Decizia nr. 34 din 24 iunie 2019

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a dispus, prin încheierea din data de 21 ianuarie 2019, în Dosarul nr. 30.166/3/2017**, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

Obiectul prezentului litigiu, început la data de 3 august 2017, vizează anularea unei decizii de invalidare emise de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), şi solicitarea de emitere a unei noi decizii prin care să se acorde măsuri compensatorii pentru un imobil în suprafaţă de 0,40 ha, situat în Măgurele, judeţul Ilfov.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta a invocat generic dispoziţiile Legii nr. 165/2013 şi a arătat că Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a invalidat hotărârea Comisiei judeţene Ilfov de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor privind înscrierea terenului în suprafaţă de 0,40 ha, situat în localitatea Măgurele, în anexa nr. 39 la Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, cu modificările şi completările ulterioare, cu propunerea acordării de despăgubiri în favoarea reclamantei, după autoarea sa. S-a mai învederat că Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a reţinut că în sectorul cadastral din care face parte tarlaua unde este situat vechiul amplasament al suprafeţei de teren ce face obiectul dosarului există o suprafaţă de 21,7011 ha ca rezervă retrocedabilă aflată la dispoziţia Comisiei locale Măgurele.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a arătat că prin decizia de invalidare nu este contestat dreptul reclamantei la reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 0,40 ha de teren aflat pe raza administrativ-teritorială a oraşului Măgurele, judeţul Ilfov, ci doar reconstituirea acestui drept sub formă de despăgubiri. A invocat dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 165/2013, care consacră principiul prevalenţei restituirii în natură.

Printr-un memoriu depus la dosar, reclamanta a solicitat atribuirea unei suprafeţe de teren, având în vedere că există teren disponibil în zonă.

Prin Sentinţa civilă nr. 286 din 16 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins contestaţia ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel reclamanta, în temeiul art. 466 din Codul de procedură civilă, considerând-o netemeinică şi nelegală şi solicitând modificarea acesteia, în sensul anulării deciziei de invalidare şi obligării pârâtei la emiterea unei decizii de acordare a măsurilor compensatorii.

Intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare, prin care a arătat că nu i se poate imputa lipsa de răspuns a Primăriei Oraşului Măgurele faţă de cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului. Intimata a mai arătat că această atitudine a Primăriei Oraşului Măgurele nu poate răsturna principiul prevalenţei restituirii în natură.

Prin Încheierea din data de 21 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 30.166/3/2017**, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează:

Dosarul nr. 30.166/3/2017** este înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti şi nu a fost soluţionat până la data formulării sesizării, aflându-se în etapa procesuală a apelului, singura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ.

Obiectul cauzei constă în verificarea legalităţii unei decizii de invalidare emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, al cărei singur considerent îl reprezintă existenţa posibilităţii reconstituirii în natură a dreptului de proprietate.

Interpretarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 are înrâurire asupra verificării legalităţii deciziei de invalidare în discuţie, sub aspectul respectării de către entitatea emitentă a limitelor competenţei sale legale.

Interpretarea prevederilor art. 35 alin. (3) din acelaşi act normativ prezintă relevanţă în cauză în determinarea limitelor competenţei instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea contestaţiei, în ipoteza în care s-ar aprecia că decizia de invalidare a fost emisă în exercitarea competenţei legale a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi că poate face obiect al analizei, în etapa judiciară, aspectul legat de dreptul contestatorului la restituirea în natură a imobilului.

S-a mai arătat că problemele în discuţie sunt noi, întrucât derivă dintr-un act normativ relativ recent şi nu s-a cristalizat încă o jurisprudenţă constantă.

S-a menţionat că din verificările efectuate niciuna dintre chestiunile de drept invocate nu a constituit obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare.

Opinia completului de judecată al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie asupra celor două chestiuni de drept invocate este următoarea:

Cu privire la prima chestiune ce formează obiectul sesizării s-a arătat că alin. (5) al art. 21 din Legea nr. 165/2013 consacră în mod expres numai competenţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii.

