ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 573/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 28.12.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. Fan CO S.R.L. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 225.970 RON (50.000 euro) reprezentând prejudiciu cauzat ca urmare a folosirii fără drept, în activitatea economică, a mărcii a cărei titulară este, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1386 din 12.06.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei 225.970 RON (echivalentul sumei de 50.000 euro la data introducerii acțiunii - 28.12.2016), reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin folosirea fără drept a mărcii "B.".

Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 5.624,4 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1661A din 6 noiembrie 2019, a admis apelul declarat de pârâta S.C. FAN CO S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1386/12.06.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurenta reclamantă a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora, recurenta susține, în esență, următoarele:

- instanța de apel în mod greșit a apreciat că prejudiciul invocat nu ar fi fost real și cert, nefiind îndeplinită una dintre condițiile necesare pentru a fi reparat;

- instanța a apreciat că existența prejudiciului nu a putut fi constatată cu certitudine, întrucât acesta nu ar fi fost evaluat în mod concret, iar obligația în acest sens îi revenea reclamantei, însă ceea ce instanța de apel a omis să aibă în vedere a fost faptul că admisibilitatea probelor solicitate a fost analizată de către instanța de fond și nu de către reclamată care a solicitat, atât prin acțiune, cât și prin precizările ulterioare, administrarea de probe care, dacă ar fi fost admise în integralitatea lor, ar fi făcut dovada prejudiciului și acesta ar fi putut fi cuantificat;

- la stabilirea daunelor-interese, prima instanță a avut în vedere toate aspectele, respectiv pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către o persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat, și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi, prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat;

- contrar aspectelor reținute de către instanța de apel, tribunalul a avut în vedere și faptul că intimata și-a însușit modulul de calcul, raportat la faptul că acesta nu 1-a contestat în niciun fel și nici nu a propus o altă variantă, aceasta limitându-se doar la a susține că nu a folosit marca;

- în cauză nu se putea retine o nedovedire a prejudiciului câtă vreme a depus la dosarul cauzei un amplu material probator care a fost analizat de către instanța de fond, acesta nefiind contestat în vreun fel de către pârâtă;

- nu s-ar putea retine că nu și-a îndeplinit obligația de dovedire a prejudiciului, câtă vreme probele solicitate au fost doar parțial admise și administrate;

- instanța de apel nu putea reține o lipsă a probatoriului solicitat a fi administrat atâta vreme cât pentru termenul de judecată din data de 21.05.2018, tocmai cu scopul de a face dovada pretențiilor, a fost solicitată suplimentarea probatoriului și administrarea unei expertize de specialitate pentru a determina valoarea prejudiciului creat, ca urmare a folosirii fără drept în activitatea economică a mărcii a cărei titulară este;

- chiar dacă în calitate de reclamantă avea sarcina probei, instanța, în baza rolului activ, era cea care hotăra în ce măsură probele solicitate urmau a fi și administrate în cauză;

- de vreme ce instanța a fost cea care a cenzurat probele solicitate a fi administrate tocmai cu scopul de a se face dovada existenței prejudiciului, instanța de apel nu putea retine culpa reclamantei de a nu fi administrat în cauză dovezi suficiente care să conducă la o soluție de admitere a acțiunii.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, în termen legal, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 09 februarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1661A din 6 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 23 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților; prin aceeași încheiere a fost respinsă execpția nulității recursului, având în vedere că din criticile dezvoltate de recurentă rezultă că este posibilă încadrarea acestora în prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Prealabil, se impune precizarea că deși motivele de recurs formulate de către recurenta-reclamantă au fost întemeiate în drept doar pe ipoteza de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la evaluarea unora dintre acestea pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., anume a acelora prin care se critică modalitatea de administrare a probelor în apel, lipsa de rol activ a instanțelor de fond, precum și modul de aplicare a altor reguli privind judecata în calea devolutivă de atac, susțineri prin care se antamează perspectiva procedurală a cauzei de față.

Pornind de la situația de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte reține că cererea de față are ca obiect solicitarea reclamantei S.C. A. S.R.L. de obligare a pârâtei S.C. Fan CO S.R.L. la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost creat prin folosirea fără drept de către pârâtă, în activitatea economică a acesteia, a mărcii sale "B.", marcă națională, individuală, combinată, înregistrată pentru clasele de servicii 35, 39, 41 și 43 ale Clasificării de la Nisa, potrivit certificatului nr. x din 6.02.2012.

