ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2757/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26.02.2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației Naționale - Direcția OIPOCU MEN și Ministerul Fondurilor Europene, anularea actului administrativ reprezentat de scrisoarea standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017 emisă de OIPOSDRU M.E.C.T., privind respingerea cererilor de rambursare suplimentară nr. 15 și nr. 16; constatarea nelegalității actului administrativ și a caracterului eligibil al cheltuielilor în valoare de 32.818,23 RON solicitate prin cererea de rambursare suplimentară nr. 15 si a cheltuielilor în valoare de 81.847,29 RON solicitate prin cererea de rambursare suplimentară nr. 16 și nelegalitatea refuzului la rambursare a acestor sume; și, în consecință obligarea pârâtelor:

(a) la rambursarea, respectiv plata către partea reclamantă a sumei de 32.818,23 RON și a sumei de 81.847,29 reprezentând cheltuieli eligibile efectuate de reclamantă în cadrul Proiectului x;

(c) la plata dobânzii aferente cheltuielilor nerambursate în mod nelegal, calculată de la data comunicării scrisorii standard de informare x/06.03.2017 până la data plății efective a sumelor de 32.818,23 RON și 81.847,29 reprezentând cheltuieli eligibile refuzate la rambursare.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 3258 pronunțată în data de 10 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile de inadmisibilitate invocate de părțile pârâte, a respins excepția de tardivitate invocată de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, a calificat excepția invocată de pârâtul Ministerul Educației Naționale vizând termenul de formulare a acțiunii ca fiind excepția de prescripție extinctivă și a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune referitor la capătul de cerere în anularea scrisorii standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017, a respins respins capătul de cerere în anularea scrisorii standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017 emisă de pârâtul Ministerul Educației Naționale, ca fiind prescris dreptul material la acțiune și a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației Naționale - Direcția OIPOCU MEN și Ministerul Fondurilor Europene, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 3258 pronunțată la 10 iulie 2018 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În susținerea căii de atac și după o prezentare amplă a istoricului speței, recurenta-reclamantă a arătat următoarele:

- instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sacțiunea nulității hotărârii.

Sub acest aspect menționează că, prin calificarea excepției tardivității invocată de Ministerul Educației Naționale ca fiind excepția prescripției dreptului material la acțiune, judecătorul fondului a încălcat principiul disponibilității și principiul dreptul la un proces echitabil.

În speță pârâții nu au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția invocată apare ca fiind a tardivității și din conținutul motivării nu rezultă că instituția pârâtă s-a referit dincolo de orice îndoială la prescripție. Deși pârâtul a invocat prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, a solicitat respingerea acțiunii ca tardiv introdusă.

Respingerea ca nefondate a capetelor de cerere 2 si 3 din cererea de chemare in judecată, fără ca instanța să intre in cercetarea propriu-zisă a fondului cererilor reclamantei, fără o examinare efectivă a cauzei, fără administrarea de probe pe fondul cauzei si fără o motivare suficientă in fapt si fără nicio motivare in drept, și pe care reclamanta să le poată critica in sigura cale ce atac permisa de lege, reprezintă de asemenea încălcare a normelor de procedură, a dreptului la un proces echitabil, fapt care atrage nulitatea hotărârii.

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

- referitor la soluția pronunțată cu privire la capetele 2 si 3 din acțiunea introductivă, respinse ca nefondate ca urmare a constatării prescripției dreptului material la acțiune a primului capăt de cerere privind anularea actului administrativ reprezentat de SSIB nr. x/06.03.2017 menționează următoarele:

- instanța de fond nu indică niciun temei de drept care o împiedică legal să procedeze la verificarea eligibilității cheltuielilor și la evaluarea pretențiilor reclamantei, în situația în care instanța fondului, prin modul de stabilire a taxei de timbru datorate de reclamantă pentru capetele de cerere 2 si 3 din acțiune - timbrate la valoarea pretențiilor, pare să le fi considerat capete de cerere de sine stătătoare, reprezentând pretenții născute din contractul administrativ si nu ca petite accesorii capătului de cerere in anularea actului administrativ, respectiv ca reprezentând pretenții de reparare a pagubei produse prin actul administrativ atacat;

