ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2885/2021

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea în contencios administrativ și fiscal înregistrat pe rolul Tribunalului Mureș la data de 7 martie 2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor -Autoritatea Fondului pentru Mediu- Direcția Generală de Administrare Fiscală și Gestiune Financiară - Direcția Inspecție Fiscală, să se dispună anularea Deciziei nr. 144 înregistrată la pârâtă sub nr. x/23.09.2016, prin care s-a soluționat Contestația împotriva Raportului de Inspecție Fiscală nr. x din 17.06.2016, înregistrat la Administrația Fondului pentru Mediu sub nr. x/17.06.2016; anularea Deciziei de Impunere nr. x/17.06.2016 înregistrată la Administrația Fondului pentru Mediu sub nr. x/17.06.2016 precum și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/17.06.2016 sub aspectul art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 și pe cale de consecință exonerarea societății reclamante la plata obligațiilor fiscale de 10.199.334,25 RON stabilite de inspecția fiscală, respectiv obligația fiscală principală 6.854.450,00 RON, dobânzi 2.299.241,02 RON penalități de întârziere 1.045.643,23 RON; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentinta nr. 519 din 20 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Mureș, secția contencios administrativ și fiscal, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 164 din 20 noiembrie 2018 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu. S-a anulat în parte Decizia nr. 144/23.09.2016 privind soluționarea contestației, Raportul de inspecție fiscală nr. x/17.06.2016 și Decizia de impunere nr. x/17.06.2016 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată la fondul pentru mediu emise de pârâtă, cu privire la obligațiile de plată stabilite ca fiind provenite din nedeclararea/declararea parțială a uleiurilor achiziționate în perioada 2011 - 2013 vrac extern ce urmau să fie partiționate și îmbuteliate. A fost menținută obligația fiscală suplimentară de plată la fondul pentru mediu aferentă perioadei 2011 - 2013 cu titlu de contribuție la fondul pentru mediu până la concurența sumei de 2.038.339,6 RON, debit principal, la care se adaugă accesoriile aferente, dobânzi și penalități de întârziere. Au fost menținute în rest actele administrativ fiscale atacate. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1367,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâta Autoritatea Fondului pentru Mediu pentru următoarele considerente: - soluția a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.), instanța dând o interpretare greșită dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 și art. 3 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 235/2007; - uleiul importat vrac se consideră introdus pe piața națională la momentul achiziției, nu după ce uleiul a fost aditivat sau nu, partiționat și reambalat în ambalaje de capacități mai mici și vândut clienților interni; - pentru uleiurile făcute disponibile pentru prima dată, inclusiv în vederea utilizării ca în cazul A. (uleiul importat este utilizat ca materie primă în producția de ulei aditivat) operatorul economic care le introduce pe piață are obligația plății de 2 RON/litru la momentul achiziției, pentru diferența dintre cantitățile corespunzătoare obligațiilor anuale de gestionare și cantitățile de uleiuri uzate gestionate; - prin interpretarea eronată a prevederilor art. 65 alin. (3) din Ordinul 1032/2011, societatea reclamantă a considerat că pentru uleiurile achiziționate intracomunitar în perioada 2011 - 2013, care ulterior au fost aditivate și comercializate pe piața internă ca uleiuri aditivate, nu are obligația plății taxei de 2 RON/litru pentru diferența dintre cantitățile corespunzătoare obligațiilor anuale de gestionare și cantitățile de uleiuri uzate gestionate. S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea în tot a acțiunii.