Acțiunea în contrafacere a fost admisă prin sentința civilă nr. 493/7.04.2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, hotărârea primei instanțe fiind confirmată în apel prin decizia civilă nr. 627A/16.12.2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 650/4.04.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosar nr. x/2014 (casarea privind numai rejudecarea capătului de cerere privind cererea reclamantei de acordare a daunelor morale).

În cauza de față, cererea de chemare în judecată, formulată la 22.12.2016, a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 14 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 100/2005.

Potrivit acestor prevederi legale:

"(1) La cererea părții vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite.

(2) La stabilirea daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare:

a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; sau

b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză."

Această normă din actul normativ special (care transpune în dreptul intern Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală) reprezintă dreptul material pentru soluționarea pretențiilor deduse judecății, astfel încât, reclamanta, în temeiul prevederilor art. 249 din C. proc. civ. care consacră regula actori incumbit probatio, era ținută să dovedească îndeplinirea cerințelor acesteia, funcție de criteriul legal, dintre cele premise de lege, pentru care opta.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, a pretins acordarea unor despăgubiri de 50.000 euro, iar prin motivele cererii de chemare în judecată a făcut doar o trimitere generică la prevederile art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 pe care le-a reprodus ca atare.

După semnalarea de către pârâtă, în cuprinsul întâmpinării, a lipsei de claritate a cererii introductive, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a indicat că a stabilit valoarea prejudiciului invocat prin cererea de chemare în judecată prin raportare atât la pierderea câștigului suferită de aceasta în calitate de parte vătămată, la beneficiile realizate în mod injust de către pârâta care a încălcat în mod constant dreptul de proprietate industrială protejat în favoarea sa, cât și la prejudicial moral ce i-a fost cauzat.

Mai mult decât atât, se constată că într-o corectă și rezonabilă exercitare a rolului activ, potrivit celor prevăzute de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., la termenul din 23.05.2017, tribunalul, la rândul său, a pus în vedere reclamantei să precizeze în scris, modalitatea de evaluare în mod concret a prejudiciului pe care îl pretinde.

Răspunzând acestei solicitări, reclamanta a depus la dosar primă instanță o precizare a cererii de chemare în judecată prin care a arătat că suma pretinsă cu titlu de despăgubiri de la pârâtă, pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat, a fost obținută prin raportare atât la valoarea cifrei de afaceri nete aferente anilor 2014 și 2015, cât și la cele 376 zile calendaristice existente între data când a rămas definitivă hotărârea nr. 627, pronunțată în dosarul nr. x/2014 de către Curtea de Apel București (respectiv, 16.12.2015) și data înregistrării cererii care face obiectul prezentului litigiu (respectiv, 28.12.2016); a procedat la indicarea, din surse publice, a cifrei de afaceri a pârâtei pentru cei doi ani menționați, conchizând că suma pretinsă cu titlu de prejudiciu reprezintă mai puțin de 6% din valoarea cifrei de afaceri a pârâtei pentru cei doi ani, respectiv suma de 600 RON/zi de întârziere, în îndeplinirea obligațiilor confirmate de hotărârea nr. 627, pronunțată în dosarul nr. x/2014 de către Curtea de Apel București.

Pârâta, prin notele depuse la dosar fond pentru termenul din 28.11.2017, după ce i-au fost comunicate precizările reclamantei, a contestat argumentat ambele criterii indicate de către reclamantă pentru evaluarea prejudiciului, susținând că niciunul nu corespunde criteriilor legale reglementate de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005; totodată, a solicitat să se constate decăderea acesteia din dreptul de a mai solicita alte probe decât cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, având în vedere și neîndeplinirea condițiilor de excepție prevăzute de art. 254 alin. (2) din C. proc. civ., față de solicitarea reclamantei privind administrarea probei cu expertiză evaluatoare, solicitată prin cererea precizatoare.

