ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2476/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a contestat refuzul pârâtului Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România, solicitând obligarea pârâtului la acordarea acestui drept și la eliberarea permisului de ședere pe termen lung.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1170 din 26 martie 2019, a admis cererea formulată de reclamant și a obligat pârâtul să acorde reclamantului dreptul de ședere pe termen lung și să emită în consecință permisul de ședere pe termen lung.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că la baza măsurii contestate au stat informațiile transmise de Serviciul Român de Informații prin adresa din 27.02.2018 (document secret de stat, nivelul strict secret), din care rezultă că cetățeanul străin prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională a României. Cât privește motivarea refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung, apreciază că cerința este îndeplinită, prin indicarea temeiului de drept și a situației de fapt, în sensul că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională, expunerea în concret a împrejurărilor fiind contrară dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate. Documentele clasificate nu puteau fi comunicate străinului, care nu este o persoană autorizată pentru a avea acces la informațiile secret de stat, așa cum prevede Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, însă instanța de judecată procedat la verificarea acestora în cursul judecății. Având în vedere considerentele de punere în aplicare a cadrului normativ autohton, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) lit. c), coroborat cu art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România și pentru realizarea obiectivelor de securitate națională a României în domeniul prevenirii și combaterii criminalității organizate, se apreciază faptul că soluționarea favorabilă a demersului de obținere a dreptului de ședere pe termen lung a cetățeanului sirian generează efecte negative asupra climatului de securitate națională. Temeiul legal al atribuțiilor și competențelor ce sunt încredințate Serviciului Român de Informații în această direcție se regăsește pe de o parte, în prevederile art. 11 și 17 din Legea nr. 51/1991, iar pe de altă parte, în art. 2 din Legea nr. 14/1992. Din aceste reglementări legale se degajă concepția potrivit căreia securitatea națională se realizează atât prin cunoașterea, cât și prin prevenirea sau înlăturarea amenințărilor la adresa valorilor ce i se circumscriu, Serviciul Român de Informații fiind abilitat în mod expres, să acționeze pentru prevenirea amenințărilor la adresa securității naționale.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind legală și temeinică. Arată că în mod corect și legal instanța de fond nu s-a lăsat indusă în eroare de acuzele aduse prin nota SRI emisă la data de 27.02.2018, care este o simplă notă de informare, iar în condițiile în care acesta nu ar fi avut la bază simple articole de ziar și schița făcută de jurnaliști ca fiind "rețeaua infracțională", cu siguranță s-ar fi constituit un dosar penal anchetat de DIICOT. Firma pe care o administrează, S.C. B. S.R.L., are ca obiect principal activitatea de agenturare a navelor, având licență exclusivă doar în perimetrul Zonei Libere aflat între Portul Constanța și Portul Basarabi, primind avizul nr. x/15.05.2019 emis de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Române Garda de Coastă, iar modul de organizare a activității asigură o transparență la un nivel care conferă posibilitatea verificării persoanelor și/sau a unei eventuale activități infracționale prin Centrul de Cooperare Internațională Polițienească și, implicit prin structurile afiliate acestuia, respectiv Interpol. În ipoteza în care ar fi săvârșit vreo abatere și/sau încălcare în sensul prevăzut de Legea nr. 51/1991 - privind securitatea națională, nu i-ar fi fost acordat dreptul de ședere temporară pe teritoriul României, drept acordat la data de 08.02.2017, deci după investigarea dosarului cu migrați, respectiv anii 2015-2016. Însă, potrivit fișei de cazier judiciar se poate observa că nu a săvârșit nici o faptă de natură penală.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Controlul judiciar declanșat de intimatul-reclamant în temeiul art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, are ca obiect verificarea legalității adresei nr. x/11.04.2018 prin care recurentul-pârât a respins cererea sa de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în Romania, în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din același act normativ, apreciind că solicitantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. Prima instanță a anulat actul administrativ unilateral cu caracter individual anterior arătat, reținând, în esență, că concluzia pârâtului în sensul că informațiile cuprinse în documentul clasificat fac dovada neîndeplinirii de către reclamant a condiției prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 94/2002 este excesivă și depășește limitele marjei de apreciere recunoscute de lege. Această concluzie nu este împărtășită de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, în care se precizează că o condiție pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România este aceea ca persoana în cauză să nu prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. În urma analizării documentelor clasificate, Înalta Curte apreciază că datele și informațiile cuprinse în documentele clasificate ce au fost depuse spre studiu la Compartimentul de informații clasificate al instanței, fac pe deplin dovada faptului că există indicii în sensul că intimatul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională și că activitățile desfășurate de acesta cad sub incidența dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României. În raport de dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, și de cele ale Legii nr. 182/2002 privind protecția informaților clasificate, instanța de control judiciar nu va prezenta în considerentele deciziei de față argumentele pentru care a reținut relevanța și actualitatea datelor rezultate din conținutul documentelor clasificate. Ca urmare, se reține și că apărările reclamantului intimat referitoare la conținutul documentelor clasificate nu prezintă relevanță în contextul factual al speței, pentru că instanța nu este chemată sa analizeze corectitudinea acestor informații ci doar să constate dacă acestea sunt suficiente pentru a conduce la concluzia că solicitantul