ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1543/2022

Ședința publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2019 reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul ORAȘUL MURFATLAR, obligarea acestuia la încheierea actului adițional la contractul de achiziție publică nr. x în limita valorică impusă de art. 122 lit. j) din O.U.G. nr. 34/2006, aferentă lucrărilor suplimentare executate în baza dispoziției de șantier nr. 1 din 31.10.2012, cu termen de plată de 30 de zile de la încheierea actului adițional.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 73.468,49 RON (fără TVA), reprezentând diferența dintre valoarea totală a lucrărilor suplimentare în cuantum de 1.194.79,59 RON și 20% din valoarea inițială a contractului, în conformitate cu primul petit, cu titlu de daune-interese.

În subsidiar, pe temeiul răspunderii civile delictuale, a solicitat obligarea UAT Murfatlar la plata sumei de 1.194.79,59 RON (TVA inclus) cu titlu de daune-interese calculate la valoarea lucrărilor suplimentare solicitate de beneficiar, recepționate și nedecontate.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 163 din 11 februarie 2021, Tribunalul Constanța a respins, ca neîntemeiată, atât cererea principală, cât și cererea subsidiară formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALA A ORASULUI MURFATLAR - UAT MURFATLAR.

Împotriva acestei hotărârii a formulat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 498/15 noiembrie 2021, Curtea de apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 163 din 11.01.2021, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosar nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALA A ORASULUI MURFATLAR - UAT MURFATLAR și în consecință:

A schimbat în parte sentința apelată. A admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul ORAȘUL MURFATLAR la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 1.193.345 RON, reprezentând daune-interese.

A obligat pârâtul ORAȘUL MURFATLAR la plata către reclamanta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 17.217 RON.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de apel Constanța a declarat recurs UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALA A ORASULUI MURFATLAR - UAT MURFATLAR.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta Unitatea administrativ teritorială a orașului Murfatlar a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta-pârâta a motivat următoarele:

Anterior declanșării litigiului dedus judecății în prezenta cauză, între părți au mai existat două procese. Primul litigiu a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, prin care reclamanta a solicitat obligarea Unității administrativ teritoriale la plata sumei de 1.193.344,45 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare, având ca temei de drept art. 1350 alin. (1) si art. 1270 C. civ., acțiune respinsă cu motivarea că între părți nu s-a încheiat un act adițional pentru lucrări suplimentare. Al doilea litigiu a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, în cadrul căruia, recurenta-pârâtă precizează că reclamanta a solicitat aceeași suma, însă cu titlu de daune-interese, având ca temei de drept art. 1350 C. civ., iar, în subsidiar, s-a întemeiat pe prevederile art. 1345 C. civ. a fost admisa excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește acțiunea întemeiată pe răspunderea contractuală prin raportare la hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2013, iar, în recurs, a fost respins și capătul subsidiar întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză.

Recurenta-pârâtă, Unitatea administrativ teritorială a orașului Murfatlar a susținut că instanța de apel a nesocotit efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în raport cu considerentele din cuprinsul deciziei civile nr. 1352/CA/20.08.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel Constanta, secția a II-a civilă, de contencios administrativ si fiscal, definitivă. Recurenta-pârâtă a arătat că, prin această decizie, Curtea de Apel Constanța a statuat că mijloacele judiciare pentru obținerea de la autoritatea contractantă a contravalorii lucrărilor executate în afara contractului de achiziții publice erau cele reglementate de O.U.G. nr. 34/2006, aplicabilă litigiilor decurgând din încheierea și executarea contractului de achiziție publică. Pentru efectuarea lucrărilor suplimentare de către reclamantă era necesară parcurgerea unei proceduri reglementate de legea achizițiilor publice, lucrările fiind în legătură cu cele contractate printr-o convenție încheiată sub auspiciile acestei legi. Nerespectarea condițiilor prescrise de O.U.G. nr. 34/2006, respectiv neparcurgerea uneia dintre procedurile acolo enumerate nu deschide însă reclamantei dreptul de a recurge la acțiunea în îmbogățirea fără justă cauză, adică la o acțiune de drept comun, iar, în prezenta cauză, la acțiunea în răspundere civilă delictuală, ci deschide calea unei acțiuni conform art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică la data demarării litigiului.

