ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2711/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2711/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 14 decembrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 iunie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.R.L., C., D., solicitând instanței să se constate că pârâții au pus în funcțiune și își desfășoară activitatea de producție prin folosirea de practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe și care au produs și pot produce în continuare pagube reclamantei; să dispună publicarea hotărârii, pe cheltuiala pârâților, într-un ziar de largă circulație; să oblige pârâții la plata de daune materiale produse prin practicile comerciale neloiale, în cuantum total de 263.122 euro compus din: 95.452 euro, prejudiciu cauzat de necesitatea măririi salariilor; 21.800 euro, prejudiciu cauzat de scăderea producției reclamantei în lunile februarie și martie 2016; 83.603 euro, prejudiciu cauzat de diminuarea producției și costurile necesare pentru recrutarea, angajarea și instruirea noilor angajați care au înlocuit angajații ce au plecat la pârâta B.; 62.267 euro, prejudiciu cauzat de pierderea clientului E. S.R.L.; să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea depusă la dosarul cauzei, la 5 februarie 2018, reclamanta a formulat o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a numitului F..

Prin notele scrise din 16.11.2018, reclamanta a clarificat petitul nr. 1 al cererii de chemare în judecată, în sensul că acesta nu este un petit de sine stătător, solicitând să fie luat în considerare ca făcând parte din petitul nr. 3 din cerere. De asemenea, a indicat și, ulterior, precizat, temeiul legal al cererii de chemare în judecată ca fiind: art. 1, 2 și 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 11/1991 și art. 1349 și urm. din C. civ., art. 1381 și urm. din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 859/2020 din 08.07.2020, Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D., excepție invocată de aceștia prin întâmpinare; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată, precizată și extinsă de reclamanta A., având ca obiect concurență neloială și pretenții.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamanta A. solicitând admiterea apelului, schimbarea, în parte, a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată, modificată și precizată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată, pentru judecata în primă instanță și judecata în apel.

Prin decizia civilă nr. 592/2020 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a fost respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 859 din 08.07.2020 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

Recurenta-reclamantă, în baza art. 483 și a art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre soluționare aceleiași instanțe; obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat următoarele:

Hotărârea atacată este nelegală deoarece a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 14, art. 255 alin. (1) și art. 258 alin. (1) C. proc. civ., motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, recurenta arată că instanța de apel a achiesat în totalitate la apărările formulate de intimați, considerând că în litigiul pendinte nu suntem în prezența unei încălcări a normelor procedurale referitoare la încuviințarea și administrarea probelor. La momentul încuviințării probelor, instanța de fond a analizat și dacă proba cu înscrisuri, respectiv rapoartele de investigație detectivistică, ar fi admisibilă și s-a pronunțat în sens afirmativ, or, prin sentința pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, nu se mai putea reveni asupra celor dispuse anterior cu indicarea că aceste probe nu pot fi avute în vedere în susținerea pretențiilor formulate.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta arată că, odată ce proba cu rapoartele de investigație detectivistică a fost încuviințată, nu se mai putea reveni asupra acesteia după închiderea dezbaterilor, nemaiputându-se aprecia, la acest moment, că proba ar fi fost obținută cu încălcarea dispozițiilor legale, acest proces de analiză având deja loc la momentul încuviințării probelor propuse de părți.

În aceste condiții, recurenta apreciază că respingerea de către instanța de apel, prin decizia recurată, a criticilor reclamantei, reprezintă o încălcare a art. 255 alin. (1) și art. 258 alin. (1) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, instanța de apel nu realizează un veritabil control de legalitate a aspectelor indicate, ci se rezumă la a achiesa la apărările formulate de către intimați prin întâmpinare. De asemenea, susține că, deși prin răspunsul la întâmpinare a combătut susținerile intimaților, instanța de apel nu a ținut cont de apărările recurentei din acest act de procedură și nu a procedat la o analiză a acestora.

