ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1577/2016

Decizia nr. 1577/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4 martie 2010 pe rolul Tribunalului Dolj, sub nr. de dosar x/63/2010, reclamantul A., în calitate de asociat și administrator la SC B. SRL, a solicitat dizolvarea societății, pentru motivele prevăzute la art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, respectiv pentru neînțelegeri grave între asociați, care împiedică funcționarea societății.

La data de 1 aprilie 2010, C., în calitate de asociat al SC B. SRL, a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se respingă cererea de dizolvare a societății, formulată de asociatul A., ca nefondată, având în vedere că nu sunt întrunite în cauză condițiile specifice prevăzute de art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicată.

Prin Sentința nr. 2486 din 2 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială în dosarul nr. x/63/2010, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu intervenientul în nume propriu C. și cu intimata SC B. SRL.

S-a admis cererea de intervenție formulată de intervenientul C.

Apelul declarat de reclamantul A., împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 159/2011 din 25 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a III-a civilă, s-a schimbat sentința primei instanțe, în sensul că s-a admis acțiunea și s-a dispus dizolvarea SC B. SRL, precum și înregistrarea la registrul comerțului a mențiunii corespunzătoare, după rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Recursul declarat de intervenientul C. împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia nr. 2454 din 10 mai 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, adoptată cu majoritate (cu o opinie separată), s-a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova.

În rejudecare, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 3/2013 din 31 ianuarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/63/2010*, a admis apelul formulat de apelantul A., împotriva Sentinței nr. 2486 din 2 iunie 2011, pronunțate de Tribunalul Dolj, a schimbat în întregime sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantul A. și a respins cererea de intervenție în interes propriu, promovată de intervenientul C.

A dispus dizolvarea pârâtei SC B. SRL și înregistrarea în registrul comerțului a mențiunii referitoare la dizolvarea societății după rămânerea irevocabilă a deciziei.

Împotriva acestei decizii pârâta SC B. SRL și intervenientul în nume propriu C. au declarat recursuri, soluționate prin Decizia nr. 423 din 6 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în sensul admiterii recursurilor, casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, prin Decizia nr. 650/2015 din 30 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 3164/63/2010**, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul formulat de reclamantul A., împotriva Sentinței nr. 2486/2011 din data de 2 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, în Dosarul nr. x/63/2010.

A schimbat în întregime sentința, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantul A. și a respins cererea de intervenție în interes propriu, promovată de intervenientul C.

A dispus dizolvarea pârâtei SC B. SRL și înregistrarea în registrul comerțului a mențiunii referitoare la dizolvarea societății după rămânerea irevocabilă a deciziei.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 227 alin. (1) lit. e), societatea se dizolvă prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății.

Din conținutul acestui text legal se desprinde ideea că dizolvarea societății se poate dispune ca o măsură, în cazuri de excepție, când divergențele dintre asociați sunt atât de grave încât fac imposibilă continuarea activității societății.

În speță, este de necontestat că între asociați există poziții ireconciliabile, aspect necontestat de niciuna dintre părți și care s-au transpus în apariția mai multor litigii civile și penale.

Cele două decizii de casare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv 2454 din 10 mai 2012 și 423 din 6 februarie 2014, au constatat că se impune ca instanța de apel să procedeze la o analiză concretă a funcționării societății pârâte și nu la modul general, motiv pentru care s-a dispus efectuarea unei expertize contabile care să verifice acest aspect, în raport de actele contabile ale SC B. SRL.

Concluzia experților D. și E. a fost că SC B. SRL funcționează și nu există riscuri majore de ordin financiar care să afecteze principiul continuității activității, poziție menținută și-n răspunsul la obiecțiuni.

Expertul asistent F., care îl reprezintă pe apelantul-reclamant, a fost de o altă părere, evidențiind că volumul de activitate al societății s-a redus considerabil, activitatea acesteia nefiind eficientă per total, societatea înregistrând pierderi semnificative, iar în ceea ce-i privește pe asociați, aceștia nu beneficiază de remunerația factorilor de producție pe care i-au investit în cadrul societății, situația determinată atât de conjunctura economică, cât mai ales de neînțelegerile grave dintre aceștia.

Dincolo de aceste poziții ale experților, instanța de apel a constatat că datele economice prezentate de către experți au relevat declinul economic al societății și problema viabilității acesteia, în condițiile în care rezultatul financiar este unul negativ.