Atât timp cât aspectul litigios a fost consemnat și rezolvat în actul jurisdicțional anterior, indiferent că s-a făcut pe calea dispozitivului sau numai în considerente, înseamnă că el nu mai poate constitui obiect al analizei ulterioare proprii din partea instanței, impunându-se noii judecați ca un "dat" ce nu poate fi ignorat (C. proc. civ., comentat si adnotat", vol. I, ed. U.J., p. 1192-1193, de V.M. Ciobanu, s.a.).

În mod constant CEDO a decis că instanțele sunt obligate să țină seama de constatările și dezlegările date de instanțe în procedurile anterioare, repunerea in discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri, constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Recurenta-pârâtă susține că în prezentul dosar, Curtea de Apel Constanța nu mai putea face evaluări proprii asupra chestiunii care a fost rezolvată deja printr-o hotărâre definitivă, iar soluția trebuia să țină cont de dezlegarea dată asupra problemei de drept dedusă judecații, cu respectarea efectului pozitiv al lucrului judecat.

Recurenta-pârâtă a relevat că instanța de apel a observat că apelantei-reclamante i-au fost respinse celelalte demersuri judiciare realizate (acțiunea în răspundere contractuală și cea întemeiată pe faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză) pentru obținerea contravalorii lucrărilor care au fost executate și a considerat că aceasta nu mai are la îndemână decât acțiunea în răspundere delictuală, fără să țină cont că, prin decizia civilă nr. 1352/CA/20.08.2017, definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Constanța a statuat că mijloacele judiciare pentru obținerea, de la autoritatea contractantă, a contravalorii lucrărilor executate, în afara contractului de achiziții publice erau cele reglementate de O.U.G. nr. 34/2006, aplicabilă litigiilor decurgând din încheierea și executarea contractului de achiziții publice.

Prin raportare la considerentele expuse în decizia civilă nr. 1352/CA/20.08.2017, recurenta-pârâtă a invocat excepția autorității de lucru judecat și a solicitat, în temeiul art. 497 C. proc. civ. casarea deciziei atacate și respingerea cererii ca inadmisibile, întrucât decizia a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a precizat că litigiul este unul în materia atribuirii de contracte de achiziție publică, care se soluționează în conformitate cu prevederile Legii nr. 101/2016. Prin art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 s-a stabilit competența materială procesuală pentru soluționarea cauzelor în favoarea completurilor specializate din cadrul secției de contencios administrativ si fiscal a Tribunalului, în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante.

Recurenta-pârâtă susține că prima instanță și instanța de apel au aplicat altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății. În acest sens, a redat prevederile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 și ale art. 129 alin. (2) pct. 2

1

C. proc. civ. referitoare la regimul juridic al competenței de ordine publică, pentru a susține că excepția necompetenței materiale poate fi invocată în orice stare a procesului, în caz contrar s-ar ajunge la judecarea cauzelor civile de către completuri specializate în materie penală și invers, ceea ce nu poate fi posibil. Solicită ca instanța de recurs să sancționeze cu nulitatea încălcarea regulilor de procedură invocate.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a redat considerente din cuprinsul deciziei recurate prin care s-a reținut că "lucrările suplimentare au fost efectuate cu cunoștința și chiar la dispoziția autorității contractante care putea și trebuia să știe că lucrările suplimentare sunt cauzate de erori de proiectare (se menționează chiar in cuprinsul dispoziției de șantier), si, ca atare, că nu poate încheia act adițional pentru acestea.

Fapta intimatului-pârât de a emite o dispoziție de șantier prin care dispune efectuarea de lucrări suplimentare despre care are cunoștință că nu le poate include într-un act adițional și ca atare nu poate plăti contravaloarea acestora, poate fi circumscrisă unei fapte ilicite potrivit art. 1349 alin. (1) C. civ..".

Prin raportare la aceste considerente, recurenta-pârâtă a susținut că dacă s-ar admite motivarea instanței de apel potrivit căreia fapta ilicită constă în emiterea dispoziției de șantier prin care s-a dispus efectuarea de lucrări suplimentare, atunci este vorba despre existenta unui acord de voință între părți, în vederea efectuării lucrărilor suplimentare, situație care se plasează pe domeniul răspunderii civile contractuale, nefiind incidente dispozițiile răspunderii civile delictuale, așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel. Se arată că, în acest caz, există o legătură juridică prealabilă între părți, caz în care obligația neexecutată privind plata lucrărilor suplimentare, nu are o sursă legală pentru ca responsabilitatea să fie delictuală, ci are ca sursă dispoziția de șantier urmată de executare, adică voința manifestată de recurenta, unitatea administrativ teritorială a orașului Murtfatlar pentru efectuarea lucrărilor suplimentare și voința reclamantei de a executa la un preț agreat de aceasta.