Tribunalul, la termenul de dezbatere asupra fondului, a respins cererea reclamantei de suplimentare a probatoriului, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile art. 254 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

După admiterea cererii de chemare în judecată prin sentința pronunțată în primă instanță, instanța de apel a admis apelul formulat de pârâtă, reținând că reclamanta nu a dovedit un prejudiciu real și cert, constatând că aceasta nu a oferit niciun criteriu obiectiv de evaluare a pagubei suferite prin contrafacere, în condițiile în care art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 stabilește criterii generale de calculare a prejudiciului; totodată, s-a apreciat că reclamanta a indicat un criteriu arbitrar de evaluare a prejudiciului atunci când a ales, pe de o parte, cifra totală de afaceri a pârâtei, iar, pe de altă parte, procentul de 6% din această cifră.

Totodată, instanța de apel a reținut că acest criteriu de eveluare a pagubei indicat de către reclamantă trebuia verificat prin prisma criteriilor enumerate de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, infirmând raționamentul primei instanțe care s-a apreciat că indicarea procentului de 6% din valoarea cifrei de afaceri nu încalcă principii de ordine publică și nici norme de drept material ori de drept procesual; s-a constatat că prima instanță a reținut că suma ar fi justificată, în condițiile în care pârâta nu a indicat un alt mod de calcul, iar toate probele ce ar fi atestat prejudicial reclamntei se aflau în posesia sa.

Raportând aceste constatări la criteriile legale enunțate de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, curtea de apel a apreciat că pentru determinarea consecințelor economice negative suportate de reclamantă sau a câștigului pierdut de aceasta nu erau necesare evidențele contabile ale pârâtei, reclamanta având posibilitatea de a proba, cu propriile evidențe contabile, modul în care utilizarea fără acord a mărcii sale de către pârâtă i-a influențat activitatea.

Totodată, instanța de apel a arătat că nu se poate determina în mod concret motivul pentru care reclamanata a ales procentul de 6% din valoarea cifrei de afaceri a pârâtei ori legătura dintre acest procent și pierderile suferite de reclamantă prin fapta ilicită a pârâtei.

Pentru invalidarea argumentelor primei instanțe, curtea de apel a mai constatat că, la momentul discutării probatoriului, reclamanta, care are sarcina probei, nu a învederat că pârâta deține înscrisuri probatorii referitoare la proces și nici nu s-a solicitat a I se pune în vedere pârâtei obligația de a le depune la dosar, pentru ca prima insanță să concluzioneze cu real temei că aceasta era singura deținătoare a probelor ce atestă prejudiciul reclamat prin acțiune.

S-a conchis în sensul că nu i se poate imputa pârâtei că nu a indicat un alt mod de calcul sau că nu a ieșit din pasivitate prin producerea de probe care să combată susținerile neprobate ale reclamantei.

Înalta Curte constată că prin motivele de recurs recurenta critică respingerea probelor de către prima instanță și lipsa de rol activ al instanței de apel pentru ca, în cele din urmă, să se rețină că nu a dovedit caracterul real și cert al prejudiciului reclamat prin acțiune.

În esență, se susține că instanțele de judecată prin respingerea probelor sau împiedicarea sa să administreze probele în integralitatea lor au pus-o în imposibilitatea dovedirii pretențiilor formulate prin acțiune, în condițiile în care probatoriile deja administrate au fost apreciate ca insuficiente.

Totodată, recurenta învederează că de vreme ce instanța a fost cea care a cenzurat probele solicitate tocmai pentru a face dovada existenței prejudiciului, instanța de apel nu putea reține culpa sa de a nu fi administrat în cauză dovezi suficiente care să conducă la o soluție de admitere a acțiunii.

Înalta Curte constată că aceste critici, susceptibile de analiză pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu pot fi primite.

Potrivit celor anterior expuse din care reiese conduita procesuală a reclamantei în fața primei instanțe, coroborate cu constatarea împrejurării că în etapa procesuală a apelului, prin întâmpinarea formulată la motivele de apel ale pârâtei, reclamanta a propus, din nou, doar administrarea probei cu înscrisuri, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de procedură stabilite în legătură cu administrarea probelor, corect statuându-se că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile de dovedire a pretențiilor deduse judecății.

Această soluție este în acord cu prevederile art. 10 alin. (1) și art. 249 din C. proc. civ. care, în esență, stabilesc faptul că părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să își probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Or, astfel cum s-a arătat, prima instanță, în temeiul art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., a solicitat reclamantei să indice în concret modalitatea de determinare a prejudiciului pentru verificarea cuantumului despăgubirilor pretinse de la pârâtă, având în vedere temeiul cererii de chemare în judecată, indicat de reclamanta însăși în acțiunea introductivă, și criteriile legale consacrate exemplificativ de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.

