ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 254/2022

Ședința publică din data de 8 februarie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Vâlcea, secția I civilă la 18.07.2019, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. S.A., D. S.R.L., E. S.R.L., au solicitat acordarea despăbubirilor materiale și morale suferite și pe care în continuare le suferă din cauza pârâților și restabilirea situației anterioare discriminării, potrivit dreptului comun.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, actualizată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Prin întâmpinare, pârâții C. S.A., D. S.R.L. și E. S.R.L. au invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a Judecătoriei Vâlcea.

Prin sentința civilă nr. 6219 din 13.11.2019, pronunțată de Judecătoria Vâlcea, secția I civilă, s-a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului Vâlcea, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub același număr.

Prin încheierea din 14 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, s-a dispus citarea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentința civilă nr. 1152 din 23.04.2021, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C. S.A., D. S.R.L., E. S.R.L. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și au fost obligați reclamanții, în solidar, la 1000 RON cheltuieli de judecată față de pârâta E. S.R.L. Pitești, și la câte 1000 RON față de pârâtele C. S.A. și D. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., care a fost anulat, ca nesemnat, prin decizia nr. 455/A-C din 21 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au formulat recurs, solicitând casarea deciziei și repunerea dosarului pe rolul instanței de apel, pentru a judeca apelul declarat în termenul legal, în prezentul dosar.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, actualizată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La 31 decembrie 2021, intimata-pârâtă E. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând admiterea excepției și anularea recursului, cu obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

La 5 ianuarie 2022, intimatele-pârâte C. S.A., D. S.R.L. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a recursului.

Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., a luat în examinare cu prioritate excepția inadmisibilității recursului, invocată din oficiu, pe care o apreciază ca întemeiată pentru următoarele considerente:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalității căilor de atac, statuat de prevederile art. 457 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 și care presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că ele nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat și la nivel constituțional, fiind înscris în art. 129 din Constituție, care prevede dreptul părților și al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condițiile legii.

Prin demersul judiciar, reclamanții persoane fizice au solicitat să se constate existența unei discriminări și obligarea pârâților, persoane juridice, la plata despăgubirilor materiale și morale suferite și pe care în continuare le suferă din cauza pârâților și restabilirea situației anterioare discriminării, potrivit dreptului comun, în temeiul dispozițiilor art. 27 din O.G. nr. 137/2000, actualizată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, "Persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului."

Prin decizia nr. 10/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, s-au reținut următoarele:

"(25) textul art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu conține o normă de competență, astfel cum ar părea la o primă vedere, articolul în cauză concretizând, în realitate, condițiile procedurale și mijlocul procesual de antrenare a răspunderii civile (lato sensu) - în opoziție cu răspunderea penală și contravențională, menționate la art. 2 alin. (11) din același act normativ - ce poate fi angajată pentru acte/fapte discriminatorii, semnificația sa fiind aceea că orice persoană care se consideră discriminată are asigurată întotdeauna calea unei acțiuni în fața instanței de judecată pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare.";

"(28) În alte cuvinte, norma legală examinată nu își propune să instituie în mod direct și explicit reguli de competență în soluționarea acțiunilor de angajare a răspunderii civile pentru acte sau fapte de discriminare, ci aceasta consacră dreptul de acces la instanță în reclamarea conduitelor discriminatorii, dând astfel expresie art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului (dreptul la un recurs efectiv).";

"(31) Ori de câte ori, însă, actul sau faptul discriminatoriu a cărui sancționare se urmărește intră în sfera ori a fost săvârșit în raporturile juridice care aparțin altor domenii/ramuri ale dreptului - dreptul muncii și asigurărilor sociale ori dreptului administrativ, dreptul concurenței etc. - și în care protecția drepturilor subiective se realizează în condițiile unor legi speciale, în fața unor jurisdicții speciale, angajarea răspunderii civile (lato sensu) pentru actele/faptele acuzate drept discriminatorii va avea loc, în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant, chiar pe calea respectivelor legi speciale, așadar în condițiile acestora și în fața jurisdicțiilor speciale, aceasta însemnând inclusiv în fața unor instanțe cu competență materială specială, derogatorie de la dreptul comun.";

"(32) Soluția se justifică cu atât mai mult cu cât și la nivelul legislației speciale aplicabile altor ramuri sau domenii ale dreptului există norme de drept material privitoare la interzicerea discriminării în raporturile juridice pe care acestea le guvernează (spre exemplu, Codul muncii), iar judecarea unor astfel de cauze presupune analizarea raporturilor juridice dintre părți prin observarea și aplicarea legislației speciale proprii domeniului/ramurii de drept respective, ceea ce ar trebui să implice o abordare calificată din partea judecătorului, care lipsește instanței de drept comun, respectiv aceleia civile.";

"(36) Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu a creat o formă specială de răspundere dată de motivul ori criteriul discriminării și nu a instituit o jurisdicție specială pentru cazurile având ca obiect sancționarea comportamentelor discriminatorii, pentru a se înțelege că a atribuit o competență materială de soluționare a unor astfel de litigii, deferită chiar instanțelor de drept comun, cu sacrificarea (sau încălcarea) competențelor materiale speciale existente în legislație.";

"(37) Rolul reglementării cuprinse în art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 a fost acela de a asigura întotdeauna existența unei căi în justiție pentru reclamarea cazurilor de discriminare. Dacă o astfel de cale există deja la nivelul legii speciale care reglementează relațiile sociale aparținând altor ramuri ori domenii ale dreptului în contextul cărora s-a manifestat comportamentul discriminatoriu, legea specială se va aplica cu întâietate, sub toate aspectele, atât în ceea ce privește condițiile de fond și de formă cărora va fi supusă acțiunea, cât și în ceea ce privește instanța competentă".

