ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 10 ianuarie 2012 Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 112/2/2012(63/2012), în baza art. 155 și urm. C. proc. pen. a admis propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. A dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaților R.B. și V.C., pe o durată de 15 de zile, de la 14 ianuarie 2012 la 28 ianuarie 2012. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 9 ianuarie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a ll-a penală, sub nr. 112/2/2012, formulată în Dosarul nr. 585/P/2011, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 155 și urm. C. proc.

pen., prelungirea duratei arestării preventive a inculpaților R.B. și V.C., pe o perioadă de 15 zile, începând cu data de 14 ianuarie 2012 până la data de 28 ianuarie 2011, fiind cercetați sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni de complicitate la furt calificat, faptă prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. (1)-art. 209 alin. (1) lit. e) și lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) și lit. c) C. pen. În fapt s-a reținut că la data de 29 mai 2011, inculpatul M.C. a sustras, prin spargerea geamului din față, lateral dreapta, al autoturismului părții vătămate P.V.M., parcat pe strada M.V., din Municipiul Urziceni, o geantă de culoare roșu-maro, care conținea mai multe carduri bancare, memory stick-uri și suma de 300 RON, prejudiciul total fiind de 900 RON.

La săvârșirea acestui furt au participat și inculpații R.B. și V.C. Ulterior comiterii furtului, în aceeași zi, inculpatul C.C. l-a ajutat pe inculpatul M.C. să scape de urmărirea penală și să rămână cu folosul infracțiunii, sens în care a apelat la comisarul șef de poliție G.C., care, la rândul său, în data de 29 mai 2011, l-a ajutat pe M.C. să păstreze produsul infracțiunii de furt și să zădărnicească urmărirea penală, ascunzându-i ofițerului de cercetare penală, din subordinea sa, identitatea reală a autorului.

Prin referatul cu propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive din 9 ianuarie 2012, emis de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a constatat că prin ordonanțele nr. 585/P/2011 din datele de 23 noiembrie 2011 și 15 decembrie 2011 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpații M.C., R.B., V.G. și V.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de furt calificat și complicitate la furt calificat luându-se față de aceștia luarea măsurii reținerii pe o durată de 24 de ore, începând cu data de 23 noiembrie 2011 până la data de 24 noiembrie 2011 orele 14:00 (pentru inculpatul M.C.) 15 decembrie 2011 până la data de 16 decembrie 2011, orele 14:00 (pentru inculpații R.B., V.G.

și V.C.).

Prin rezoluțiile Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu nr. 510/C2/2011, nr. 773/C2/2011, nr. 765/C2/2011, nr. 761/C2/2011, nr. 764/C2/2011, nr. 762/C2/2011, nr. 763/C2/2011 Dosarele penale cu nr. 5442/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București (înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 585/P/2011), nr. 1283/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni (înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 1028/P/2011), nr. 1937/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni (înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 1010/P/2011), nr. 2081/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni (înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 1008/P/2011), nr. 1775/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni (înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 1009/P/2011), nr. 157/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni (înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 1012/P/2011), nr. 2102/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni (înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 1008/P/2011),

au fost preluate în vederea efectuării urmăririi penale de către secția de urmărire penală și criminalistică, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin ordonanțele din datele de 5 octombrie 2011 și 25 octombrie 2011 dosarele penale cu numerele de mai sus au fost conexate la Dosarul penal nr. 585/P/2011, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, prin rezoluția nr. 765/C2/2011 s-a infirmat rezoluția nr. 1937/P/2009, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni, de neîncepere a urmăririi penale, iar prin rezoluția nr. 761/C2/2011 s-a infirmat rezoluția nr. 2081 /P/2009, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni, de neîncepere a urmăririi penale.

Propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive a inculpaților a fost motivată pe considerentele că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive se mențin și impun în continuare privarea de libertate a inculpaților, lăsarea acestora în libertate prezentând un pericol concret pentru ordinea publică, fiind în continuare necesară pentru buna desfășurare a procesului penal. De asemenea, s-a învederat instanței faptul că prelungirea măsurii arestării preventive este necesară și pentru finalizarea urmăririi penale respectiv pentru efectuarea următoarelor activității: prezentarea materialului de urmărire penală inculpaților, administrarea probelor propuse de aceștia în măsura în care sunt concludente, pertinente și utile soluționării cauzei și întocmirea rechizitoriului în cauză.

