ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2770/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată la data de 15 ianuarie 2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției următoarele:

- Anularea în parte a Ordinelor Ministrului Justiției (O.M.J.) nr. 4683/C/2016 si a O.M.J. nr. 220/C/2017 (necomunicate) în aplicarea cărora a fost emis O.M.J. nr. 1477/C/24.05.2017 (necomunicat) și respectiv O.M.J. nr. 1246/C/11.04.2017. ordin individual de salarizare al reclamantei, în ceea ce privește data de la care se aplică valoarea de referință sectorială (VRS) majorată și cuantumul acesteia.

Prin O.M.J. nr. 4683/C/2016 s-a dispus calcularea unei VRS de 381,823 RON începând cu data de 01.08.2016, iar prin O.M.J. nr. 220/C/2017 s-a stabilit o indemnizație de încadrare brută lunară raportată la VRS de 405 RON, majorată cu 10% începând cu data de 01.10.2016. Prin O.M.J. nr. 1477/C/2017, indemnizația brută de încadrare a fost stabilită prin raportare la VRS de 405 RON, majorată cu 10% începând cu 01.10.2015. De asemenea, pentru perioada 01.08.2016 - 01.10.2016, indemnizația de încadrare brută a fost stabilită prin raportare la VRS de 381,823 RON;

- Anularea O.M.J. nr. 1246/C/11.04.2017 ce vizează salarizarea reclamantei în perioada 01.08.2016 - 30.09.2016 (art. 1) și 01.10.2016 - 31.12.2016 (art. 2) având în vedere faptul că elementele componente ale venitului total brut nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege și obligarea M.J. în calitate de pârât să emită, cu respectarea legii, ordinul individual de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizației cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON începând din 09.04.2015, data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 de modificare a O.U.G. nr. 83/2014 (act normativ ce dispune egalizarea salarială la nivelul maxim a personalului existent în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice) și obligarea pârâtului la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință de 405 RON și venitul efectiv plătit reclamantei;

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 2170 pronunțată în data de 8 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității invocată prin întâmpinare și a respins, ca nefondată, acțiunea reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În susținerea căii de atac declarate, reclamanta A. a criticat sentința atacată, invocând, în esență, că instanța a aplicat, în mod greșit, dispozițiile legale.

După prezentarea pe larg a istoricului speței și indicarea tuturor prevederilor incidente cauzei recurenta-reclamantă a susținut următoarele:

- drepturile salariale se impun a fi recunoscute începând cu data de 09.04.2015, moment de la care legiuitorul a stabilit principiul uniformizării salarizării la nivelul maxim în sensul celor arătate anterior, efect al intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 de aprobare, cu modificări si completări a O.U.G. nr. 83/2014;

- prin recunoașterea hotărârilor judecătorești ce au acordat magistraților o valoare de referință sectorială de 405 RON de către ordonatorii de credite din sistemul de justiție și includerea acestui VRS în indemnizația de încadrare începând cu data de 01.10.2016, se impune și recunoașterea efectelor retroactive a acestor titluri executorii, respectiv de la data nașterii dreptului, întrucât neexecutarea erga omnes le este imputabilă, în condițiile în care Guvernul statua imposibilitatea de executare silită, deci de realizare a punerii în plată. Relevant de menționat este faptul că valoarea de referință sectorială este stabilită printr-o dispoziție legală unică pentru Familia Ocupațională "Justiție", fără a exista vreo diferențiere raportată la gradul de jurisdicție. în acest sens, facem trimitere la anexa O.U.G. nr. 27/2006, în care este menționată valoarea unică de referință sectorială, ce a fost actualizată potrivit actelor normative ulterioare și a hotărârilor judecătorești.