Totodată, arată și că, prin modalitatea în care instanța a înțeles să analizeze și să se pronunțe asupra acestor rapoarte, a fost încălcat dreptul la apărare și principiul contradictorialității. Așadar, înlăturarea probei direct prin hotărârea judecătorească, fără ca măsura să fie pusă în discuția părților încalcă principiul contradictorialității, întrucât părțile litigante nu au putut să pună concluzii cu privire la acest motiv, el fiind invocat în premieră în cadrul hotărârii judecătorești.

O altă critică a recurentei privește pronunțarea deciziei cu încălcarea prevederilor art. 6 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că unul dintre motivele de apel s-a întemeiat pe împrejurarea că, la momentul la care judecătorul din prima instanță a înțeles să înlăture rapoartele de investigație detectivistică, nu au fost indicate, în concret, motivele pentru care aceste rapoarte sunt nule și trebuie înlăturate, făcându-se o trimitere generală la încălcarea dispozițiilor art. 74 C. civ.. Prin cererea de apel, recurenta arată că a criticat modalitatea prin care judecătorul fondului a analizat aceste probe, indicând că există și o nemotivare a hotărârii judecătorești sub acest aspect. Instanța de apel a respins aceste critici, apreciind că simpla indicare a art. 74 C. civ. de către judecătorul fondului ca motiv de înlăturare a probei este suficientă pentru a acoperi cerința motivării.

Susține recurenta, contrar celor reținute de instanța de apel, că, atât timp cât instanța de fond nu a motivat de ce ar fi aplicabil art. 74 C. civ. și care sunt atingerile aduse vieții private, rezumându-se numai la invocarea acestei norme, rezultă că nu a fost efectuat un examen efectiv al apărărilor reclamantei, cu atât mai mult cu cât, atât prin notele de ședință formulate, cât și prin concluziile scrise, a argumentat că proba a fost obținută cu respectarea legii și poate constitui o dovadă în prezenta cauză.

Așadar, recurenta susține că, prin respingerea formală a criticilor ei, decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 6 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub un alt aspect, recurenta critică încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. de către instanța de apel.

Astfel, arată recurenta că, prin cererea de apel, a adus critici privind respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a declarațiilor martorelor G., H. și I., persoane aflate în relații de muncă cu intimata, precum și cu privire la raționamentul diferit în raport cu martorul propus de reclamantă, J., declarația lui fiind înlăturată, cu toate că instanțele au reținut că situațiile celor 4 martori sunt similare.

Or, respingerea acestor critici de către instanța de apel reprezintă o încălcare a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Arată recurenta că, la momentul la care aceste persoane au fost audiate, recurenta-reclamantă a indicat că orice declarație trebuie primită sub rezervă, numai în măsura în care poate fi coroborată cu celelalte probe administrate, aspect consemnat inclusiv în încheierea din 21.11.2018 pronunțată în dosarul de fond, tocmai din cauza relațiilor existente între martore și intimată. Însă, susține că, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au procedat de o manieră diametral opusă, utilizând aceste depoziții ca motiv de respingere a celorlalte probe care veneau în susținerea reclamantei.

De asemenea, recurenta face apel la jurisprudența națională și la Decizia Curții Constituționale nr. 241/2015 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. și concluzionează că, depozițiile celor trei martore ar fi trebuit să fie înlăturate de la dosarul cauzei. Pe cale de consecință, susține că întemeierea soluției dispuse și înlăturarea altor probe pe baza acestor depoziții este nelegală și se impunea a fi cenzurată de către instanța de apel.

Consideră recurenta a fi nelegale și considerentele din decizia atacată prin care instanța de apel, în acord cu cele susținute de către intimați, a pus un semn de egalitate între declarațiile celor trei martore și cea a martorului J., a cărui declarație nu a fost primită, deoarece martorul ar fi avut, la rândul său, legături de interese cu recurenta, urmare a încheierii unui contract de prestări servicii, în baza căruia au fost întocmite rapoartele de investigație detectivistică.

