ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4196/2021

Ședința publică din data de 24 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, contestație împotriva Deciziei nr. 145066 din data de 31.10.2019, prin care i s-a respins solicitarea de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 891 din 28 septembrie 2020, a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrațiune din cadrul Ministerul Afacerilor Interne, ca nefondată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea este insuficient motivată și nu răspunde în niciun fel argumentelor și probatoriului administrat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Hotărârea atacată nu prezintă niciunul dintre aceste caractere, motivarea fiind în fapt o "constatare", fără a prezenta niciun argument de natură logică sau juridică. Consideră că modalitatea în care a ales să "motiveze" hotărârea judecătorul de fond nu-i respectă drepturile procesuale privind dreptul la un proces echitabil.

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

De asemenea, recurentul susține că hotărârea încalcă norme de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Recurentul precizează că a depus în cadrul Direcției Migrație toate documentele necesare solicitate de lege, încă organele din cadrul IGPI nu motivează care sunt acele indicii temeinice din care ar rezulta implicarea sa în acte de terorism, iar în cazierul judiciar apare că nu este înscris, în sensul săvârșirii unor infracțiuni, respectiv nu s-a pus în mișcare față de el acțiunea penală.

Pe cale de consecință arată că nu se poate reține o astfel de concluzie privind existența unor indicii temeinice privind săvârșirea actelor de terorism, cât timp nu s-a dispus începerea acțiunii penale în niciun dosar penal.

Analizând dispozițiile art. 3 lit. i) și 1) din Legea 51/1991, invocate prin decizia atacată, rezultă faptul că reprezintă "amenințări la adresa securității naționale actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte".

Pe de altă parte, conform art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 se acordă dreptul de ședere permanentă străinului care "nu prezintă pericol pentru securitatea națională".

Coroborând dispozițiile legale menționate, rezultă că pericolul pentru securitatea națională trebuie să fie unul concret, nu existența unor "indicii" care nu își găsesc suport probator.

Recurentul mai arată că în condițiile în care ar fi reprezentat o amenințare pentru securitatea națională prin desfășurarea unor acte de terorism, iar cei din cadrul IGPI - Direcția Migrație ar fi avut indicii temeinice privind aceste activități, cu siguranță organele de cercetare penală ar fi acționat în mod prompt în vederea înlăturării oricărui pericol.

Se mai subliniază faptul că a făcut investiții de milioane de euro în perioada în care a stat în România, care profita statului și cetățenilor săi, însă nu le poate continua dacă nu are garanția că și statul român îi acordă minimul sprijin și credibilitate în stabilirea definitivă pe teritoriul României mai ales după ce și-a dovedit nevinovăția în acuzațiile imputate.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară, precum și decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

În motivarea hotărârii judecătorești se regăsesc toate susținerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 145066/31.10.2019, Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație a respins cererea reclamantului pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României, în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

La pronunțarea acestei decizii s-a reținut că:

"se dețin indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că ați fost/sunteți implicat în activități contrare securității naționale, acte și fapte care constituie amenințări la adresa acesteia, conform art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991, în sensul că ați iniția și sprijinit activități la căror scop îl constituie săvârșirea de acte teroriste ".

Astfel, cetățeanului străin i-a fost refuzată solicitarea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României.

La baza măsurii contestate au stat informațiile transmise de Serviciul Român de Informații prin adresa nr. x/01.07.2019 (document secret de stat, nivelul de clasificare strict secret), din care rezultă că cetățeanul străin prezintă pericol pentru securitatea națională a României.

Înalta Curte constată că în mod temeinic și legal a reținut instanța de fond faptul că, din analizarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei a reieșit că "[...] reclamantul a săvârșit activități care reprezintă un pericol pentru securitatea națională, legea neprevăzând în cadrul procedurii de acordare a dreptului de ședere ca activitățile desfășurate să întrunească elementele constitutive ale unei infracțiuni".

Existența unui pericol pentru securitatea națională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere pe termen lung, chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară. Gradul de pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională se apreciază de organele competente în domeniu, care au la îndemână mai multe măsuri ce pot fi dispuse față de un cetățean străin. Astfel, pentru motive ce țin de ordinea publică și securitatea națională, prevederile legale oferă posibilitatea de a dispune împotriva unui străin de la refuzul acordării vizei de intrare, nepermiterea intrării, acordarea deciziei de returnare, instituirea interdicției de intrare în țară, refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung până la declararea ca indezirabil a acestuia, toate în funcție de gradul de pericol social pentru ordinea publică sau securitatea națională pe care un străin îl prezintă.

Faptul că cetățeanul străin este beneficiarul unui drept de ședere temporară este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere pe termen lung. Statul este liber să decidă în conformitate cu legea și pe cale administrativă cu privire la șederea unui străin pe teritoriul său. Acesta este un atribut ce decurge din principiul suveranității, principiu consfințit de art. 1 alin. (1) din Constituția României și care constituie fundamentul actualei ordini juridice internaționale.

Noțiunea de securitate națională reprezintă starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție.

Refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung nu are niciun efect în ceea ce privește dreptul de ședere temporară, așa cum este prevăzut de art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 potrivit căruia "Refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere al titularului cererii".

Înalta Curte are în vedere faptul că O.U.G. nr. 194/2002 garantează reclamantului, prin apărător, în cazul în care sunt invocate motive ce țin de securitatea națională, acces la informațiile clasificate, sub rezerva întrunirii unor condiții procedurale, acestea constituind, o garanție suficientă pentru a nu fi afectat principiul dreptului la apărare și la un proces echitabil. Controlul jurisdicțional asupra refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung permite verificarea legalității și temeiniciei motivelor invocate în luarea acestei măsuri.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 891 din 28 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2021.