ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2246/2022

Ședința publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 septembrie 2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România ("UNBR") și Baroul Iași, a solicitat plata prejudiciului cauzat de pârâți prin actele emise nelegal, evaluat la suma de 290.160 RON, din care 100.000 RON daune morale și 190.160 RON daune materiale.

Prin sentința civilă nr. 519 din 9 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepția tardivității invocării excepției prescripției, ca neîntemeiată;

(ii) a admis excepția prescripției dreptului la acțiune;

(iii) a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Iași, ca prescrisă;

(iv) a obligat reclamantul să plătească pârâtei UNBR suma de 800 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 519 din 9 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În susținerea recursului, reclamantul contestă soluția primei instanțe referitoare la respingerea excepției tardivității invocării excepției prescripției și la admiterea excepției prescripției.

Consideră recurentul-reclamant că au fost încălcate prevederile art. 247 alin. (3) C. proc. civ., întrucât partea interesată este obligată să invoce excepția prescripției de îndată cea avea cunoștință de ea. În cauză, cererea de chemare în judecată a fost comunicată pârâtelor, însă pârâta UNBR nu a depus întâmpinare, iar pârâtul Baroul Iași a depus întâmpinare, fără a invoca vreo excepție. Prin urmare, pârâtele au pierdut dreptul de a invoca orice excepție încă din luna noiembrie 2021, astfel că invocarea excepției prescripției la data de 26.03.2021 s-a făcut cu încălcarea art. 247 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant susține și încălcarea dispozițiilor art. 244 C. proc. civ., prin aceea că excepția prescripției a fost discutată în ziua invocării ei, fără a se dispune depunerea ei în scris și discutarea la un termen ulterior. Examinarea excepției în aceeași zi cu fondul cauzei încalcă și prevederile art. 6, 12, 13 și art. 248 C. proc. civ., respectiv dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Referitor la soluția de admitere a excepției prescripției și de respingere a acțiunii, ca prescrisă, recurentul-reclamant susține că prima instanță a confundat noțiunea de "întindere a pagubei" cu cea de "termen de prescripție", "termen de curgere a prescripției" sau "întinderea prescripției".

În opinia recurentului, noțiunea de "întindere a pagubei" este folosită în cuprinsul deciziei ÎCCJ nr. 22/2019 în referire la posibilitatea celor interesați de a stabili cât mai precis cuantumul despăgubirilor solicitate pe o anumită perioadă de timp, având atât un început, cât și un sfârșit. În cauză, începutul "întinderii pagubei" poate fi ziua de 28.06.2017 ori ziua de 10.08.2017, iar sfârșitul poate fi ziua de 03.11.2020, data restabilirii în profesie a recurentului-reclamant. Art. 19 din Legea nr. 554/2004 se referă la începerea curgerii termenului de prescripție de un an de la ziua când persoana interesată a aflat întinderea pagubei, iar întinderea pagubei nu putea fi cunoscută de recurentul-reclamant până la restabilirea în profesie.

Consideră recurentul-reclamant că nu sunt întemeiate considerentele primei instanțe, expuse în susținerea soluției pronunțate, câtă vreme în cauză se află în discuție o pagubă sub forma unui venit ratat, iar datorită specificului activității unui avocat, acest venit nu poate fi cunoscut cu exactitate, ci doar calculat cu aproximație, pe baza venitului din perioadele anterioare. De aceea, recurentul-reclamant a solicitat, conform principiilor dreptății și solidarității, calcularea pagubei în raport de valoarea medie a venitului lunar calculat pentru avocații Baroului Iași, însă pârâtele au respins propunerile recurentului.

Prin urmare, recurentul-reclamant solicită Înaltei Curți să stabilească cuantumul pagubei produse de pârâte prin raportare la salariul mediu lunar de 4754 RON, pentru perioada 28.06.2007 - 03.11.2020, stabilit de Institutul Național de Statistică la nivelul întregii țări, în condițiile în care pârâtele nu au acceptat soluționarea litigiului pe cale amiabilă și au refuzat prezentarea informațiilor referitoare la venitul mediu lunar sau anual al avocaților Baroului Iași sau al avocaților din întregul sistem.

În ceea ce privește daunele morale solicitate, în sumă de 100.000 RON, recurentul-reclamant solicită să se ia în considerare argumentele din cuprinsul cererii de chemare în judecată. Consideră că este nereală susținerea instanței de fond în sensul că reclamantul nu ar fi motivat cuantumul pagubei de ordin moral, sens în care solicită a fi avute în vedere paginile 10-11 din acțiune.

