ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 747/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 747/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Înalta Curte de Casație și Justiție
Secția
a II-a civilă
Dosar
nr. 13691/63/2011
DECIZIE Nr. 747
din 27 februarie 2014
Publicată
în: Arhiva instanței
Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, prin Sentința nr.
19 de la 17 ianuarie 2012, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC B.C.
SRL în contradictoriu cu SC C. SA, precum și cererea de intervenție accesorie
formulată de D.N.M., cu motivarea că, în speță, nu s-au invocat împrejurări
care să demonstreze dispariția lui "affectio societatis", iar nemulțumirile
reclamantei legate de respingerea propunerilor sale și de calitatea
prestațiilor organelor de conducere sau control ale societății nu constituie
motiv de dizolvare a societății.
Prin Decizia nr. 177/2012 de la 19 decembrie 2012,
Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a respins ca nefondat apelul
declarat de reclamanta SC B.C. SRL, reținând că nu a fost dovedită îndeplinirea
condițiilor prevăzute de art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990,
acțiunea de reîntregire a patrimoniului SC C. SA s-a încheiat, calitatea
rudelor președintelui consiliului de administrație nu are niciun fel de
relevanță juridică față de principiul libertății de asociere, reclamanta nu a
dovedit existența a două consilii de administrație și nu s-a făcut dovada
prejudiciului produs sau a promovării vreunei cereri în daune interese odată cu
acțiunile în anularea hotărârilor AGA.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC B.C. SRL a
formulat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate
în sensul admiterii acțiunii și, pe fond, dizolvarea SC C. SA, invocând drept
motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, s-a învederat că,
față de neînțelegerile grave existente între acționari, nu mai există affectio
societatis, din cauza numărului mare de litigii comerciale și penale,
administratorii societății nu mai urmăresc interesul social al entității
juridice, punctul culminant fiind reprezentat de divizarea frauduloasă din anul
2003 - 2004, instanța anulând această operațiune, grupul majoritar de acționari
abuzează de vot, adoptând hotărâri ilegale și abuzive, iar societatea este în
imposibilitate obiectivă de a-și mai desfășura activitatea și nu a mai acordat
dividende în ultimii ani, ceea ce confirmă faptul că rezultatele economice ale
acesteia sunt negative.
Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma
motivelor de nelegalitate invocate, constată că acesta este nefondat pentru
următoarele considerente:
Conform art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990,
societatea comercială se poate dizolva și prin hotărârea tribunalului, la
cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave
între asociați, care împiedică funcționarea societății.
În general, gestiunea greșită sau prea costisitoare a
societății ori disensiunile între asociați pot duce la crize instituționale
care să afecteze însăși existența societății. Dizolvarea societății pentru
neînțelegeri grave între asociați trebuie, însă, să rămână o soluție
excepțională, deoarece criteriul pe baza căruia se poate alege soluția optimă
este acela al interesului social.
În ce privește societatea pe acțiuni, dizolvarea
judiciară se justifică dacă între grupurile de acționari au loc conflicte
severe și societatea nu-și mai poate continua activitatea, iar dezacordurile
între acționari care fac imposibilă funcționarea societății apar sub forma
dispariției elementului affectio societatis sau sub forma abuzului de
majoritate ori de minoritate.
Aceste disensiuni se referă, cel mai adesea, la
proiectele de activitate ale societății, la prestațiile administratorilor, la
lipsa de transparență a acestora și a asociaților majoritari, la existența sau
cuantumul beneficiilor disponibile, la suspectarea reciprocă în privința
săvârșirii unor fapte contrare interesului social sau frauduloase.
Affectio societatis este o condiție de fond a
contractului de societate, lipsa acestuia nu duce automat la nulitatea
societății și, în consecință, la dizolvarea acesteia ci, mai degrabă, la
excluderea sau retragerea acționarului în cauză.
Dacă societatea are posibilitatea din punct de vedere
financiar de a-și realiza obiectul de activitate, acționari nemulțumiți se pot
retrage sau pot fi excluși, permițând funcționarea în continuare a acesteia.
Alterarea, chiar profundă, a relațiilor între acționari
nu justifică pronunțarea dizolvării în condițiile în care unul dintre aceștia
deține o majoritate care îi permite să administreze sau, chiar dacă nu ar
deține această majoritate, ar fi de acord să preia acțiunile persoanelor cu
care a intrat în conflict, adică societatea ar putea să existe și pentru viitor
în ciuda disensiunilor dintre acționari.
Or, în speța dedusă judecății, sub aspectul primului
motiv de recurs, Înalta Curte reține că hotărârea AGA din 27 aprilie 2004
invocată de recurentă prin care s-a dispus divizarea societății a făcut
obiectul controlului judiciar, fiind anulată prin hotărâre irevocabilă de către
Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 3.070 din 24 noiembrie 2009),
astfel încât soluția cuprinsă în hotărârea anterior menționată este prezumată a
exprima adevărul, intrând în puterea lucrului judecat și nu poate fi contrazisă
de o altă hotărâre.
Neînțelegerile între acționari transpuse în exercitarea
acțiunii reglementate de prevederile art. 136 din Legea nr. 31/1990 nu sunt de
natură a crea un blocaj care face să facă imposibilă desfășurarea activității,
instanța judecătorească fiind competentă să cenzureze numai legalitatea
hotărârii, sub aspectul conținutului și al condițiilor de adoptare și nu să
verifice oportunitatea adoptării hotărârii adunării generale, deoarece ar
reprezenta o imixtiune în administrarea societății.
Distribuirea de dividende nu este neapărat benefică
interesului general al societății, mai ales în contextul economic actual al
existenței unei crize financiare globale, deoarece beneficiile încorporate în
fondurile proprii ale societății pot asigura autofinanțarea societății,
dezvoltarea afacerii în mare măsură pe baza surselor interne, evitându-se
astfel o îndatorare excesivă a societății, păstrarea solvabilității și evitarea
blocajelor economice.
Pentru aceste motive, constatând că instanța de apel a
interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv art. 227
alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, Înalta
Curte va dispune respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta SC
B.C. SRL Craiova împotriva Deciziei nr. 177 din 19 decembrie 2012, pronunțată
de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de
reclamanta SC B.C. SRL Craiova împotriva Deciziei nr. 177 din 19 decembrie
2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.
Irevocabilă.
_____________
Procesat de AM