De asemenea, curtea de apel a reținut că neînțelegerile grave dintre asociați și declinul economic al societății sunt elemente care atrag incidența art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990.

Împotriva acestei decizii au declarant recurs recurenții-pârâți C. și SC B. SRL, pentru următoarele motive:

Sub un prim aspect, recurenții invocă încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 5 din Vechiul C. proc. civ., raportat la art. 105 alin. (2) și art. 85 din același cod, întrucât instanța de apel, în soluționarea căii de atac, a motivat soluția prin raportare la viabilitatea activității societății și la declinul acesteia, motiv pentru care apreciază că se impunea ca SC B. SRL să poată exercita o apărare corespunzătoare. În condițiile în care, având în vedere ca între cei doi administratori exista un conflict și practic societatea nu are un reprezentant, se impunea numirea unui curator, potrivit dispozițiilor art. 44 din Vechiul C. proc. civ., astfel că actele au fost îndeplinite cu neobservarea formelor legale în sensul art. 105 alin. (2) din același cod, respectiv cu omiterea numirii și citării societății prin curator. Această omisiune a condus la atingerea dreptului la apărare.

O altă critică vizează faptul că decizia Curții de Apel Craiova a fost dată cu încălcarea art. 315 alin. (1) din Vechiul C. proc. civ., în sensul că nu s-au avut în vedere aspectele reținute în decizia de casare cu privire la funcționarea societății din punct de vedere economic, odată ce instanța de apel a făcut aprecieri cu privire la viabilitatea activității economice, reținând chiar declinul economic al societății. Recurenții consideră că soluția instanței supreme cu privire la condiția funcționării își găsește justificarea în art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990. Curtea de Apel Craiova, introducând un concept nou, respectiv cel al viabilității activității nu a făcut decât să se îndepărteze de soluția din decizia de casare.

Din această perspectivă, apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 alin. (1) pct. 9 Vechiul C. proc. civ.), odată ce textul care constituie temeiul acțiunii se referă la împiedicarea funcționării societății, instanța de apel trebuind să se rezume la verificarea acestei condiții. Aplicarea greșită a legii constă în aceea că instanța de apel a introdus o condiție suplimentară, fără legătură cu textul de lege.

Între formularea textului "împiedicarea funcționării" și analiza viabilității pe care o face instanța de apel există o diferență majoră, legiuitorul prevăzând această condiție prin raportate la prima condiție, aceea a neînțelegerilor grave care împiedică funcționarea.

Instanța de apel, introducând această analiză a viabilității, nu a făcut decât să se bazeze pe motive străine de natura pricinii și chiar contradictorii (art. 304 pct. 7 Vechiul C. proc. civ.), odată ce aceasta trebuia să se limiteze doar la a verifica dacă societatea funcționează sau nu. Conceptul de viabilitate implică de fapt o analiză subiectivă, de oportunitate din partea instanței, fără temei legal.

Instanța nu are posibilitatea să aprecieze cât de viabilă este societatea de la începutul litigiului sau dacă se află sau nu în declin. Mai mult, aprecierile, pe lângă caracterul subiectiv, sunt și fără suport economic, odată ce atât activul net cât și profitul au început să scadă chiar din 2009, odată cu venirea crizei economice, însă societatea a avut activitate constantă, menținându-și aproximativ același număr de angajați (restructurările care au avut loc s-au făcut și cu acordul intimatului), lipsa unui beneficiu pentru asociați începând cu 2010, cauzată de nesemnare hotărârilor AGA de către intimatul A..

Criteriile economice reținute de instanță ca relevante nu sunt suficiente pentru a reține că societatea nu funcționează ci, că existența contractelor și a veniturilor constante, așa cum rezultă din expertiză, sunt o dovadă a funcționării acesteia.

Greșita aplicare s-a făcut prin reținerea ca îndeplinită a celor două condiții, deși din punctul de vedere al recurenților, niciuna dintre acestea nu este îndeplinită, așa cum instanța de fond a reținut.

Instanța de apel trebuia să dea relevanță principiului salvgardării societății, efectele negative fiind cu mult mai grave, legiuitorul având în vedere situația extremă de nefuncționare.

Recurenții invocă, de asemenea, că instanța de apel nu a motivat soluția din perspectiva primei condiții, respectiv a neînțelegerilor grave, rezumându-se să afirme că "asociații sunt pe poziții nereconciliabile", aspect necontestat de părți, deși în realitate nu există neînțelegeri grave, disensiunile fiind consecința poziției unilaterale a intimatului, fără să fi fost dovedită gravitatea lor.