Din decizia în interesul legii rezultă că stabilirea competenței de soluționare a cererilor pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării, precum cererea din prezenta cauză, presupune analizarea raporturilor juridice dintre părți prin observarea și aplicarea legislației speciale prin care se realizează protecția drepturilor subiective din domeniul/ramura de drept respectivă, fără a avea relevanță formularea unui capăt de cerere distinct privind constatarea existenței discriminării și nici temeiul juridic al cererii explicit invocat de către reclamant.

Pornind de la aceste statuări cu efect obligatoriu, instanța supremă reține că, prin sentința nr. 6219 din 13.11.2019, pronunțată de Judecătoria Vâlcea, secția I civilă, s-a reținut cu putere de lucru judecat calitatea de consumatori a reclamanților și cea de profesionist a pârâților, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 C. civ.

Înalta Curte mai reține și că, la interpelarea Tribunalului Vâlcea, la termenul din 14 februarie 2020, de a preciza cum au fost discriminați, reclamanții au arătat că, toți participanții la Programul de stimulare a înnoirii Parcului auto național, înscriși la 18.07.2016, au primit produsele comandate și achitate iar reclamanții, personal, nu au primit produsul solicitat .

În acest cadru, dat fiind că reclamanții au calitatea de consumatori, iar pârâții pe cea de profesionist, se constată că se invocă existența unei discriminări care ar fi survenit în contextul unor raporturi juridice născute în cadrul exploatării unei întreprinderi, în exercitarea activității comerciale a profesionistului (distribuitor auto), motiv pentru care Înalta Curte consideră că nu este aplicabil dreptul comun, protecția dreptului subiectiv invocat realizându-se în condițiile actelor normative cu caracter special din domeniul protecției consumatorilor.

În considerentele deciziei nr. 10/2016 s-a reținut că:

"(40) Calificarea dată în jurisprudență noțiunii de discriminare, aceea de faptă ilicită de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorului acesteia, este corectă, dar nu sprijină opinia în sensul că instanța civilă ar fi unica jurisdicție competentă să sancționeze comportamentele discriminatorii, indiferent de sfera raporturilor juridice în care s-ar manifesta acestea. În definitiv, discriminarea constituie o cauză ori un criteriu de nelegalitate care, concretizată ori transpusă într-un fapt juridic, determină calificarea acestuia ca fiind ilicit, în timp ce manifestată la nivelul actelor juridice, induce caracterul nelegal al acestora, în ambele cazuri natura juridică a răspunderii pe care o antrenează fiind aceea specifică raportului juridic în care se manifestă comportamentul discriminatoriu. (41) Prin urmare, persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, în condițiile dreptului comun, înțelegând prin aceasta în fața instanței de drept comun, respectiv aceea civilă, ori de câte ori actul/faptul discriminatoriu nu a survenit în contextul unui raport juridic guvernat de o lege specială și în legătură cu drepturi subiective a căror protecție se realizează în fața unor jurisdicții speciale, potrivit regulilor instituite pentru acestea, care se vor aplica cu întâietate."

Ca atare, indiferent de temeiurile de drept invocate de reclamanți, respectiv art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000, în cauză trebuie să se țină cont de faptul că faptele discriminatorii invocate au survenit în contextul unui raport juridic reglementat de legislația privind protecția consumatorului, așa cum a statuat cu caracter definitiv Judecătoria Vâlcea.

Față de considerentele expuse mai sus, instanța supremă reține că recursul are ca obiect decizia civilă nr. 166/2021 din 10 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă într-un litigiu în materia protecției consumatorilor.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j

3

), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Așadar, prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare anterior înregistrării cererii de chemare în judecată deduse judecății - 18 iulie 2019, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care se regăsesc și cele privind cereri pronunțate în materia protecției consumatorilor.

Prin urmare, raportat la dispozițiile legale citate mai sus, decizia atacată este una definitivă de la pronunțare, în accepțiunea art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Faptul că în dispozitivul deciziei recurate s-a menționat dreptul părții de a formula recurs în termen de 30 de zile de la comunicare nu poate avea ca efect recunoașterea căii de atac a recursului în alte cazuri decât cele prevăzute de lege, în acest sens putând fi evocat și art. 457 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia, "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege sus-menționate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 455/A-C din 21 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Ca părți care au pierdut procesul, recurenții-reclamanți vor fi obligați la plata către intimata-pârâtă E. S.R.L. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 455/A-C din 21 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Obligă recurenții la plata către intimata-pârâtă E. S.R.L. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2022.