Apărările formulate în cauză Intimata - reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A susținut că instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. s) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005, în raport de scopul acestei reglementări. S-a arătat că, inclusiv emitentul, a recunoscut această interpretare, dispozițiile invocate de către autoritate fiind modificate prin Ordonanța Guvernului nr. 31/2013 prin care s-a implementat un nou sistem de plata a unei contribuții de 0,3 RON/kg aplicată cantităților de uleiuri introduse pe piața națională, indiferent de cantitățile gestionate de uleiuri. Din interpretarea dispozițiilor art. 65 alin. (3) din H.G. nr. 235/2007 rezultă că ca datoria de a plăti taxa devine exigibila doar pentru niște cantități care se calculează matematic în urma unor procese care trebuiesc efectuate ulterior introducerii pe piață a uleiului importat.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Urmare a desfășurării inspecției fiscale de către Administrația Fondului pentru Mediu la S.C. A. S.R.L. având ca obiectiv modul de calcul, constituire și virare a obligațiilor la fondul de mediu pentru perioada 01.01.2010 - 31.12.2014 s-a întocmit Raportul de inspecție fiscală nr. x/17.06.2016 și s-a emis Decizia de impunere nr. x/17.06.2016 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu, prin care s-a stabilit în sarcina societății obligația suplimentară în cuantum de 10.261.629 RON, compusă din contribuție datorată de 6.854.450 RON; dobânzi (majorări de întârziere) datorate de 2.299.241 RON; penalități de întârziere datorate de 1.045.643 RON. Prin raportul de inspecție fiscală menționat, s-a reținut că reclamanta, în perioada 2011 - 2014 a introdus pe piață/cantitățile de uleiuri uzate gestionate, astfel: în anul 2011 societatea a introdus pe piața națională 1.631.026 litri și a gestionat 44.444 litri uzat; în anul 2012 societatea a introdus pe piața națională 2.130.954 litri și a gestionat 318.433 litri ulei uzat; în anul 2013 societatea a introdus pe piața națională 2.878.745 litri și a gestionat 443.877 litri ulei uzat; în anul 2014 societatea a introdus pe piața națională o cantitate de 1.678.728 kg ulei rezultând o obligație de plată de 503.618 RON iar această cantitate de 1.678.728 kg include și cantitatea de uleiuri partiționată și îmbuteliată de societate. Obligațiile de plată suplimentare stabilite provin din faptul că, societatea nu a declarat toată cantitatea de uleiuri introdusă pe piața națională în perioada 2011 - 2013 prin nedeclararea/declararea parțială a uleiurilor achiziționate vrac din extern ce urmau a fi partiționate și îmbuteliate și nu au fost îndeplinite obligațiile anuale de gestionare a uleiurilor uzate, pentru perioada 2011 - 2013, în conformitate cu prevederile art. 66 alin. (2) din Ordinul nr. 1032/2011 pentru modificarea Ordinului M.M.G.A. nr. 578/2066. De asemenea, s-a constatat că diferențele dintre cantitățile declarate ca introduse pe piață și gestionate în perioada 2011 - 2013 (1.272.784 litri introdusă pe piață și gestionat și 559.478 litri ulei uzat în anul 2011; 997.325 litri introdusă pe piață și gestionată o cantitate de 505.704 litri ulei uzat în anul 2012; 897.714 litri introdusă pe piață și gestionată o cantitate de 505.704 litri ulei uzat în anul 2013) și cele constatate de organele de control se datorează nedeclarării sau declarării parțiale de către societate a uleiurilor achiziționate vrac (din extern) care urmau a fi partiționate și îmbuteliate. Totodată, s-a constatat că, există o diferență dintre cantitățile de uleiuri uzate declarate ca fiind gestionate de societate și cantitățile considerate ca fiind gestionate de către organele de control, respectiv au fost mai mici decât cele declarate de societate, întrucât reprezentanții societății au considerat ca fiind gestionate în mod individual, în numele societății A. S.R.L., uleiurile uzate predate de diverși agenți economici (clienții săi de ulei proaspăt) către agenți economici colectori sau valorificatori de uleiuri uzate, fără ca sistemul de gestionare să fie organizat de societate. Împotriva actelor administrativ fiscale mai sus menționate societatea reclamanta a formulat contestație iar prin decizie aceasta a fost respinsă. Prin recursul întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurenta - pârâtă a criticat sentința primei instanțe exclusiv asupra soluției privind anularea în parte a deciziei cu privire la obligațiile de plată stabilite ca fiind provenite din nedeclararea/declararea