O atare precizare era necesară în absența oricărei referiri a reclamantei în motivarea cererii de chemare în judecată la unul dintre criteriile legale ce puteau fi valorificate în cauză, în raport cu obiectul pricinii.

Prin precizarea depusă în urma acestei obligații procesuale stabilite de instanță, reclamanta a indicat un procent de 6% din cifra de afaceri a pârâtei pentru anii 2014 și 2015, fără a-și justifica această opțiune în raport de dispozițiile art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, astfel cum corect a stabilit instanța de apel.

Chiar și în condițiile în care verificarea acestui procent din valoarea cifrei de afaceri a pârâtei ar fi fost susceptibil de încadrare în prevederile anterior menționate (putând fi luat în considerare, eventual, în legătură cu criteriul legal al beneficiilor injuste obținute din contrafacere de către pârâtă), o atare constatare nu are aptitudinea prin ea însăși a conduce la admiterea recursului, având în vedere conduita procesuală a reclamantei în cele două etape procesuale anterioare.

Deși în prezentul recurs se verifică legalitatea deciziei pronunțate în apel, referirea la îndeplinirea obligațiilor procesuale și la modalitatea de exercitare a drepturilor procesuale de către reclamantă în fața ambelor instanțelor de fond este necesară, având în vedere că dacă reclamanta nu și-a atins obiectivul probatoriu în fața primei instanțe (prin nesolicitarea probei cu expertiză prin cererea de chemare în judecată și constatarea neîndeplinirii condițiilor de la art. 254 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.), aceasta avea posibilitatea suplinirii acestora în calea devolutivă de atac, în condițiile în care pârâta, prin motivele de apel, susținea caracterul arbitrar al criteriului validat de prima instanță în determinarea despăgubirilor ce i-au fost acordate reclamantei.

Or, astfel cum s-a menționat, reclamanta, prin întâmpinarea formulată la motivele de apel, nu a reluat solicitarea formulată tardiv în fața primei instanțe, de administrare a probei cu expertiză contabilă, deși avea această posibilitate legală în raport de prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., dar și față de dezlegarea obligatorie dată de instanța supremă prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, pronunțată în recurs în interesul legii, publicată în M. Oficial nr. 548 din 25 iunie 2020.

Potrivit acestei decizii: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea."

Așa fiind, cum reclamanta a propus tardiv proba cu expertiză la prima instanță, iar în apel nu a mai solicitat-o, Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a reținut culpa procesuală a reclamantei în îndeplinirea obligației procesuale de probare a pretențiilor deduse judecății.

În plus, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă nu poate invoca în mod eficient lipsa de rol activ al instanței de apel, întrucât prin susținerile sale, tinde la o interpretarea extensivă, dincolo de limitele pe care legiuitorul le-a avut în vedere prin edictarea normei de la art. 22 din C. proc. civ., deoarece rolul activ al instanței își găsește o serioasă limitare în principiul disponibilității părților în procesul civil, precum și în echilibrul procesual pe care judecătorul, cu imparțialitate, trebuie să îl asigure tuturor părților litigante și participanților procesuali, în acord cu principiile înscrise în dispozițiile art. 6, 7, 8, 13 și 20 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, concluzia anterioară decurge fără echivoc și din conținutul prevederilor art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(6) Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii."

Înalta Curte apreciază a fi nefondate și criticile recurente încadrabile în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin argumentele circumscrise acestui motiv de recurs, recurenta tinde la susținerea legalității și temeiniciei sentinței tribunalului și la invocarea greșitei interpretări și aplicări de către instanța de apel a prevederilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.

Astfel, recurenta arată că la stabilirea daunelor-interese, prima instanță a avut în vedere toate aspectele, respectiv pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către pârâta care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat, și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi, prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.

Totodată, a invocat și faptul că tribunalul a reținut și faptul că intimata și-a însușit modulul de calcul propus de reclamantă, raportat la faptul că acesta nu 1-a contestat în niciun fel și nici nu a propus o altă variantă, aceasta limitându-se doar la a susține că nu a folosit marca, aspecte înlăturate în mod nelegal de instanța de apel.

