respectiv data scadenței și valoarea bunurilor de la acea dată.

La 15 martie 2024 intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului și, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. În susținerea excepției, a arătat, în esență, că argumentele recurentei vizează situația de fapt și probatoriul cauzei, sens în care a apreciat că se impune aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 489 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, ce urmărește să supună verificării conformitatea deciziei atacate cu normele legale aplicabile. Pentru realizarea controlului de legalitate în această etapă procesuală, art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar art. 489 alin. (2) din același Cod stabilește că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Ca atare, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, în măsura în care recursul nu este motivat ori când aspectele prezentate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este lovită de nulitate.

În speță, recursul este întemeiat pe cazurile reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora casarea unei hotărâri se poate cerere atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, atunci când hotărârea este nemotivată sau când aceasta a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu toate acestea, niciuna dintre criticile dezvoltate nu poate fi încadrată în vreunul dintre ipotezele indicate.

Astfel, un prim set de critici deduce verificării în recurs respectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., din perspectiva limitelor învestirii sale. În argumentare, autoarea căii de atac reproșează instanței de prim control judiciar că s-a pronunțat asupra contractului din luna iunie 2016 fără să fi fost învestită, recurenta fiind lipsită de posibilitatea de a-l contesta sau de a formula pretenții în legătură cu acesta.

Aspectele sesizate reprezintă chestiuni de netemeinicie, și nu de nelegalitate, întrucât tind la reevaluarea situației bunurilor predate părții recurente, prin raportare la ansamblul probator al cauzei.

Așa cum rezultă din actele dosarului, problema existenței unor raporturi juridice anterioare încheierii contractului de închiriere din 2017 a fost pusă în discuția părților la termenul din 9 februarie 2023, în contextul clarificării situației bunurilor predate recurentei și a opiniilor divergente ale părților sub acest aspect.

Sub pretextul încălcării art. 22 C. proc. civ., recurenta critică, în realitate, concluziile instanței de apel reținute cu privire la bunurile predate, în urma valorificării probatoriului administrat pentru dezlegarea chestiunii litigioase sesizate.

Or, aceste aspecte nu pot mai pot fi cenzurate în recurs, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor de fond, și nu al instanței de recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la încălcarea dipozițiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în apel, soluționând cererea de încuviințare a probatoriului cu martorii F. E., instanța de apel a admis-o, apreciind că, față de dispozițiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ., aceasta poate fi administrată pentru stabilirea situației de fapt în legătură cu predarea accesoriilor pentru excavator.

Fără a critica raționamentul instanței în ceea ce privește incidența textului de lege reținut în aprecierea caracterului admisibil al probei, în recurs, autoarea căii de atac reia într-o manieră identică apărările sale din apel, limitându-se la a susține, în mod generic, inadmisibilitatea cererii prin prisma textului de lege pretins nerespectat.

Or, în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., obiectul controlului realizat în recurs nu poate să vizeze decât soluția și considerentele instanței de apel în limita criticilor recurentului dezvoltate în asemenea manieră în care să le combată și să justifice o eventuală greșeală de judecată în aplicarea dispozițiilor criticate.

De aceea, în lipsa unor argumente care să demonstreze aplicarea greșită a textului de lege prin raportare la concluziile instanței de apel, suținerile recurentei nu răspund exigențelor impuse de art. 486 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 483 și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi integrate niciunui motiv de nelegalitate.

Cu privire la celelalte critici prezentate în susținerea nelegalității soluției date de instanțe de apel asupra pretențiilor aferente bunurilor nerestituite, Înalta Curte constată că și acestea aduc în discuție chestiuni de netemeinicie - situația de fapt și probatoriul cauzei, care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu pot fi analizate de către instanța de recurs.

Înalta Curte subliniază că în procesul de judecată, instanța de apel are deplină libertate de apreciere, în sensul că aceasta poate admite sau respinge unele probe, și, în același timp, ca urmare a evaluării probatoriului administrat, poate să stabilească că s-a făcut dovada pretențiilor deduse judecății în modalitatea cerută de lege.

Nici argumentelor referitoare la dispozițiile art. 1.350 C. civ. nu li pot atribui valențe de nelegalitate, întrucât ele vizează modalitatea de valorizare a probatoriului, întreaga construcție juridică a ipotezei sesizate fiind centrată pe lipsa dovezilor referitoare la condițiile în care bunurile în litigiu au fost păstrate și pe întinderea despăgubirilor acordate.

Așa cum s-a reținut anterior, aspectele privind situația de fapt excedează sferei motivelor de nelegalitate, legea recunoscând în privința lor doar dublul grad de jurisdicție, nu și al treilea grad devolutiv.

Și prin argumentele îndreptate împotriva soluției instanței de apel dată asupra penalităților de întârziere, recurenta tinde la aceeași reevaluare a elementelor circumstanțiale ale cauzei în vederea stabilirii momentului la care obligația de plată a devenit scadentă și a cuantumului despăgubirilor.

Distinct de faptul că interpretarea clauzelor contractului nu se poate realiza în recurs decât în contextul argumentării cazului de casare prin raportare la textul de lege pretins încălcat, se constată că în cuprinsul memoriului de recurs, recurenta nu indică în ce măsură instanța de apel în interpretarea clauzei contractuale a încălcat dispozițiile legale, ci dă o interpretare proprie contextului factual și probator al cauzei, care scapă cenzurii instanței de recurs.

Totodată, deși corelativ argumentelor expuse în justificarea ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta afirmă și incidența cazului de casare de la pct. 6 al aceluiași text de lege, din cuprinsul memoriului de recurs nu se pot desprinde critici ce ar putea fi subsumate acestei situații.

În atare condiții, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din același act normativ fiind invocate doar formal.

În lipsa oricărui efort al părții de a demonstra în ce a constat greșeala instanței inferioare, indicarea normelor de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată, întrucât examinarea recursului nu presupune de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza pretinselor erori de judecată care, prin modul lor de argumentare, fac posibilă încadrarea motivelor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în lipsa unor critici de nelegalitate ale deciziei atacate sau a unor motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) din același Cod, Înalta Curte reține că cererea de recurs dedusă judecății nu întrunește cerințele prevăzute, sens în care reține incidența sancțiunii nulității recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

De aceea, pentru toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierilor din 24 noiembrie 2022 și 9 februarie 2023, deciziei civile nr. 540/2022 din 13 octombrie 2022 și a deciziei civile nr. 656/2023 din 5 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 mai 2024.