Arată recurenții că, din probele administrate, respectiv proba cu înscrisuri și expertiză contabilă, rezultă că societatea funcționează și nu există riscuri majore de ordin financiar, ceea ce implicit înseamnă că neînțelegerile nu sunt unele grave, astfel că dizolvarea nu se impune, urmând ca asociații să identifice alte soluții pentru rezolvarea situației.

Instanța, în aprecierea condiției funcționării, nu a ținut cont de proba cu înscrisuri, respectiv contractele permanente încheiate pe timpul litigiului, care sunt o dovadă evidentă că această condiție pentru dizolvare nu este îndeplinită.

Instanța de apel, reținând că societatea este într-un declin economic nu a făcut decât să se îndepărteze și de la condiția textului de lege, dar și de la conținutul deciziei de casare, ambele impunând verificarea funcționării, iar nu să se tragă o concluzie cu privire la eventualul declin economic.

Recurenții apreciază ca nemotivată soluția și din perspectiva divergențelor dintre asociați, care fac imposibilă continuarea activității și la care instanța trimite, respectiv prestațiile administratorilor, lipsa de transparență, încălcarea interesului social prin promovarea intereselor personale ale asociaților, neînțelegeri care semnifică lipsa lui affectio societatis.

Contrarietatea motivării deciziei rezultă din faptul că, deși se reține existența unor interese personale, fără a se motiva în concret care sunt probele pe care se sprijină această afirmație, atât timp cât se realizează venituri de către societate, interesul propriu se confundă cu cel al societății și nu se poate susține că activitatea este în detrimentul celuilalt asociat așa cum a reținut instanța de apel. Deși instanța de apel a folosit noțiunea de interes personal și interes social, nu a reușit să separe aceste două noțiuni juridice, ajungându-se la o contradicție nepermisă de Legea nr. 31/1990.

În drept a invocat prevederile art. 304 pct. 5, 7 și pct. 9, coroborat cu art. 44 și art. 315 C. proc. civ. din 1865 și cu art. 227 din Legea nr. 31/1990.

Recurentul C. și intimatul A. au depus la dosarul cauzei concluzii scrise.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 din Vechiul C. proc. civ., raportat la art. 105 alin. (2), art. 85 și art. 44 din același cod este nefondat.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 44 din Vechiul C. proc. civ., în cazul în care persoana juridică nu are reprezentant legal, instanța va putea numi un curat special.

Conform dispozițiilor art. 85 din același cod, judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, numai dacă legea nu dispune altfel.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie dizolvarea SC B. SRL, pentru motivele prevăzute la art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, respectiv pentru neînțelegeri grave între asociați, care împiedică funcționarea persoanei juridice, cererea soluționându-se în contradictoriu cu societatea.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 44 din Vechiul C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, în condițiile în care, așa cum reiese și din informațiile emise de Oficiul Național al Registrului Comerțului din 13 septembrie 2016, aflate la dosar, societatea are ca administratori pe A. și pe C., cu mandate în vigoare, ambii figurând ca părți în dosar.

De asemenea, semnificativ în acest sens este și faptul că societatea B. SRL, prin administratorul C. a promovat calea de atac ce face obiectul prezentei cauze.

Următorul motiv invocat de recurenți, vizând încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., motivat de faptul că nu au fost avute în vedere aspectele reținute în decizia de casare cu privire la funcționarea acesteia din punct de vedere economic, instanța de apel analizând viabilitatea societății, este de asemenea, nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) din Vechiul C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin Decizia nr. 423 din data de 6 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la Decizia nr. 2454 din 10 mai 2012 a aceleiași instanțe, a fost casată hotărârea instanței de apel, fiind dispusă trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea administrării de probatorii cu privire la funcționarea societății din punct de vedere economic.

Susținerea recurenților în sensul că instanța de apel a introdus un nou concept, cel al viabilității societății, reținând declinul economic al acesteia, fapt care nu se regăsește în prevederile art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicată și modificată, care vizează condiția funcționării, nu poate fi reținut.

Înalta Curte reține că instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) din Vechiul C. proc. civ., a procedat la administrarea probei cu expertiză contabilă, concluziile experților fiind analizate, curtea, în baza acestora, concluzionând că datele economice prezentate de către experți au relevat declinul economic al societății și problema viabilității acesteia, în condițiile în care rezultatul financiar este unul negativ.