O interpretare coroborată a prevederilor art. 21 cu alte dispoziţii ale Legii nr. 165/2013 ar putea conduce însă la concluzia recunoaşterii competenţei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica şi împrejurarea dacă este posibilă, din punct de vedere legal, restituirea în natură a imobilului pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma compensării în puncte.

În acest sens se impune a fi observate dispoziţiile art. 1 şi ale art. 2 lit. a) din Legea nr. 165/2013, care consacră principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, şi prevederile art. 17 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, care, referindu-se la scopul constituirii Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, menţionează finalizarea procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a acestor imobile.

De asemenea, din prevederile art. 21 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 165/2013 rezultă că sesizarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, în vederea emiterii deciziei de validare a propunerii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent şi de compensare prin puncte a unui imobil, este legală numai după ce s-au epuizat verificările necesare pentru restituirea în natură, iar comisia naţională este, la rândul său, îndrituită să cenzureze aceste verificări.

Conform dispoziţiilor art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor va valida sau invalida decizia entităţii învestite de lege, în raport cu concluziile verificării şi evaluării realizate.

Se mai poate observa că Legea nr. 247/2005, în titlul VII, prin dispoziţiile art. 21 alin. (1) (neabrogate), instituia obligaţia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a stabili, pe baza analizei dosarului administrativ, dacă imobilul poate fi restituit în natură şi de a proceda ea însăşi, în această ipoteză, prin decizie motivată, la restituirea în natură a imobilului. Legea nr. 165/2013 nu a conferit în mod expres Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor o atribuţie similară, însă a prevăzut în art. 18 alin. (3) preluarea de către comisia naţională a atribuţiilor fostei comisii centrale.

Se poate obiecta interpretării expuse mai sus consecinţa aplicării retroactive a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, în ipoteza în care dosarele cu propuneri de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent au fost înregistrate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Din interpretarea gramaticală a normei enunţate, ţinând seama şi de principiul neretroactivităţii legii civile noi, reiese că ea este aplicabilă propunerilor emise de comisiile judeţene ulterior intrării în vigoare a acestei legi, neexistând temei pentru a se aprecia că norma respectivă ar permite returnarea dosarelor deja înregistrate la Secretariatul fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de către comisiile de aplicare a legilor fondului funciar după ce acestea se desesizaseră prin hotărâri cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Ca atare, nu este o interpretare rezonabilă, care să fie în acord cu spiritul şi litera Legii nr. 165/2013, aceea că identificarea unor terenuri retrocedabile în condiţiile reglementate de art. 6 din acest act normativ ar putea conduce la emiterea de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a unei decizii de invalidare a hotărârilor prin care comisiile judeţene au propus (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013) măsurile reparatorii prin echivalent. Dacă s-ar accepta o astfel de interpretare s-ar ajunge în situaţia sancţionării total injuste a persoanelor îndreptăţite, care ar fi puse în situaţia de a pierde însuşi dreptul la măsuri reparatorii, deoarece decizia de invalidare constituie un act de dispoziţie prin care autorităţile statului finalizează procedura de soluţionare a cererii de retrocedare. Acest efect al deciziei de invalidare este confirmat chiar de faptul că în cuprinsul său nu se regăseşte vreo dispoziţie care să facă posibilă reluarea etapei procedurale desfăşurate în faţa comisiilor judeţene sau a celor locale constituite în baza legilor fondului funciar, aşa încât nu există nicio premisă a sesizării acestor din urmă comisii spre a pronunţa o nouă soluţie cu privire la dreptul în privinţa căruia s-a adoptat o decizie de invalidare.

Pe de altă parte, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 6, art. 8 şi art. 42 din Legea nr. 165/2013 reiese că numai persoanele îndreptăţite au dreptul de a opta pentru returnarea către comisiile de fond funciar a dosarelor înregistrate (la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013) la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi că terenurile identificate de comisiile de fond funciar în condiţiile art. 6 pot fi atribuite persoanelor aflate în situaţia menţionată numai în măsura în care ele şi-au exercitat dreptul de opţiune reglementat prin art. 42 din lege.