- susține că soluția instanței de respingere ca nefondate a acestor cereri pe motivul lipsei dreptului reclamantei de rambursare a sumelor in baza contractului de finanțare, lipsă a dreptului constatată exclusiv ca efect al admiterii excepției prescripției capătului de cerere privind anularea actului administrativ reprezintă o soluție profund eronată, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, chiar dacă s-ar considera, în ciuda criticilor privind nelegalitatea recalificării excepției prescripției si a admiterii acesteia, că primul capăt de cerere este prescris, pentru a se putea pronunța asupra fondului dreptului de rambursare a cheltuielilor născute din contract, instanța trebuie să analizeze si sa se pronunțe, după administrarea probatorului pe fond, asupra temeiniciei dreptului la rambursare, drept născut din contractul de fianantare, ca drept de creanță al reclamantei. Or, acest de creanță născută din contractul de finanțare nu se stinge prin refuzul de verificare și de validare a cererilor suplimentare nr. 15 si nr. 16, refuzul de validare a acestor cereri suplimentare neafectând dreptul de creanță ale reclamantei născut din contractul de finanțare. Însă cu privire la acest drepturi de creanță instanța nu se poate pronunța fără a intra propriu-zis in cercetarea fondului, fără a se fi discutat probatoriul pe fondul cauzei, in lipsa administrării probelor solicitate de reclamanta pentru judecarea cererilor sale, fără a se avea in vedere aceste înscrisuri, inclusiv documentele justificative aflate la dosarele administrative aferente cererilor de rambursare nr. x si nr. 12 finala si cele ale contestațiilor formulate de reclamantă, probe solicitate de reclamanta in fața primei instanțe.

1.4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Educației Naționale a depus întâmpinare prin care a invocat în principal excepția nulității recursului pentru neindicarea motivelor de nelegalitate și în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Intimatul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 11 mai 2021, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Instanța de contencios administrativ a fost investită cu verificarea legalității actului administrativ reprezentat de scrisoarea standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017 emisă de OIPOSDRU M.E.C.T., privind respingerea cererilor de rambursare suplimentară nr. 15 și nr. 16 depuse de reclamanta A..

Prin scrisoarea standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017 - actul administrativ a cărui anulare se cere - reclamanta a fost informată că OI POCU MEN a respins cererile de rambursare suplimentare nr. 15 si nr. 16, motivat de faptul că "la data prezentei, procesul de validare si plată a cheltuielilor prin Programul POSDRU este încheiat", iar ca temei de drept se indică H.G. nr. 678/2015, art. 2 lit. f), modificată prin Hotărârea nr. 608/2016.

Instanța de fond a respins cererea de chemare în judecat, reținând că în ce privește capătul de cerere în anularea scrisorii standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017 emisă de pârâtul Ministerul Educației Naționale, este prescris dreptul material la acțiune, soluție ce împiedică legal instanța să procedeze la orice verificare a eligibilității cheltuielilor vizate de cererile de rambursare suplimentare nr. 15 și nr. 16 și, în mod corespunzător, lipsind dreptul principal de creanță, nu are temei nici solicitarea reclamantei de acordare a accesoriilor - dobânzi penalizatoare, acest capăt de cerere urmând regula accesorium sequitur principale (accesoriul urmează soarta principalului).

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta care a susținut că instanța de fond prin calificarea excepției tardivității invocată de Ministerul Educației Naționale ca fiind excepția prescripției dreptului material la acțiune, a încălcat principiul disponibilității și principiul dreptul la un proces echitabil și că, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ.. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

Recurenta a susținut că în mod nelegal instanța de fond a calificat excepția tardivității ca fiind excepția prescripției dreptului material la acțiune și a precizat că s-a încălcat principiului disponibilității și principiul dreptului la un proces echitabil.

Înalta Curte nu poate reține această critică, având în vedere în principal că intimatul-pârât în cuprinsul întâmpinării a invocat prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004 care prevede "Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere" și a precizat că s-a depășit termenul de 6 luni prevăzut pentru introducerea acțiunii, astfel că în mod legal a reținut judecătorul fondului că este termen de prescripție.

Mai mult nu se poate reține că pârâtul ar fi invocat exclusiv excepția de tardivitate, pornind de la denumirea formală a excepției respective, întrucât astfel cum corect a reținut instanța de fond "o astfel de lectură a întâmpinării ar omite motivele dezvoltate efectiv de Ministerul Educației Naționale".

În subsidiar, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Verificând hotărârea atacată Înalta Curte constată că la termenul de judecată din data de 21 iunie 2018 când a rămas în pronunțare, judecătorul fondului a pus în discuția părții reclamante, prin apărător posibilitatea de calificare a apărării formulate de Ministerul Educației Naționale ca excepție de prescripție și să indice dacă, în eventualitatea admiterii uneia dintre excepțiile puse în discuție (inadmisibilitate, prescripție), capetele 2 și 3 ale cererii, vizând plata și dobânzile, sunt întemeiate pe fond, dată fiind modalitatea de formulare a acțiunii, respectiv raportul procesual al acestora față de primul capăt de cerere.

Față de conținutul actului administrativ dedus judecății și de elementele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că reținerea instanței de fond a excepției invocate de pârâtul Ministerul Educației Naționale ca fiind excepție de prescripție extinctivă reprezintă o măsură legală și suficient motivată, astfel că nu sunt întemeiate niciuna dintre criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, subsumate cazului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentința nu cuprinde motive contradictorii în sensul invocat de recurenta-reclamantă.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, exigențe apte pentru a susține dreptul la un proces echitabil de care trebuie să se bucure orice persoană.

Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în același sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001). Din alt punct de vedere, necesitatea motivării hotărârii în sensul indicat de normele imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 înlătură arbitrariul și face posibil controlul judiciar.

Valorificând aceste considerente teoretice, instanța de control judiciar, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, constată că, hotărârea instanței de fond răspunde cerinței argumentării soluției adoptate, considerentele acesteia conținând analiza complexă și detaliată a motivelor de nelegalitate a actelor administrative contestate, prin valorificarea și diseminarea apărărilor părților împrocesuate.

Pe de altă parte, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum. În condițiile în care instanța de fond și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că actele administrative contestate sunt nelegal încheiate și validează astfel criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată.

Prin urmare, nefiind identificate contradicții în raționamentul instanței de fond, sub aspectul invocat, critica de nelegalitate, grefată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată, urmând a fi înlăturată ca atare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în susținerea căii de atac, ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Conform înscrisurilor aflate la dosar, instanța de recurs constată că în mod corect capetele 2 si 3 din acțiunea introductivă au fost respinse ca nefondate ca urmare a constatării prescripției dreptului material la acțiune a primului capăt de cerere privind anularea actului administrativ reprezentat de SSIB nr. x/06.03.2017.

În mod eronat recurenta a susținut că instanța de fond nu indică niciun temei de drept care o împiedică legal să procedeze la verificarea eligibilității cheltuielilor și la evaluarea pretențiilor reclamantei, întrucât curtea de apel a precizat clar că în cauză conduita reclamantei este rezultatul propriei sale omisiuni culpabile, astfel că nu poate constitui un motiv justificat în sensul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004".

Instanța de fond nu putea trece la verificarea capetelor de cerere 2 și 3, când a respins "capătul de cerere în anularea scrisorii standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017 emisă de pârâtul Ministerul Educației Naționale, ca fiind prescris dreptul material la acțiune", întrucât nu se poate substitui organului de control și acorda ceva ce nu s-a putut da din cauza pasivității reclamantei.

Este nefondată interpretarea dată de către recurentă faptului că instanța fondului, prin modul de stabilire a taxei de timbru datorate de reclamantă pentru capetele de cerere 2 si 3 din acțiune - timbrate la valoarea pretențiilor, pare să le fi considerat capete de cerere de sine stătătoare, reprezentând pretenții născute din contractul administrativ si nu ca petite accesorii capătului de cerere in anularea actului administrativ, respectiv ca reprezentând pretenții de reparare a pagubei produse prin actul administrativ atacat.

Obligația achitării taxelor de timbru este stabilită prin lege, respectiv s-a statuat prin art. 148 alin. (6) C. proc. civ., că:

"Cererile adresate instanțelor judecătorești se timbrează, dacă legea nu prevede altfel", precum și prin art. 197 din același cod care stabilesc în mod expres că "în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii.", neachitarea taxei judiciare de timbru atrage nulitatea cererii de chemare în judecată și nu atrage obligația judecătorului de a admite cererea de chemare în judecată.

Instanța de recurs precizează că soluția instanței de respingere ca nefondate a acestor cereri este legală și nu avea voie din punct de vedere legal să analizeze, să administreze probatorului pe fond și să se pronunțe asupra temeiniciei dreptului la rambursare, drept născut din contractul de fianantare, ca drept de creanță al reclamantei.

Trebuie menționat că, deși dreptul de creanță este născută din contractul de finanțare, el este pescriptibil și se "stinge" dacă cererea de "revendicare" a lui nu se depune în termenul prevăzut de lege.

În acest context nu poate fi reținută susținerea recurentei că asupra faptului că instanța nu se poate pronunța asupra unor drepturi de creanță fără a intra propriu-zis in cercetarea fondului, fără a se fi discutat probatoriul pe fondul cauzei, in lipsa administrării probelor solicitate de reclamanta pentru judecarea cererilor sale, întrucât dacă actul contestat a fost emis cu respectarea prevederilor legale și Legea nr. 554/2004 nu îi permită să treacă peste acest aspect.

Conchizând Înalta Curte constată că instanța de fond nu trebuia să mai verifice capetele de cerere 2 și 3, din moment ce nu a confirmat pretinsa nelegalitate a scrisorii standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017 și cum actul administrativ atacat, nefiind anulat, "se bucură în continuare de prezumțiile de legalitate, de autenticitate și de veridicitate, producând efecte juridice în sensul reieșit din conținutul său, anume al lipsei dreptului reclamantei - beneficiar de rambursare a sumelor litigioase în baza contractului de finanțare".

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privința legalității hotărârii recurate, prima instanță aplicând în mod corect dispozițiile legale incidente raportat la starea de fapt reținută, în condițiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecății îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurente prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 3258 din data de 10 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 mai 2021.