Menționează că între recurentă și acest martor nu a existat o relație de subordonare, iar acesta a obținut calificarea potrivit art. 1 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 329/2003, art. 2.1 din Normele la Legea nr. 329/2003. Prin urmare, susține că teza promovată de intimați și îmbrățișată de instanța de apel nu poate fi primită, fiind în directă contrazicere cu normele juridice indicate anterior, între cele două categorii de martori neputând fi pus semnul egalității.

Se mai arată că, prin decizia atacată, instanța de apel reține că, astfel cum a indicat și instanța de fond, pentru dovedirea pretențiilor reclamantei ar fi putut solicita audierea în calitate de martor a proprietarului spațiului închiriat de către intimată, însă asemenea concluzii nu ar putea fi primite, deoarece s-ar încadra în ipoteza prevăzută de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., respectiv persoana indicată s-ar afla în legături de interese cu intimata.

Sub un ultim aspect, recurenta critică soluția instanței de apel privind aplicarea în mod greșit a normelor de drept material incidente, respectiv, a dispozițiilor art. 74 C. civ., art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (2) din Legea nr. 329/2003 și a art. 1.2, art. 6.1 din Normele din 7 octombrie 2004 de punere în aplicare a Legii nr. 329/2003, ceea ce atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că art. 74 C. civ. nu este aplicabil speței de față, dat fiind că acesta vizează exclusiv situația în care se regăsesc persoanele fizice, teza normei nefăcând trimitere și nefiind aplicabilă pentru persoanele juridice. Totodată, susține că, potrivit practicii judiciare, datele și informațiile obținute de detectivii particulari pot fi folosite și în cauze civile, nu doar penale, legea nefăcând nici o distincție în acest sens.

De asemenea, recurenta redă dispozițiile pretins încălcate, concluzionând că, în contradicție cu cele reținute prin decizia din apel, detectivii particulari au respectat dreptul la viața privată al tuturor persoanelor implicate, iar probele astfel obținute pot fi utilizate în susținerea afirmațiilor recurentei în cadrul prezentului litigiu.

Potrivit recurentei, scopul reglementării instituite de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 329/2003 este de a stabili excepțiile de la obligația de a menține secretul profesional de către detectivul particular și nicidecum de a limita posibilitatea utilizării de către client într-un litigiu civil a unui Raport de supraveghere întocmit cu respectarea strictă a prevederilor legale.

Subsumat aceluiași motiv de casare, sub un al alt aspect, recurenta invocă faptul că decizia atacată a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1

1

lit. c), art. 2 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Legea nr. 11/1991.

Din acest punct de vedere, recurenta arată că, în litigiul pendinte, contrar celor reținute de instanța de apel, ne găsim în prezența unor fapte de concurență neloială.

În continuare, după ce prezintă activitatea intimaților, care se circumscrie unor fapte de concurență neloială, arată că, recurenta și intimata sunt în concurență directă, prezentând relația contractuală dintre acestea cu alte firme din Italia.

Se mai susține că apărările și pretențiile recurentei nu se întemeiază pe simple nemulțumiri de ordin subiectiv, ci survin ca urmare a efectuării de către intimați a unor acte de concurență neloială, rămase necenzurate de către instanțele de judecată, fie prin încălcarea normelor procedurale, fie prin greșita aplicare și interpretare a normelor de drept material, indicate în cuprinsul cererii de recurs.

Recurenta consideră că interpretarea instanței de apel, cum că recurenta și intimata nu sunt în concurență directă, întrucât activitatea prestată de intimată ar fi exclusiv în favoarea clientului K. S.R.L., contravine dispozițiilor art. 11 lit. c), art. 2 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Legea nr. 11/1991, atât sub aspectul literei, cât și a spiritului normelor indicate.

Autoarea recursului arată că a suferit un prejudiciu ca urmare a fluctuațiilor și pierderilor de personal rezultate prin faptele de concurență neloială ale intimaților, care au oferit un salariu peste salariul minim brut pe țară garantat în plată și peste salariul oferit de recurentă, informații pe care intimata le putea cunoaște doar de la intimatul F., care deținuse și funcția de administrator al recurentei.