Cu privire la cea de-a doua chestiune ce formează obiectul sesizării s-a arătat că art. 35 din Legea nr. 165/2013 consacră dreptul persoanelor care au solicitat măsuri reparatorii în temeiul unor legi speciale de a se adresa instanţei judecătoreşti pentru a le fi analizat pe fond dreptul la reparaţii afirmat.

Alin. (3) al art. 35 din Legea nr. 165/2013 reglementează măsurile ce se dispun de instanţa judecătorească sesizată cu o cerere de chemare în judecată formulată în această materie, fără a distinge după cum procedura contestată se afla în faţa comisiei de aplicare a legii fondului funciar ori a entităţii deţinătoare a imobilului notificat în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), respectiv în faţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

Trebuie subliniat că, în soluţionarea unei astfel de cereri, competenţa instanţei este limitată la a verifica legalitatea şi temeinicia actului contestat, în aceleaşi coordonate în care şi-a putut exercita atribuţiile entitatea care a emis respectivul act, anume la verificările şi dispoziţiile ce constituie atribuţiile legale ale entităţii în faţa căreia se găsea procedura de reparaţie la momentul sesizării instanţei.

În ipoteza în discuţie, în care este contestată o decizie de invalidare emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, se impune ca interpretarea prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 să fie făcută cu observarea dispoziţiilor prin care sunt stabilite competenţele comisiei naţionale.

În mod expres, art. 21 din Legea nr. 165/2013 se referă la următoarele atribuţii ale Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor: analiza existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii; validarea sau invalidarea deciziei entităţii învestite de lege; în cazul validării, aprobarea punctajului şi emiterea deciziei de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv [alin. (5), (8), (9)].

Din cuprinsul acestei reglementări rezultă că decizia de invalidare reprezintă un act prin care procedura de acordare a reparaţiilor se finalizează, iar Legea nr. 165/2013 nu cuprinde vreo prevedere referitoare la căile de urmat în cazul în care invalidarea deciziei entităţii învestite de lege ar avea ca temei nelegalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Cum ipoteza în discuţie are ca premisă existenţa calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, precum şi posibilitatea restituirii în natură, este evident că decizia de invalidare nu poate constitui actul final al procedurii, ci se impune ca aceasta să fie continuată fie prin dispunerea măsurii restituirii în natură chiar de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, fie prin trimiterea dosarului unităţii deţinătoare a imobilului, pentru emiterea de către aceasta a actului de restituire, conform competenţelor ce i-au fost conferite prin legile speciale de reparaţie.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 cu cele ale art. 21 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar rezulta competenţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a dispune restituirea în natură a imobilului, cu consecinţa că, în cadrul procedurii judiciare, această măsură ar urma să fie dispusă de instanţă.

O astfel de concluzie ar putea însă conduce la pronunţarea unor hotărâri imposibil de pus în executare în cadrul procedurii de reconstituire a proprietăţii funciare [reglementate de Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 169/1997), Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2000), Legea nr. 247/2005], unde reconstituirea în natură se poate face şi pe alt amplasament, însă nu există un sistem de evidenţă a măsurilor cu acelaşi conţinut dispuse de alte instanţe şi care ar putea să fi determinat epuizarea suprafeţelor aflate la dispoziţia comisiilor locale.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost depus un punct de vedere de către apelanta-reclamantă, arătându-se că Legea nr. 165/2013, care reglementează problematica măsurilor reparatorii în materia proprietăţii, nu complineşte lipsurile şi deficienţele reglementării prevăzute de Legea nr. 247/2005. Efectele imediate ale Legii nr. 165/2013 se materializează într-o nouă amânare a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii, alături de crearea unui dezechilibru vădit între interesul socioeconomic general şi cel particular.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat, în marea majoritate, că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul analizei în prezenta cauză, unele dintre instanţe exprimând puncte de vedere teoretice.

