ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 891 din 17 septembrie 2019 pronunțată de Judecătoria Pitești, în Dosarul nr. x/2018, îndreptată material prin încheierea din 24.09.2019, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzute și pedepsite de art. 335 alin. (2) C. pen., în condițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. (fapta din data de 11.10.2017).

De asemenea, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere prevăzute și pedepsite de art. 335 alin. (2) C. pen. în condițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. (fapta din data de 12.10.2017).

Conform art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului pe durata executării fiecăreia dintre pedepsele principale câte o pedeapsă accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a conduce autovehicule.

S-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, precum și a dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., respectiv dreptul de a conduce autovehicule, cu titlu de pedepse complementare, pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 38 alin. (1) combinat cu art. 39 alin. (1) lit. b) și cu) art. 45 alin. (3) lit. a) alin. (5) C. pen. s-au contopit pedepsele principale, complementare și accesorii, aplicate prin sentință în pedeapsa cea mai grea de 9 luni închisoare, care a fost sporită cu 3 luni închisoare, reprezentând 1/3 din cuantumul celeilalte pedepse, inculpatul urmând a executa:

- pedeapsa de 1 an închisoare în condițiile art. 60 C. pen.

- pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, precum și a dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., respectiv dreptul de a conduce autovehicule, pe o perioadă de 3 ani, ce se va executa în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

- pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale rezultante.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat. Cheltuielile judiciare constând în onorariul avocatului din oficiu în sumă de 260 de RON, au rămas în sarcina statului, conform art. 274 alin. (1) teza finală C. proc. pen. și s-a dispus a fi plătite din fondurile speciale ale Ministerului Justiției.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 986/A din data de 19 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 891 din 17 septembrie 2019 pronunțate de Judecătoria Pitești, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu pentru inculpat, în cuantum de 868 RON, a rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii penale, a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A. indicând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 20 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus admiterea, în principiu, a cererii de recurs în casație și trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

În esență, în susținerea cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., prin cererea de recurs și concluziile formulate în dezbaterea pe fond a căii extraordinare de atac, recurentul A. a invocat cauza justificativă a stării de necesitate prev. de art. 20 C. pen., dar și faptul că i s-a eliberat dovadă înlocuitoare a permisului de conducere la data de 05.06.2016 emisă de I.P.J. Argeș - Serviciul Rutier, care nu era anulată din baza de date rutieră la momentul când a fost oprit de organele de poliție și că la datele de referință pierduse dovada de circulație pe drumurile publice care înlocuia permisul de conducere, solicitând a se constata că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Declarația de recurs în casație constituie actul de sesizare a instanței de recurs în raport de care devoluează judecata în această fază procesuală, iar efectul devolutiv este limitat prin cazurile de casare.

Dispozițiile art. 442 alin. (2) din C. proc. pen. prevăd că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.

Recursul în casație este conceput ca un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în condițiile expres și limitativ prevăzute de legiuitor.

Prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casație este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept aplicabile. Practic, recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile, în scopul respectării legislației și uniformizării jurisprudenței și nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. are în vedere situația în care s-a săvârșit o faptă de către inculpat, pe care instanța de apel a considerat-o infracțiune, când în realitate, fapta nu se regăsește în niciuna din prevederile legii penale ca infracțiune.

Prevederea faptei în legea penală presupune existența unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existența unei fapte concrete și tipicitatea (corespondența dintre trăsăturile faptei concrete și modelul de incriminare).

Prin urmare, orice infracțiune trebuie să fie prevăzută de legea penală ca atare, existând și fapte care au caracter civil, comercial, administrativ sau disciplinar, pe care legea penală nu le prevede ca infracțiuni, după cum există fapte care au fost prevăzute ca infracțiuni de legea penală, dar între timp au fost dezincriminate.

În speță, prin recursul în casație, inculpatul A. a invocat cauza justificativă a stării de necesitate prev. de art. 20 din C. pen., în raport de infracțiunea prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. pentru care a fost condamnat definitiv prin decizia recurată (în varianta normativă a conducerii pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată).

Fapta neprevăzută de legea penală și fapta care nu constituie infracțiune sunt două noțiuni diferite. Nu se poate extinde înțelesul sintagmei "fapta nu e prevăzută de legea penală" și la situația când există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege.

Astfel, existența unei cauze justificative înlătură caracterul infracțional al faptei (fapta nu constituie infracțiune), adică înlătură o trăsătură esențială a infracțiunii, aceea a antijuridicității (caracterul ilicit, nepermis de ordinea juridică).