Din această perspectivă, se susține că rezultă și caracterul părtinitor al declarațiilor martorelor propuse de intimată, care au afirmat că salariul primit de la intimată nu depășea remunerația pe care o primeau anterior de la recurentă, aspect care susține motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., iar declarațiile celor trei martore ar fi trebuit înlăturate de la dosarul cauzei.

Concluzionând, recurenta prezintă situația de fapt cu privire la cuantumul remunerației și probele administrate din care rezultă cele alegate, precum și cu privire la producerea unui prejudiciu și legătura de cauzalitate dintre fapta intimaților și producerea prejudiciului în patrimoniul recurentei.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-pârâți la 15.02.2022.

La 22.02.2020, intimații au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția de nulitate a motivelor de la pct. I din cererea de recurs, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante, care a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimaților-pârâți, ca nefondate.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 19 octombrie 2021, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. instanța de recurs reține următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 14, art. 255 alin. (1) și art. 258 alin. (1) C. proc. civ., achiesând în totalitate la apărările formulate de intimați, considerând că în litigiul pendinte nu au fost încălcate normele procedurale referitoare la încuviințarea și administrarea probelor.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta a susținut, în esență, că, instanța de fond, la momentul încuviințării probelor, a analizat și dacă proba cu înscrisuri, respectiv rapoartele de investigație detectivistică, ar fi admisibilă și s-a pronunțat în sens afirmativ, sens în care, prin sentința pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, nu se mai putea reveni asupra celor dispuse anterior cu indicarea că aceste probe nu pot fi avute în vedere în susținerea pretențiilor formulate.

Referitor la această critică, Înalta Curte reține că potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ.:

"Probele trebuie să fie administrate potrivit legii", iar potrivit art. 258 alin. (1) din același cod "Probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere."

În raport de aceste dispoziții legale și de considerentele care au fundamentat decizia atacată, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reținut, întrucât, potrivit încheierii de ședință din 21 noiembrie 2018, aflată la dosarul Tribunalului Specializat Cluj, Volum II, instanța de fond a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, cu precizarea faptului, că, în ceea ce privește rapoartele de investigație detectivistică, urmează a fi evaluate raportat la posibilitatea de a fi dovedită fapta pretinsă prin alte mijloace de probă, împrejurare în care se constată că, instanța doar a încuviințat proba cu respectivele înscrisuri, având libertatea de a le aprecia și analiza potrivit convingerii sale, astfel cum prevede art. 264 alin. (2) C. proc. civ.

În concret, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a reținut că prima instanță nu a revenit asupra probei cu înscrisurile reprezentând rapoartele de investigație detectivistică, ci în mod liber și coroborat cu celelalte probe administrate, a cenzurat-o ca valoare probatorie.

Totodată, nu poate fi primită nici critica prin care se susține încălcarea art. 14 C. proc. civ. cu privire la contradictorialitate, deoarece astfel cum reiese din încheierea din 21.11.2018 menționată anterior, părțile și-au exprimat poziția cu privire la probele propuse și încuviințate, instanța precizând în mod expres că acestea vor fi analizate în raport de alte probe administrate în cauză, fiind astfel respectat principiul contradictorialității.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cu referire la criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se susține încălcarea art. 6 C. proc. civ. și art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, instanța supremă constată că au fost invocate formal, nefiind critici veritabile îndreptate împotriva deciziei din apel, ci împotriva sentinței de fond.

Totodată, instanța de recurs reține că aceste critici au fost reluate din cererea de apel, la care recurenta-reclamantă a primit deja răspuns prin decizia recurată, iar față de considerentele Curții de Apel, cu privire la articolele pretins încălcate, recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia recurată se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nu pot fi primite nici criticile prin care recurenta susține încălcarea art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cu privire la legăturile de interese dintre martorii audiați și intimați.