Examinând actele dosarului, judecătorul a reținut următoarele: Prin încheierea din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a Il-a penală, în Dosarul nr. 10716/2/2011 s-a dispus arestarea preventiva a inculpaților R.B. și V.C., față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru complicitate la infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. (1)-art. 209 alin. (1) lit. e), lit. i) C. pen. pentru faptul că în data de 29 mai 2011, i-au ajutat pe inculpații M.C. și V.G. să sustragă prin efracție din autoturismul părții vătămate P.V.M. o servietă diplomat ce conținea mai multe bunuri și suma de 300 RON. Prin încheiere s-a reținut că există probe de natură a convinge un observator obiectiv că este posibil ca inculpații să fi săvârșit fapta pentru care sunt cercetați și că, în raport de dispozițiile art. 148 lit. a), lit. f) C. proc.

pen., față de faptul că a fost necesară emiterea unui mandat de aducere și față de modalitatea concreta în care a fost săvârșită fapta și sentimentul de insecuritate pe care l-a indus în rândul opiniei publice, lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică. În ceea ce privește cererea formulată de Parchet, legislația actuală conferă măsurii arestării preventive un caracter excepțional, situațiile în care se poate dispune și prelungi în timpul urmăririi penale o astfel de măsură fiind strict limitativ prevăzute de lege, urmărindu-se realizarea scopului preventiv al acesteia. Potrivit art. 155 C. proc. pen. arestarea inculpatului dispusă de instanță poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

C.E.D.O. a stabilit principiul general în această materie în hotărârea Wemhoff c. Germaniei: „detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limite rezonabile independent de faptul că ea se va imputa sau nu din pedeapsa”. Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărei cauze pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate” (Labita c. Italiei).

Prin prisma acestor principii generale stabilite de jurisprudenta C.E.D.O. (obligatorie pentru instanțele naționale o data cu ratificarea de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului) și a legislației interne, instanța a analizat motivele invocate de către Parchet pentru prelungirea măsurii arestării preventive. Judecătorul a constatat că în cauză sunt indeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. întrucât din probele administrate în cauza: declarația părții vătămate P.V.M., proces-verbal de prezentare în vederea recunoașterii după planșă foto, proces-verbal de redare convorbiri interceptate între coinculpații G.C., arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 2011 al Curții de Apel București pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului și C.C.

din care rezultă că în schimbul predării bunurilor sustrase, G.C., în calitatea sa de organ de cercetare penală, se obliga să introducă dosarul referitor la această faptă în evidența cu autori necunoscuți, declarație coinculpat C.C. (din care rezultă la această faptă au participat și inculpații V.C. și R.B.), declarație inculpat V.G., proces-verbal de efectuare a percheziției la domiciliul inculpatului V.C., ocazie cu care a fost găsit portofelul părții vătămate, raportul ofițerului care instrumenta dosarul având ca obiect furtul în discuție și declarația de martor a acestuia, rezultă suficiente elemente de natură a convinge un observator obiectiv că este posibil ca inculpații să fi săvârșit fapta pentru care sunt cercetați.

Judecătorul a apreciat că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile de existență ale cazului prevăzut de art. 148 lit. a) C. proc. pen. întrucât înțelegerea făcută de către o rudă a unuia dintre inculpați pentru a fi exonerați de răspundere penală nu constituie un indiciu că inculpatul va încerca să se sustragă fizic de la urmărire penală sau de la judecată, sens în care trebuie interpretată această dispoziție având în vedere scopul măsurilor preventive prevăzute de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. De asemenea, simpla emitere a unui mandat de aducere, în condițiile în care nu există dovezi că inculpații știau cu certitudine de citarea acestora, nu este de natură a conduce la concluzia că aceștia se sustrag de la urmărirea penală.

În cauză s-a apreciat că sunt, însă, îndeplinite condițiile de existență ale cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.: legea prevede pentru sancționarea infracțiunii pentru care sunt cercetați inculpații o pedeapsa mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publica.