Referitor la cele arătate în sentința recurată cu privire la plata taxelor de timbru, recurentul-reclamant susține că în dosarul nr. x/2018 a solicitat scutirea de la plata taxei de timbru, cerere care, inițial, a fost încuviințată, pentru ca, ulterior, să-i fie solicitată plata taxei de 100 de RON. La acel moment a învederat instanței de judecată că nu deține resursele bănești necesare achitării taxei și că va decide ulterior dacă va solicita daune de la pârâte, în măsura restabilirii sale în profesie. Și în dosarul de față judecătorul fondului a impus reclamantului achitarea unei taxe de timbru de 300 de RON, pe care acesta a plătit-o, deși a depus cerere de scutire, la fel ca în dosarul nr. x/2018.

Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Baroul Iași prin întâmpinare, a fost respinsă de Înalta Curte la termenul de judecată din 13 aprilie 2022, pentru motivele arătate în praticaua prezentei decizii.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. (în ale căror dispoziții se încadrează calea de atac exercitată în cauză, astfel cum a stabilit instanța de control judiciar), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-un prim rând de critici, recurentul-reclamant a contestat soluția instanței de fond prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului material la acțiune, apreciind că au fost astfel încălcate dispozițiile art. 247 alin. (3) C. proc. civ.. Mai exact, recurentul-reclamant a considerat că excepția prescripției trebuia invocată de pârâta UNBR prin depunerea întâmpinării, în termenul stabilit de lege în acest sens, iar nu prin notele scrise depuse la data de 26.03.2021, în ședință publică.

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 2513 C. civ., care prevăd că "prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate". Dispozițiile art. 247 alin. (3) C. proc. civ., invocate de recurentul-reclamant, au caracter de normă generală în procedura civilă, impunând părților obligația de a invoca toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute, însă dispozițiile art. 2513 C. civ. au caracter de normă specială, reglementând condițiile de invocare a excepției prescripției, astfel că se aplică cu prioritate.

Or, câtă vreme art. 2513 C. civ. permite invocarea excepției prescripției în mod alternativ, prin întâmpinare sau la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pârâta UNBR nu era obligată să susțină excepția în cuprinsul întâmpinării, astfel că invocarea excepției prescripției în cadrul notelor scrise depuse la termenul de judecată din 26.03.2021 satisface cerința textului de lege amintit.

Așadar, Înalta Curte constată că instanța de fond a respins în mod corect excepția tardivității invocării excepției prescripției.

Nefondate sunt și criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 244 C. proc. civ., precum și a art. 6, 12, 13 și art. 248 din același cod, prin care recurentul-reclamant critică discutarea excepției prescripției în ziua invocării ei, fără a se dispune depunerea în scris și discutarea la un termen ulterior.

Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că excepția a fost formulată în scris, fiind depusă în ședință publică, la termenul din 26.03.2021, iar din conținutul încheierii de dezbateri de la acest termen rezultă că reclamantului i-a fost comunicat un exemplar al notelor scrise cuprinzând excepția invocată, cauza fiind lăsată la a doua apelare, la cererea sa, pentru a lua cunoștință de conținutul notelor comunicate. La reluarea apelului în cauză, reclamantul, prezent în sala de judecată, nu a solicitat acordarea unui termen în vederea discutării excepției, ci a pus concluzii atât cu privire la termenul de invocare a excepției, cât și cu privire la netemeinicia excepției prescripției.

În consecință, Înalta Curte nu decelează vreun motiv de nelegalitate dedus din procedura de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, nefiind evidențiat un caz de încălcare a dreptului la apărare și/sau a dreptului la un proces echitabil, câtă vreme reclamantul a luat cunoștință de excepția invocată de pârâta UNBR, i s-a acordat timp să studieze notele scrise depuse de pârâtă și nu a solicitat un nou termen de judecată în acest sens, fiind, totodată, în măsură să formuleze concluzii orale cu privire la aspectele invocate.

Este de observat și că dispozițiile art. 248 alin. (3) C. proc. civ. dispun că amânarea judecății și stabilirea unui termen scurt în vederea soluționării excepțiilor se va putea dispune dacă instanța nu se poate pronunța de îndată asupra excepției invocate, situație neregăsită în speță, unde instanța de fond a apreciat că poate pune în discuție și soluționa de îndată excepția invocată, iar reclamantul nu s-a opus și nu a solicitat acordarea unui termen de judecată.

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile vizând procedura de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Referitor la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare în speță a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, stabilind în mod corect momentul la care reclamantul a cunoscut ori trebuia să cunoască nu numai existența, dar și întinderea pagubei.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile reclamantului, prin care se susține că întinderea pagubei putea fi cunoscută doar la data restabilirii sale în profesie, respectiv la data de 03.11.2020, această interpretare eronată fiind datorată unei confuzii între noțiunea de "întindere a pagubei" și modul de calcul al sumei solicitate cu titlu de daune materiale, prin raportare la o sumă lunară, stabilită pentru o anumită perioadă.