Deja s-a arătat modalitatea în care pârâta a contestat în mod pertinent criteriul propus în concret de către reclamantă pentru stabilirea despăgubirilor pretinse de la aceasta și lipsa de corespondent al acestuia cu oricare dintre criteriile legale consacrate de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.

Pe de altă parte, chiar reală de ar fi necontestarea criteriului propus de reclamantă (susținere neadevărată, însă, față de cele invocate de pârâtă prin întâmpinarea formulată la prima instanță, prin notele de la dosar tribunal, precum și prin motivele de apel), această împrejurarea nu era de natură a dispensa instanța de judecată de obligația de a verifica îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege, respectiv de norma care constituia cauza cererii de chemare în judecată, conform celor statuate de art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit celor prevăzute de art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 (corespunzătoare dispozițiilor art. 13 din Directiva pe care o transpune), criteriile legale aflate la îndemâna titularului mărcii pentru a solicita daune-interese de la cel care i-a încălcat dreptul de proprietate intelectuală protejat, sunt criterii alternative, iar nu cumulative, astfel cum recurenta reclamantă a indicat prin cererea de chemare în judecată, susțineri reluate și prin motivele de recurs.

Acest caracter alternativ se verifică nu numai între criteriile de la art. 14 alin. (2) lit. a) și cele de la alin. (2) lit. b), ci și între cele enumerate exemplificativ de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005.

Pentru această concluzie, edificatoare sunt cele explicitate prin considerentul 26 din Preambului Directivei, potrivit căruia, pentru repararea prejudiciului "valoarea daunelor-interese acordate titularului dreptului ar trebui să ia în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi câștigul nerealizat de titularul dreptului sau beneficiile fără justă cauză realizate de contravenient și, dacă este cazul, orice prejudiciu moral este cauzat titularului dreptului."

În consecință, procedând la interpretarea gramaticală a acestui considerent al Directivei, dată fiind prezența conjuncției cu funcție disjunctivă "sau", rezultă că cele două variante normative, chiar exemplificative fiind, se exclud, deci, nu pot fi invocate în mod cumulativ.

Cum reclamantul, titular al unei mărci încălcate, este cel care formulează cererea de daune-interese, rezultă că acestuia îi revine alegerea oricăruia dintre criteriile enumerate de această normă, criteriu cumulat sau nu, dacă este cazul, cu solicitarea de reparare și a prejudiciului moral.

Față de soluția pronunțată în cauza de față și confirmarea legalității ei prin prezenta decizie, este lipsită de relevanță împrejurarea dacă cererea de acordare (și) a unor daune morale ca parte componentă a prejudiciului pretins prin cererea de chemare în judecată reprezintă acoperirea aceluiași prejudiciu moral sau a unui prejudiciu moral diferit și ulterior celui solicitat și în acțiunea în contrafacere (cerere cu privire la care instanța de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, prin decizia civilă nr. 650 din 4 aprilie 2017).

Atare alegere a criteriului aplicabil ține de strategia procesuală pe care titularul dreptului la marcă și-o prefigurează, precum și de anticiparea efortului probator în oricare dintre ipoteze pe care îl poate susține (chiar luând în considerare și toate facilitățile de probațiune prevăzute de Ordonanță), dar nu în ultimul rând, de amploarea contrafacerii, caz în care, în mod evident, criteriul beneficiilor injuste ale contrafăcătorului va fi mult mai atractiv.

Pe de o parte, recurenta-reclamantă nu a indicat numai unul dintre criterii, ci le-a invocat în mod cumulativ, iar pe de altă parte, chiar dacă modalitatea concretă arătată pentru evaluarea despăgubirilor pretinse ar fi fost susceptibilă, la nivel formal, de a fi luată în considerare, eventual, din perspectiva criteriului beneficiilor injuste obținute de către intimată din activitatea de contrafacere, cercetarea efectivă pe fond a acestui modalități de cuantificare a daunelor-interese nu a putut fi realizată din cauza conduitei procesuale a reclamantei în propunerea și administrarea probelor, astfel cum deja s-a demonstrat, în evaluarea primului motiv de recurs analizat pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin recalificarea criticilor recurentei, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., interpretat a contrario.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1661A din 6 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2021.