- ordonatorii principali de credite trebuie să aplice în mod unitar aceleași valori de referință sectorială la nivelul familiei ocupaționale "Justiție", începând cu data de 09.04.2015, în caz contrar s-ar ajunge la o discriminare în ceea ce privește salarizarea diferențiată între unii magistrați sau în cadrul altor categorii de personal, tratamentul salarial diferit neavând justificare obiectivă și rezonabilă și afectând în grav drepturile și interesele legitime ale persoanelor în sfera raporturilor de muncă cu instituțiile angajatoare;

- toți magistrații ar trebui să se bucure de aceleași drepturi, inclusiv în ceea ce privește luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, în condițiile în care Constituția României garantează excluderea privilegiilor și discriminării în cazul muncii egale, salariații având dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, iar în cazul vătămării unor drepturi ori a unui interes legitim sunt îndreptățiți să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului administrativ emis de autoritatea publică și repararea pagubei, în condițiile legii.

1.4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare prin care precizează că recurenta-reclamantă nu mai justifică interesul în susținerea pretențiilor întrucât a fost emis Ordinul nr. 2118/C/24.05.2018.

Recurenta-reclamantă A. a depus precizări prin care solicită respingerea excepției lipsei de interes.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 02 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 17 noiembrie 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Analizând actele și lucrările dosarului și sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul reclamantei A. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, nu poate fi reținută critica intimatului-pârât din cuprinsul întâmpinării depusă la dosar, vizând faptul că pretențiile recurentei-reclamant au fost satisfăcute și nu mai justifică interes în susținerea pretențiilor, întrucât în cauză este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din același cod.

Pe fondul cauzei, reclamanta a solicitat anularea în parte a O.M.J. nr. 4683/C/2016, a O.M.J. nr. 220/C/2017 (necomunicate) în aplicarea cărora a fost emis O.M.J. nr. 1477/C/24.05.2017 și OMJ nr. 1246/11.04.2017 (ordin individual de salarizare al reclamantei).

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că la data de 24 mai 2018, pârâtul Ministrul Justiției a emis Ordinul nr. 2118/C/24.05.2018, prin care s-a soluționat cerința reclamantei.

Astfel, prin art. 1 al acestui ordin s-a statuat, la alin. (1), că în perioada 09.04.2015-30.11.2015, indemnizația de încadrare brută lunară a personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii judecătorilor și procurorilor, din Ministerul Justiției este stabilită prin raportare la valoarea de referință sectorială 421,36 RON, la alin. (2), că în perioada 01.12.2015-31.12.2017, indemnizația se calculează prin raportare la valoarea de referință sectorială de 463,5 RON, iar, la alin. (3), că începând cu 01.01.2018, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 153/2017, drepturile se recalculează în funcție de valoarea de referință sectorială 463,5 RON.

La art. 3 din ordin s-a prevăzut că plata drepturilor salariale stabilite potrivit art. 1 se realizează începând cu luna august 2018 pentru drepturile aferente lunii iulie 2018, iar, pentru perioada 09.04.2015-30.06.2018, plata se va face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției.

Înalta Curte constată că ordinul menționat anterior stabilește și recalculează indemnizației reclamantei prin raportare la o valoare de referință sectorială chiar mai mare decât cea solicitată prin acțiune, chiar dacă acest ordin este unul general.

Prin urmare, în cursul soluționării cauzei, intimatul-pârât Ministerul Justiției a răspuns pretențiilor recurentei-reclamante și a procedat la emiterea unui ordin de salarizare prin care s-au stabilit drepturile salariale solicitate prin cererea dedusă judecății.

În acest context, instanța de control judiciar constată că, după emiterea ordinului anterior precizat, procurorul/judecătorul ce nu mai este în activitate trebuie să facă demersuri pentru a obține actualizarea pensiei de serviciu, ministerul pârât având obligația de a emite adeverința necesară la Casa Națională de Pensii. În cazul în care instituția nu răspunde sau refuză să dea curs solicitărilor, reclamantul nemulțumit se poate adresa instanței de judecată.

Înalta Curte nu a luat în examinare și nu a analizat separat chestiunile invocate prin precizările depuse la data de 8 octombrie 2018, întrucât judecata în recurs este circumscrisă limitei efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, așa cum se prevede în cuprinsul dispozițiilor art. 494 C. proc. civ. cu referire la art. 478 alin. (2) din același cod.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privința legalității hotărârii recurate, instanța de fond aplicând în mod corect dispozițiile legale incidente raportat la starea de fapt reținută, în condițiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecății îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2170 din data de 8 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 mai 2021.