Înalta Curte reține că, în dosarul nr. x/2018, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul a solicitat atât anularea actelor administrative emise de pârâte, cât și despăgubiri morale (în sumă de 100.000 RON) și materiale (în sumă de 64.568 RON) pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin emiterea actelor atacate. Deși reclamantul nu a achitat taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina sa, astfel că petitele referitoare la plata prejudiciului au fost anulate ca netimbrate, formularea acestor pretenții în dosarul nr. x/2018 prezintă relevanță în cauza de față, din perspectiva calculării termenului de prescripție prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004. Acest text de lege stabilește un termen de prescripție de un an pentru introducerea acțiunii în despăgubiri, calculat de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar pentru a stabili momentul la care reclamantul trebuia sau putea să cunoască întinderea pagubei, este necesar a se verifica pretențiile expuse în dosarul nr. x/2018, raportate la cele din prezenta cauză.

Astfel, în dosarul pendinte, reclamantul a solicitat, similar petitelor accesorii din dosarul nr. x/2018, stabilirea și plata unei despăgubiri reprezentate de daune morale în sumă de 100.000 RON și daune materiale în sumă de 190.160 RON, acestea din urmă calculate în raport de venitul mediu lunar, pentru perioada 01.07.2017 - prezent, respectiv 40 de luni.

În ceea ce privește despăgubirile morale solicitate prin acțiunea de față, în valoare de 100.000 RON, se constată că acestea au aceeași valoare cu despăgubirile solicitate în anul 2018, în cadrul acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, iar reclamantul a justificat acordarea lor prin argumentul generic că ele reprezintă contravaloarea suferințelor și lipsurilor cauzate prin actele nelegale pentru o perioadă de 3 ani, fără o detaliere a acestor consecințe negative și fără indicarea unei acțiuni a autorităților pârâte ulterioară evaluării daunelor morale la nivelul anului 2018. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, motivarea daunelor morale se rezumă la această mențiune succintă (a se vedea pagina a 4-a a acțiunii, dosar fond), trimiterile din recurs la filele x ale acțiunii neputând fi primite, câtă vreme acțiunea cuprinde doar 7 pagini.

Este evident că între cererea formulată în anul 2018 pentru acordarea daunelor morale și cea formulată în prezenta cauză nu există diferențe, rezultând că reclamantul a cunoscut întinderea pagubei de ordin moral încă de la data formulării acțiunii în anularea actelor administrative.

Referitor la daunele materiale, reclamantul a evaluat acest prejudiciu, în cadrul dosarului nr. x/2018, în raport de venitul lunar mediu, la fel ca în prezenta cauză, diferența fiind raportată doar la cuantumul acestei sume, iar nu la modul de calcul, în primul dosar suma fiind aferentă perioadei de la data formulării cererii de ridicare a măsurii suspendării din profesia de avocat până la data formulării acțiunii în anulare, iar în prezenta cauză fiind aferentă perioadei de la data formulării cererii de ridicare a măsurii suspendării din profesia de avocat până la data formulării prezentei acțiuni în despăgubire.

Deși reclamantul solicită despăgubiri și pentru perioada ulterioară formulării acțiunii în anulare, Înalta Curte reține, în raport de motivele invocate și modalitatea în care și-a evaluat prejudiciul, că valoarea despăgubirii materiale putea fi solicitată în cadrul dosarului nr. x/2018 și pentru viitor, întrucât aceasta a fost solicitată sub forma unei sume lunare, a unei prestații periodice la care puteau fi obligate autoritățile pârâte până la desființarea actului/actelor nelegale și înlăturarea consecințelor prejudiciabile ale acestora.

Totodată, dificultățile invocate de recurent cu privire la cuantificarea despăgubirilor materiale, datorate specificului activității desfășurată de avocat, nu se reflectă în vreun fel asupra momentului cunoașterii existenței pagubei și întinderii ei, câtă vreme reclamantul a identificat un mod concret de evaluare a prejudiciului, raportându-se la venitul mediu lunar calculat de Institutul Național de Statistică.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că momentul la care reclamantul a cunoscut paguba, în ambele sale componente (morală și materială) era data formulării acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, respectiv 26.03.2018, astfel că termenul de prescripție de un an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, a început să curgă de la acest moment și s-a împlinit la data de 26.03.2019.

Cât privește susținerile recurentului referitoare la neplata taxei judiciare de timbru stabilită în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte constată că motivul neachitării acestei taxe nu este relevant soluționării cauzei, pentru stabilirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune interesând doar formularea în cadrul acțiunii în anulare a petitelor accesorii vizând plata despăgubirilor.

Ca urmare a menținerii soluției de respingere a acțiunii ca prescrisă, Înalta Curte constată că nu este necesară analiza argumentelor din recurs referitoare la temeinicia daunelor morale și materiale solicitate prin acțiune, aceste susțineri privind fondul cauzei, a cărui analiză este împiedicată de admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 519 din 9 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 aprilie 2022.