parțială a uleiurilor achiziționate în perioada 2011 - 2013 vrac extern ce urmau să fie partiționate și îmbuteliate. Critica pârâtei vizează pretins greșita apreciere a instanței de fond în sensul că taxa datorată potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 are în vedere uleiurile uzate, astfel cum acestea sunt definite de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 235/2007, nu este datorată în cazul introducerii pe piața națională a uleiurilor de bază sau a uleiurilor folosite în scop de aditivare. Susține recurenta că această apreciere este eronată întrucât contribuția de 2 RON/litru prevăzută de H.G. nr. 235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate se aplică tuturor uleiurilor ce fac obiectul acestui act normativ, iar obligația de gestionare se aplică la cantitatea de uleiuri introdusă pe piața națională și nu la cantitatea de uleiuri ce generează uleiuri uzate dintre cele introduse pe piață sau la cantitatea de uleiuri uzate colectată. Inalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici pentru următoarele argumente: Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005, în forma în vigoare în perioada 2011-2013, veniturile Fondului pentru Mediu se constituie din "o taxă de 2 RON/l, aplicată uleiurilor ce fac obiectul H.G. nr. 235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate, datorată începând cu data de 01.01.2011 de către operatorii economici care introduc pe piața națională astfel de produse, pentru diferența dintre cantitățile corespunzătoare obligațiilor anuale de gestionare prevăzute în anexa nr. 4 și cantitățile de uleiuri uzate gestionate". Potrivit art. 65 alin. (3) din Ordinul nr. 1032/2011:"Pentru uleiurile în care, ulterior introducerii pe piața națională, se introduc diferite adaosuri, cum ar fi aditivi sau alte substanțe organice ori anorganice, pentru obținerea unor proprietăți speciale, nu se datorează taxa prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare." Pe de altă parte, în ceea ce privește H.G. nr. 235/2007, obiectul acestei hotărâri îl constituie reglementarea activităților de gestionare a uleiurilor uzate, pentru evitarea efectelor negative asupra sănătății populației și asupra mediului, așa cum rezultă din chiar dispozițiile art. 1 al acestui act normativ. Uleiurile uzate sunt definite de art. 3 alin. (1) lit. i) ca fiind toate uleiurile prevăzute la lit. h) (respectiv uleiul mineral rafinat în care se introduc diferite adaosuri, cum ar fi aditivi sau alte substanțe organice sau anorganice, pentru obținerea unor proprietăți speciale) care au devenit improprii destinației inițiale, în special acele uleiuri provenite de la motoarele cu combustie și de la sistemele de transmisie, uleiurile lubrifiante, uleiurile pentru turbine, pentru sistemele hidraulice, industriale, emulsiile și filtrele de ulei. La această categorie de uleiuri se referă și art. 9 din H.G. nr. 235/2007, potrivit căruia, "producătorii și importatorii de uleiuri, denumiți în continuare persoane responsabile, sunt obligați să asigure organizarea sistemului de gestionare a uleiurilor uzate, corespunzător cantităților și tipurilor de uleiuri introduse pe piață". Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale rezultă fără niciun dubiu faptul că taxa datorată potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 are în vedere uleiurile uzate, astfel cum acestea sunt definite de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. l) din H.G. nr. 235/2007, raționamentul instanței de fond, din acest punct de vedere, este unul corect. Ca atare, intenția vădită a legiuitorului a fost aceea de a impune obligația de gestionare doar a uleiurilor uzate care sunt susceptibile de a prejudicia mediul înconjurător. Interpretarea subiectivă pe care recurenta o atribuie dispozițiilor legale mai sus citate în sensul că obligația de plată a taxei este impusă tuturor categoriilor de uleiuri introduse pe piață, indiferent dacă acestea generează sau nu uleiuri uzate, nu este susținută în niciun fel și nu are suport real. Acestea întrucât recurenta-pârâtă nu aduce niciun argument legal sau rațional pentru a-și susține opinia care să conducă Înalta Curte la concluzia că taxa în discuție se datorează Fondului de Mediu aferent cantităților de ulei introduse în țară, concluzie ce ar contraveni dispozițiilor legale anterior menționate. În consecință, critica este nefondată, astfel că, în mod corect, prima instanță a înlăturat aceste susțineri ale pârâtei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.