Instanța de recurs notează că interdicția instituită de dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu are caracter absolut. În acest sens, alin. (2) al art. 315 C. proc. civ. statuează că:

"Părțile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori și persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1-3".

În raport de aceste prevederi legale și constatând că recurenta-reclamantă nu s-a opus la încuviințarea probei cu martorii propuși de partea adversă, așa cum rezultă din încheierea de dezbateri de la termenul la care s-a încuviințat proba cu martori, nu se poate reține că încuviințarea probei a avut loc cu nesocotirea dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Astfel, ținând seama și de prevederile art. 324 C. proc. civ., potrivit cărora: "În aprecierea declarațiilor martorilor, instanța va ține seama de sinceritatea acestora și de împrejurările în care au luat cunoștință de faptele ce fac obiectul declarației respective", instanța supremă reține că în mod corect, instanța de apel a ținut cont de relația dintre martori și intimați.

În privința modului de apreciere a probatoriului administrat, această chestiune nu poate forma suportul unei analize în această etapă procesuală.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține că argumentele recurentei cu privire la cuantumul salariilor martorelor, la relațiile de subordonare decurgând din contractele individuale de muncă și din calitatea de prestator de servicii a detectivului particular, nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, de vreme ce recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Examinând în continuare criticile, Înalta Curte constată, că deși invocă greșita aplicare a unor acte normative, respectiv art. 74 C. civ., art. 1

1

lit. c), art. 2 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) din Legea 11/1991, aspect care ar atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în motivele de recurs, în realitate, recurenta-reclamantă își manifestă nemulțumirea față de situația de fapt reținută de instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat.

În acest context, reține că recurenta invocă fapte de concurență neloială, arătând în concret că acestea au constat în copierea modelului de business, atragerea și angajarea salariaților A., iar elementul central al tuturor actelor de concurență neloială l-a reprezentat intimatul F., fost administrator și angajat al recurentei, care, dobândind cunoștințe tehnice și organizatorice în cadrul acesteia, a contribuit la constituirea și punerea în funcțiune a intimatei B. S.R.L., prin convingerea angajaților recurentei de a-și da demisia și totodată prin deturnarea clientelei.

În esență, se susține că intimata nu și-a organizat activitatea concurentă în baza propriei experiențe în domeniu, ci prin obținerea informațiilor privind forța de muncă calificată în operarea utilajelor specifice, utilizând în mod ilicit expertiza societății A.. Astfel, recurenta invocă reaua-credință a intimatei, arătând că prin semnarea Contractului de prestări servicii încheiat cu societatea L. S.R.L. Italia la 01.09.2015, dată la care intimata nu avea niciun angajat, și prin care s-a prevăzut o producție de 10 milioane pungi, rezultă intenția intimatei de a prelua angajații recurentei.

Înalta Curte reține că aspectele pe care le invocă recurenta-reclamantă în legătură cu existența faptelor de concurență neloială reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanța de recurs nu se poate pronunța, întrucât dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive.

Instanța supremă reține că având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-reclamantă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele referitoare la situația de fapt stabilită de aceasta.

În aceste condiții, se constată că dispozițiile legale mai sus menționate au fost invocate formal, întrucât criticile cu privire la activitatea desfășurată de intimați și martori, precum și cele cu privire la activitatea de producție a recurentei, vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la criticile prin care invocă greșita aplicare a art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (2) din Legea nr. 329/200, precum și a art. 1.2 și art. 6.1 din normele la Legea nr. 329/2003, Înalta Curte reține că, deși este redat conținutul normativ al acestor prevederi legale, recurenta-reclamantă nu critică aspecte legate de încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În concret, se pune în discuție reanalizarea admisibilității probei din perspectiva stabilirii situației de fapt relative la activitatea efectivă a detectivului particular, fără a dezvolta adevărate critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate și se tinde la analiza rapoartelor de investigație și de supraveghere întocmite de detectivii particulari.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 592/2020 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 592/2020 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2021.