Instanța de apel a făcut o analiză detaliată și pertinentă a datelor economice prezentate de către experți reținând că, spre deosebire de intervalul 2003 - 2008, când SC B. SRL a înregistrat profit constant, în perioada 2009 - 2013 s-a observat o diminuare drastică a acestuia în condițiile în care au existat exerciții financiare cu pierderi considerabile (2010 și 2012), iar pentru acest interval 2009 - 2013 rezultatul financiar global reprezintă o pierdere de 167.939 lei.

A constatat, de asemenea, că începând cu anul 2010, societatea nu a mai adus nici un beneficiu asociaților, întrucât pentru capitalurile investite nu se pot repartiza dividende, că s-a produs diminuarea drastică a activului net de la 1.768.893 lei (2008) la 965.766 lei (2013), că a scăzut constant numărul mediu de salariați de la 40 salariați la finele anului 2008 la 24 salariați la sfârșitul anului 2013.

A fost efectuată și analiza veniturilor și cheltuielilor din evidența contabilă la data de 31 decembrie 2014, instanța reținând că activitatea societății a înregistrat o pierdere în cuantum de 14.504 lei.

Referitor la problema profitului de 192.430 lei aferent anului 2009, în sensul dacă acesta a fost utilizat pentru acoperirea pierderilor din anii următori, concluzia a fost una negativă, în anul 2012 exercițiul financiar soldându-se cu o pierdere de 298.452 lei.

Toate aceste aspecte ilustrează că instanța de apel a făcut o analiză legală și pertinentă cu privire la funcționarea societății din punct de vedere economic, constatând că sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicată și modificată.

Critica recurenților, din prisma art. 304 pct. 9 din Vechiul C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, introducând o cerință suplimentară, fără legătură cu textul de lege, în condițiile în care s-a raportat la viabilitatea societății și nu la împiedicarea funcționării acesteia, urmează să fie înlăturată, pentru considerentele expuse mai sus.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că, analizând viabilitatea societății, instanța de apel s-a bazat pe motive străine de natura pricinii sau chiar contradictorii.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 din Vechiul C. proc. civ., hotărârea este nelegală când "nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din Vechiul C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, iar împrejurarea că ele nu sunt mulțumitoare pentru recurenți și nu converg înspre soluția dorită nu fac aplicabile prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanța de apel a procedat la analiza cerinței impuse de legiuitor, respectiv împiedicarea funcționării societății, pe baza probelor administrate în cauză, având în vedere aspecte obiective și concrete.

Analiza efectuată de instanța de apel nu poate fi apreciată ca subiectivă, în condițiile în care aceasta s-a raportat la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, la expertiza contabilă și la celelalte probe administrate.

Motivul de recurs vizând nemotivarea soluției din perspectiva condiției privind neînțelegerile grave dintre asociați (pct. 3 și 4 din cererea de recurs) este, de asemenea, nefondat.

Existența neînțelegerilor grave între asociați, care împiedică funcționarea societății, reprezintă principalul motiv de dizolvare, semnificând lipsa sau dispariția lui affectio societatis, adică a intenției asociaților de a conlucra în vederea atingerii unui scop lucrativ comun, manifestându-se, în general, în societățile cu număr mic de asociați, în care factorul personal joacă un rol important în funcționarea societății.

Divergențele între asociați care fac imposibilă continuarea activității societății se referă, cel mai adesea, la proiectele ei de activitate, la pretențiile administratorilor, la lipsa de transparență a acestora, la existența sau cuantumul beneficiilor disponibile, la suspectarea reciprocă în privința săvârșirii unor fapte contrare interesului social sau frauduloase.

Instanța de apel a analizat și a motivat concis condiția neînțelegerilor grave dintre asociați, făcând atât considerații teoretice asupra acestui aspect, cât și practice și reținând că pozițiile ireconciliabile dintre părți nu au fost contestate, fiind concretizate în litigiile civile și penale în care acestea sunt implicate.

Motivele de recurs care se regăsesc la pct. 3 - 4 vizează și aspecte ce țin de o eventuală netemeinicie a deciziei atacate, vizând nemulțumirea recurenților cu privire la situația de fapt, respectiv la interpretarea dată de instanța de apel înscrisurilor și expertizei contabile, în baza cărora a fost soluționată cererea de apel. Aceste aspecte exced controlului de legalitate, motive pentru care nu vor fi analizate.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenții-pârâți C. și SC B. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-pârâți C. și SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 650/2015 din 30 septembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2016.

Procesat de GGC - CL