Judecătorul a apreciat că în raport de natura și gravitatea faptei săvârșite (infracțiune contra patrimoniului, săvârșită în timpul nopții, într-un loc public, de mai multe persoane împreună care au acționat coordonat), circumstanțele personale (nu au ocupație și loc de muncă, au antecedente penale, dovedind un potențial criminogen deosebit, aspecte ce, coroborate, sunt de natură a indica faptul că există posibilitatea ca inculpații să săvârșească noi fapte penale pentru a-și asigura existența, s-a încercat exonerarea de răspundere penală prin intervenții pe lângă organele de cercetare penală), lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publica prin sentimentul de nesiguranța și temere pe care îl poate determina în rândul societății civile.

C.E.D.O. a stabilit că persistența motivelor plauzibile de a bănui că persoana privată de libertate ar fi comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție, dar, după un anumit timp, ea nu mai este suficientă: Curtea trebuie atunci să stabilească dacă celelalte motive invocate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Când se dovedesc „suficiente” și „pertinente”, ea cercetează dacă autoritățile naționale competente au abordat continuarea procedurii cu o diligență particulară. Complexitatea și particularitățile cauzei sunt elemente ce trebuie luate în considerare în această privință (Tomasi c. Franței; Letellier c. Franței; Scott c. Spaniei; Labita c. Italiei).

Nu este nici o îndoială că, chiar și în situația în care un acuzat este menținut în detenție în baza unor necesități de ordine publică, poate exista o încălcare a art. 5 § 3 dacă, pentru acest motiv, procedura se prelungește pentru o perioadă de timp considerabilă (Wemhoff c. Austriei). Totuși, celeritatea particulară la care un acuzat deținut are dreptul, nu trebuie să afecteze eforturile magistraților de a-și îndeplini sarcina cu diligență necesară pentru a face lumină în acea cauză (Wemhoff c. Austriei; Tomasi c. Franței).

Față de aceste principii stabilite de Curte, judecătorul a apreciat că în raport de complexitatea cauzei, în care sunt cercetați mai mulți inculpați (față de o parte din aceștia s-a dispus prelungirea arestării preventive până la data de 28 ianuarie 2012 prin încheierea din 23 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în Dosarul nr. 10932/2/2011), cu privire la mai multe infracțiuni grave, pentru a se permite buna desfășurare a procesului penal și față de durata arestării preventive până la acest moment (de aproximativ o lună), că motivele invocate sunt suficiente pentru a dispune menținerea măsurii.

Față de considerentele expuse, întrucât o parte din temeiurile reținute la dispunerea măsurii arestării preventive a inculpaților impune în continuare privarea de libertate a acestora, în vederea bunei desfășurări a procesului penal și pentru a efectua actele de urmărire penală necesare finalizării acesteia, apreciind că în raport de circumstanțele cauzei și ale inculpaților privarea de libertate nu se întinde dincolo de limite rezonabile apreciate în considerarea interesului public real ocrotit, instanța a admis cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a prelungit măsura arestării preventive a inculpaților pe o durată de 15 zile. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au formulat recurs inculpații R.B.

și V.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând aceleași critici ca și la instanța de fond. Examinând recursurile declarate de inculpații R.B. și V.C. sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta. Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, prin încheierea din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, în Dosarul nr. 10716/2/2011 s-a dispus arestarea preventiva a inculpaților R.B. și V.C., față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru complicitate la infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. (1)-art.

209 alin. (1) lit. e), lit. i) C. pen. pentru faptul că în data de 29 mai 2011, i-au ajutat pe inculpații M.C. și V.G. să sustragă prin efracție din autoturismul părții vătămate P.V.M. o servietă diplomat ce conținea mai multe bunuri și suma de 300 RON. Prin încheiere s-a reținut că există probe de natură a convinge un observator obiectiv că este posibil ca inculpații să fi săvârșit fapta pentru care sunt cercetați și că, în raport de dispozițiile art. 148 lit. a), lit. f) C. proc. pen., față de faptul că a fost necesară emiterea unui mandat de aducere și față de modalitatea concretă în care a fost săvârșită fapta și sentimentul de insecuritate pe care l-a indus în rândul opiniei publice, lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Pentru aceste acuzații, prin încheiere, instanța Curții de Apel București, a dispus prelungirea arestării preventive a inculpaților pe o durată de 15 de zile. Deși trebuie admis că, in abstracto, există o prezumție în favoarea libertății inculpaților, până la stabilirea definitivă a vinovăției acestora, instanța apreciază că, în concret, menținerea măsurii arestării preventive, se justifică întrucât în cauză există indicii concrete care relevă necesitatea protejării ordinii publice, al cărei conținut îl constituie și buna desfășurare a procesului penal, care prevalează în raport de judecarea inculpaților în stare de libertate.