prezintă un pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. În fine, instanța de control judiciar apreciază că nu prezintă relevanță juridică în speță împrejurarea că recurentul beneficiază de dreptul de ședere temporară în România. Faptul că reclamantului i s-a prelungit dreptul de ședere în România până în anul 2022 nu înseamnă automat că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, textele de lege prin care se reglementează drepturile cetățenilor străini la ședere temporară și respectiv la ședere pe termen lung, fiind diferite, iar reclamantul are doar vocația și nu dreptul de a obține dreptul de ședere permanentă pe teritoriul României. Altfel spus, faptul că unui străin i se acordă un drept de ședere temporară nu determină cu necesitate dreptul acestuia de a obține un drept de ședere pe termen lung, dat fiind că există diferențe de regim juridic între cele două instituții iar cererea reclamantului este analizată în raport de starea de fapt reținută din actele de la dosar și dispozițiile legale incidente. Deși este corectă susținerea intimatului-reclamant, potrivit căreia condiția prevăzută la art. 71 alin. (1) lit. f) se cere a fi îndeplinită și în situația solicitării acordării dreptului de ședere temporară potrivit art. 50 alin. (1) lit. a) raportat la art. 6 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, recurentul-pârât a justificat corespunzător modul diferit de apreciere a îndeplinirii acestei condiții în cele două ipostaze, prin prisma efectelor pe care le generează decizia administrativă. Decisiv în pricina supusă judecății este de a stabili dacă informațiile cuprinse în documentația prezentată în justificarea refuzului de soluționare favorabilă a cererii evidențiază îndeplinirea condiției instituite de art. 71 alin. (1) lit. f), aceea de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, și nu de a examina dacă a existat sau nu o justificare obiectivă și rezonabilă pentru modul diferit în care autoritatea pârâtă a apreciat îndeplinirea acestei condiții în cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor. Aceasta deoarece constatarea neîndeplinirii condiției de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională este suficientă pentru a reține legalitatea refuzului de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, față de neîndeplinirea uneia dintre condițiile legale ce trebuie realizate cumulativ și nu poate determina nicidecum acordarea acestui drept, pe considerentul că autoritatea pârâtă a apreciat diferit îndeplinirea condiției respective atunci când a examinat cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere temporară, prelungind succesiv acest drept. Diferențele de tratament juridic între cele două instituții sunt evidente atât timp cât șederea temporară se acordă pe perioade limitate de timp, străinii fiind nevoiți să solicite prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României la expirarea perioadei pentru care le-a fost acordat acest drept, în caz contrar fiind obligați să părăsească țara înainte de expirarea dreptului de ședere acordat anterior (art. 11 din O.U.G. nr. 194/2002). Statutul de cetățean cu drept de ședere permanentă (pe termen lung) se acordă pe perioadă nedeterminată (art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002), iar odată acordat, permite străinului să-și stabilească domiciliul în România, acesta având doar obligația de a-și reînnoi permisul de ședere din 5 în 5 ani, pe baza dovezii deținerii spațiului de locuit pentru adresa unde va avea stabilit domiciliul. Titularii unui drept de ședere permanentă beneficiază, în condițiile legii, de tratament egal cu cetățenii români, așa cum este prevăzut la art. 75 din O.U.G. nr. 194/2002. Titularul unui permis de ședere permanentă pe teritoriul României, în calitatea sa de membru al Uniunii Europene, poate intra și rămâne până la 90 de zile în orice stat membru al Uniunii Europene fără obligativitatea obținerii în prealabil a unei vize de intrare, adică fără ca autoritățile statului respectiv să mai procedeze la vreo verificare, deși altfel cetățenii statelor terțe sunt supuși unor verificări amănunțite. Statutul de cetățean străin cu drept de ședere permanentă în România este cel mai apropiat de statutul de cetățean român, fiind de fapt ultima etapă înainte de obținerea cetățeniei române. Prin urmare, apare ca firesc faptul ca obținerea dreptului de ședere permanentă să fie condiționată de îndeplinirea unor cerințe mult mai stricte decât cele cerute pentru obținerea dreptului de ședere temporară. Este evident că existența unui pericol pentru siguranța națională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere permanentă chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară. Ca urmare, faptul că cetățeanul străin este beneficiarul unui drept de ședere temporară este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere permanentă. În fine, art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, prevede că refuzul acordării dreptului de ședere permanentă nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere al titularului cererii. Așadar, legiuitorul intern a stabilit că, în anumite situații în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea dreptului de ședere permanentă, străinul nu pierde dreptul de ședere de care beneficia anterior, așa încât apărările intimatului-reclamant referitoare la faptul că și-a întemeiat o familie și desfășoară o activitate comercială legală pe teritoriul României nu vor fi reținute, întrucât acestea nu sunt afectate de neacordarea dreptului de ședere permanentă. În aceeași ordine de idei, este de menționat faptul că legiuitorul național nu a impus, ca și condiție pentru aplicarea măsurii administrative deduse judecății, efectuarea de acte de cercetare penală în privința cetățenilor străini, așa încât alegațiile intimatului-reclamant referitoare la faptul că nu există niciun dosar penal pe numele său nu sunt de natură a înlătura efectele stării de fapt reținute, respectiv aceea că din informațiile clasificate aflate la dosar rezultă că acesta prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. În consecință, instanța de control judiciar apreciază că este fondat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., instanța de fond aplicând greșit dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, la starea de fapt relevată de datele speței.

Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs Pentru aceste considerente, fiind incident motivul de casare invocat de recurentul-pârât, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca nefondată.