Existența cauzei justificative a stării de necesitate prev. de art. 20 C. pen., constituie un caz în care punerea în mișcare a acțiunii penale și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate potrivit art. 16 lit. d) C. proc. pen., caz distinct de cazul neprevederii faptei în legea penală reglementat de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Prin urmare, este greu de crezut că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.. este diferit de cel la care se referă cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Dintr-o altă perspectivă, din actele și lucrările dosarului se observă că recurentul inculpat A. a solicitat și a beneficiat de procedura recunoașterii învinuirii, declarând la data de 20.02.2019, în fața instanței de fond - Judecătoria Pitești, că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa și solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți.

Prin Sentința penală nr. 891 din 17 septembrie 2019 pronunțată de Judecătoria Pitești, definitivă prin Decizia penală nr. 986/A din data de 19 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, împotriva căreia s-a exercitat prezentul recurs în casație, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa finală de 1 an închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

În procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, instanța de judecată valorifică poziția inculpatului de recunoaștere deplină a învinuirii doar dacă probatoriul administrat în faza de urmărire penală și înscrisurile depuse, eventual, în fața instanței sunt suficiente pentru a permite stabilirea clară și completă a comiterii infracțiunii.

Recurentul A. a dat declarație și în fața instanței de apel, la data de 12.11.2019, în care a menționat că, în 11.10.2017 a condus autoturismul pentru a efectua o programare în vederea internării în spital a soției sale, iar a doua zi a efectuat, din nou, deplasarea cu autoturismul pentru a o interna.

Din actele dosarului, rezultă că instanța de apel a analizat aplicabilitatea stării de necesitate prev. de art. 20 C. pen. și a concluzionat că aceasta nu este incidentă și nu se justifică înlăturarea caracterului penal al faptelor săvârșite. Instanța de apel a constatat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru reținerea acestei cauze justificative întrucât la momentul săvârșirii faptelor nu exista un pericol iminent în sensul art. 20 alin. (2) C. pen. și, oricum, existau alte modalități prin care inculpatul putea să o transporte la spital pe soția sa.

Așadar, instanța de apel a verificat apărarea inculpatului și s-a pronunțat asupra stării de necesitate prev. de art. 20 C. pen., aprecierea în legătură cu incidența cauzei justificative fiind rezultatul interpretării materialului probator.

În ceea ce privește motivele că i s-a eliberat dovadă înlocuitoare a permisului de conducere la data de 05.06.2016 emisă de I.P.J. Argeș - Serviciul Rutier care nu era anulată din baza de date rutieră la momentul când a fost oprit de organele de poliție, în datele de 11.10.2017 și 12.10.2017 și că la datele de referință pierduse dovada de circulație pe drumurile publice care înlocuia permisul de conducere, Înalta Curte consideră că recurentul urmărește să se stabilească o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de apel. Or, pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală se are în vedere situația deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

Prin decizia recurată s-a considerat corectă situația de fapt reținută de prima instanță, și anume că inculpatul A., la data de 11.10.2017, în jurul orelor 8:45, a condus autoturismul marca x înmatriculat sub nr. x pe str. x, din direcția Conțești - Mioveni, iar la data de 12.10.2017, în jurul orei 06:45, a condus același autoturism pe pe str. x, din direcția Conțești - Mioveni, deși avea exercitarea dreptului de a conduce suspendată din data de 05.06.2016. De asemenea, s-a reținut că la data de 20.05.2016, inculpatului i se întocmise un alt dosar penal pentru infracțiunea prev. de art. 336 alin. (1) C. pen., având dreptul de a conduce suspendat.

Potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un vehicul se consideră suspendare a exercitării dreptului de a conduce.

Conform art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, permisul de conducere sau dovada înlocuitoare a acestuia se reține când titularul acestuia a săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute de art. 334, art. 335 alin. (2), art. 336, art. 337, art. 338 alin. (1) și art. 339 alin. (2), (3) și 4 din C. pen., iar potrivit art. 111 alin. (3) din aceeași ordonanță, pentru faptele enumerate anterior, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulație.

Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurentul inculpat A. nu a evidențiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală, ci urmărește să se stabilească o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de apel, prin reinterpretarea probatoriului.

Instanța supremă reiterează că, în analiza cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., nu se poate verifica existența concordanței dintre starea de fapt reținută de instanță și conținutul mijloacelor de probă, neexistând posibilitatea legală de a interveni asupra analizei probelor efectuate de instanța de apel, după cum nu este permis a se examina existența și suficiența probelor.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen., hotărârea atacată este corespunzătoare regulilor de drept.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 986/A din data de 19 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 986/A din data de 19 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 iunie 2020.

GGC - NN