Probele din examinarea cărora instanța a dedus existenta acestor împrejurări au fost detaliat expuse în cuprinsul referatului procurorului, însă la acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate până în prezent în faza de urmărire penală, și nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăția sau nevinovăția inculpaților întrucât s-ar fi antepronunțat.

În plus, trebuie subliniat specificul infracțiunilor care formează obiectul cauzei: (infracțiune contra patrimoniului, săvârșită în timpul nopții, într-un loc public, de mai multe persoane împreună care au acționat coordonat), circumstanțele personale (nu au ocupație și loc de muncă, au antecedente penale, dovedind un potențial criminogen deosebit, aspecte ce, coroborate, sunt de natură a indica faptul că există posibilitatea ca inculpații să săvârșească noi fapte penale pentru a-și asigura existența, s-a încercat exonerarea de răspundere penală prin intervenții pe lângă organele de cercetare penală), lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică prin sentimentul de nesiguranță și temere pe care îl poate determina în rândul societății civile, complexitatea cauzei, în care sunt cercetați mai mulți inculpați (față de o parte din aceștia s-a dispus prelungirea arestării preventive până la data de 28 ianuarie 2012 prin încheierea din 23 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în Dosarul nr. 10932/2/2011), cu privire la mai multe infracțiuni grave, pentru a se permite buna desfășurare a procesului penal și față de durata arestării preventive până la acest moment (de aproximativ o lună), că motivele invocate sunt suficiente pentru a dispune prelungirea măsurii.

Față de considerentele expuse, întrucât o parte din temeiurile reținute la dispunerea măsurii arestării preventive a inculpaților impune în continuare privarea de libertate a acestora, în vederea bunei desfășurări a procesului penal și pentru a efectua actele de urmărire penală necesare finalizării acesteia, acte de urmărire penală care au fost corespunzător indicate în referatul de prelungire al procurorului, Înalta Curte, apreciază că sunt suficiente argumente care justifică prelungirea măsurii arestării preventive. Așadar, prin lăsarea inculpaților în libertate, în sfidarea hotărârii prin care s-a dispus arestarea acestora, manifestările nejustificate de clemență ale instanței, nu ar face decât să încurajeze la modul general astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile statului chemate să vegheze la aplicarea și respectarea legilor.

Înalta Curte, consideră că în ceea ce îi privește pe inculpați, subzistă unul din temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. precum, respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Înalta Curte reține că încheierea instanței de fond este legală și justificată.

Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost inițial reținut în vederea aducerii în fața autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune [lit. c)]. Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunțate de un tribunal competent [art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului], în speță în temeiul încheierilor pronunțate de către Curtea de Apel București în Dosarul nr. 112/2/2012. Așadar, Înalta Curte, consideră că prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaților este justificată, întrucât subzistă parte din temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive. În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi prelungită atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație.

Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte, aprecieză că, în acest moment, cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea sunt neîntemeiate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că urmărirea penală nu a fost finalizată, Înalta Curte, apreciază că în acest moment procesual nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaților cu altă măsură neprivativă de libertate.

În aceste condiții, Înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă, fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpaților (aceștia fiind reținuți și ulterior arestați preventiv de aproximativ o lună), nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului. Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate, recursurile declarate de inculpații R.B. și V.C. împotriva încheierii de ședință din 10 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 112/2/2012 (63/2012).

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenții inculpați vor fi obligați la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații R.B. și V.C. împotriva încheierii de ședință din data de 10 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 112/2/2012 (63/2012). Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 ianuarie 2012.