Hotărârile judecătoreşti identificate sunt în număr foarte limitat, respectiv o sentinţă nedefinitivă pronunţată de Tribunalul Bacău – Secţia I civilă şi câteva hotărâri pronunţate la nivelul Curţii de Apel Bucureşti, din care rezultă că nu este conturată o practică judiciară în această materie.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 653/C/1.129/III-5/2019 din 22 aprilie 2019, a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prezintă relevanţă în soluţionarea prezentei sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile următoarele decizii ale Curţii Constituţionale: Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014; Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015; Decizia nr. 10 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017; Decizia nr. 671 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.015 din 21 decembrie 2017; Decizia nr. 755 din 22 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 11 ianuarie 2019.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

În privinţa regularităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie mai multe condiţii cumulative de admisibilitate în vederea declanşării acestei proceduri, şi anume: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat.

Primele trei condiţii menţionate sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte chestiunile de drept cu privire la care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acestea sunt următoarele:

De lămurirea acestor chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată raportat la obiectul litigiului menţionat anterior.

Referitor la condiţia noutăţii chestiunii de drept s-a subliniat în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept că noutatea poate fi generată nu numai de o reglementare nou- intrată în vigoare, căreia instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări concretizate într-o practică judiciară consacrată.

În urma verificărilor efectuate se constată că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunile de drept a căror lămurire se solicită, neexistând niciun număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, chestiunile de drept, într-o anumită perioadă de timp, care să pună problema declanşării unui recurs în interesul legii, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare.

Aşa fiind, condiţia noutăţii este îndeplinită în cauză.

În legătură cu chestiunile de drept aduse în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat cu efecte general obligatorii problema de drept care constituie obiectul sesizării şi nici nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare având acest obiect.

Cu toate acestea, chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate nu prezintă gradul de dificultate necesar pentru a face obiectul pronunţării unei hotărâri prealabile, aspect ce reprezintă o cerinţă subsumată scopului acestui mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare.

În jurisprudenţa şi doctrina în materie s-a reţinut că procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă are în vedere o problemă de drept reală care să privească interpretarea diferită şi contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile, cu scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie.

Referitor la prima chestiune de drept [prevederile art. 21 din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul recunoaşterii competenţei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica şi legalitatea respingerii cererii de restituire în natură ori în sensul limitării acestei competenţe la verificările strict prevăzute de alin. (5) al acestui articol, respectiv existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii], rezolvarea acesteia se poate deduce cu uşurinţă din interpretarea coroborată a prevederilor legale incidente.

Astfel, de esenţa

Faptul că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 prevede că „Secretariatul Comisiei Naţionale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii (…)” nu înseamnă că acesta nu ar avea posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiei prealabile a sesizării sale, impusă în mod expres de lege, anume cea a imposibilităţii soluţionării notificării prin restituire în natură.

Aşa cum a reţinut chiar instanţa de trimitere, potrivit art. 17 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor preia toate atribuţiile, drepturile şi obligaţiile Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, iar prin dispoziţiile art. 21 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, neabrogate, acesta avea posibilitatea verificării dacă imobilul este restituibil sau nu în natură.

Mai mult, prin mai multe decizii

În ceea ce priveşte a doua chestiune de drept [prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că instanţa judecătorească dispune această măsură (restituirea în natură), fără a depăşi competenţele etapei de analiză ce se desfăşoară în procedura de validare/invalidare, ori că obligă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să trimită dosarul unităţii deţinătoare a imobilului, pentru emiterea de către aceasta a actului de restituire], prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 sunt inechivoce.

Astfel, potrivit acestor dispoziţii: „În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.”

Or, alin. (1) al art. 35 din Legea nr. 165/2013 reglementează posibilitatea atacării la tribunal a deciziilor emise în temeiul prevederilor art. 33 (decizii emise de entităţile învestite cu soluţionarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de admitere sau de respingere a cererilor) şi art. 34 (decizii emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor), iar alin. (2) al art. 35 stabileşte posibilitatea sesizării tribunalului în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34.

Atât timp cât legea prevede atribuţia instanţei de a se pronunţa în sensul menţionat expres la art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, când notificarea nu a fost soluţionată în termenele prevăzute de lege, cu atât mai mult se justifică această reglementare în cazul în care aceste entităţi au soluţionat cererea, dar într-un mod care nu corespunde dispoziţiilor legale aplicabile.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este îndeplinită condiţia cumulativă a existenţei unei reale chestiuni de drept care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea este inadmisibilă.