ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 783/2022

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă la data de 20 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII DÂMBOVIȚA, solicitând obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de pensionare cu valorificarea adeverinței nr. x/19.09.2016 (pentru A.), precum și a adeverinței nr. x/06.10.2016 (pentru B.) în ceea ce privește veniturile menționate în coloana nr. 3, sume conform orelor după norma de muncă.

În drept, reclamanții au invocat următoarele dispoziții legale: Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, C. proc. civ.

Prin sentința nr. 808 din 24 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII DÂMBOVIȚA.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2492 din 2 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 808 din 24 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții A. și B.. Cererea de recurs nu a fost întemeiată în drept.

Întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la 20 octombrie 2020, prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind, așadar, supus procedurii de filtrare a recursului.

Ca atare, prin rezoluția din 10 martie 2022, s-a fixat termen la 5 aprilie 2022 pentru soluționarea recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 și la art. 248 din același cod, excepția inadmisibilității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă, pentru următoarele considerente:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și acesta presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât acele căi de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în C. proc. civ. la art. 457.

Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar în conformitate cu art. 27 din același cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.

În speță, reclamanții au învestit Tribunalul Dâmbovița la 20 octombrie 2020 cu o cerere în materia asigurărilor sociale, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

De asemenea, se reține că dispozițiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice stabilesc că:

"Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel", iar art. 155 alin. (1) din același act normativ prevede că:

"(1) Împotriva hotărârilor tribunalelor se poate face numai apel la curtea de apel competentă", iar, potrivit alin. (2), " Hotărârile curților de apel, precum și hotărârile tribunalelor neatacate cu apel în termen sunt definitive".

Totodată, art. 156 din Legea nr. 263/2010 statuează că prevederile acestei legi, referitoare la jurisdicția asigurărilor sociale, se completează cu dispozițiile C. proc. civ. și ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la 20 octombrie 2020, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018, potrivit cărora:

"Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Așadar, textul de lege anterior evocat reglementează litigiile în care este suprimat dreptul la recurs, după criteriul materiei în care a fost pronunțată hotărârea instanței de apel.

În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte constată că obiectul acțiunii se încadrează într-una din ipotezele reglementate de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, întrucât vizează un conflict de asigurări sociale.

Cum textul de lege anterior evocat exclude dreptul la recurs în conflictele de asigurări sociale, rezultă că decizia instanței de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunțării, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I din C. proc. civ., conform căruia, "sunt hotărâri definitive: hotărârile date în apel, fără drept de recurs (...)", coroborat cu alin. (2) al aceluiași articol:

"(2) Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării", raportat la art. 152 și art. 155 alin. (1) și (2) din Legea nr. 263/2010.

Fiind o hotărâre definitivă de la data pronunțării, rezultă că decizia civilă nr. 2492 din 2 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Se mai reține că instanța nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părți netemeinică sau nelegală, ci are obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia, o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ stabilite de lege.

Dând eficiență textelor de lege sus-menționate, Înalta Curte, în temeiul 496 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2492 din 2 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2492 din 2 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 aprilie 2022.