În cazul răspunderii civile delictuale obligația încălcată este o obligație legală, generală, ce revine tuturor subiecților de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe când în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este o obligație stabilită printr-o legătură juridică preexistentă, deci o obligație concretă.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 C. civ.

În conformitate cu Ordinul nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, dispoziția de șantier este dată de proiectantul lucrărilor si verificată de către un verificator de proiecte atestat în condițiile legii. Dispoziția de șantier trebuie adusă la cunoștința beneficiarului/investitorului/managerului de proiect pentru a fi acceptată de acesta în scris, întrucât poate implica modificări de costuri, care trebuie aprobate.

În acest caz, verificatorul de proiecte nu a pus viza pe Dispoziția nr. 1/31,10-2012 și nici nu a fost asumată de către ordonatorul de credite.

Pe de alta parte, analizând caracterul ilicit al faptului generator al prejudiciului, astfel cum este relevat de către instanța de apel, trebuie observat că reclamanta a participat la înțelegerea pe care instanța o apreciază ilicita, aceasta operațiune juridica, ce s-a dovedit ulterior fi păgubitoare, nefiindu-i impusă.

Reclamanta a efectuat lucrările suplimentare, deși cunoștea foarte bine faptul că prin raportul procedurii înregistrat sub nr. x/05.04.2013 s-a hotărât anularea procedurii-negociere, având in vedere dispozițiile art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, prin urmare că respectivele lucrări nu pot fi incluse într-un act adițional și că nu va putea primi contravaloarea acestora. Deși procesul-verbal de anulare a procedurii i-a fost opozabil, participând la procedura de atribuire, a ales să nu atace decizia de anulare și a acceptat ideea de a efectua lucrările suplimentare doar conform dispoziției de șantier.

Recurenta susține că reclamanta a avut un comportament neglijent sau imprudent, justificat prin faptul că nu a ținut cont de prevederile legale, în sensul că a efectuat lucrările suplimentare deși pentru efectuarea acestora era necesară parcurgerea unei proceduri reglementate de legea achizițiilor publice și cunoștea faptul că între părți nu s-a încheiat vreun act sau contract al asumării eventualelor plăți suplimentare.

Nu se poate invoca nici necunoașterea legii de către reclamanta, aflată în situația efectuării unor lucrări, fără existența unui temei contractual și legal, în situația concretă a derulării unui contract de achiziție publică, care presupune îndeplinirea unor condiții stricte de legalitate.

Instanța de apel nu putea constata în sarcina pârâtei o fapta ilicita, deoarece, în cauza de față, între părți s-au stabilit raporturi juridice ce intră sub imperiul unei legislații speciale, respectiv cea privind achizițiile publice, or, lucrările suplimentare nu puteau fi efectuate decât în condițiile contractului de achiziție publică și ale legislației aplicabile.

A precizat că ceea ce este interzis pe tărâm contractual nu poate fi validat pe tărâm delictual, iar efectuarea lucrărilor suplimentare de către reclamanta fără parcurgerea procedurii reglementate de legea achizițiilor publice nu poate fi o fapta ilicita imputată recurentei-pârâte, deoarece o astfel de abordare ar reprezenta o modalitate de eludare a obligațiilor contractuale și a legislației speciale în materia achizițiilor publice.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a reținut îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, fără a motiva în concret existența fiecărei condiții în parte.

Răspunderea delictuală are ca temei legea, iar nu convenția părților, situație în raport de care trimiterea la existența unei dispoziții de șantier nu este de natură a circumstanția existența unei fapte ilicite și culpabile de natură a antrena răspunderea recurentei pe acest temei.

Aceste considerații generale, fără o trimitere concretă la probatoriile din care rezultă îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În continuare, recurenta-pârâtă a evocat obligația instanței de a motiva hotărârea adoptată potrivit dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., aspecte din doctrină și din practica judiciară în legătură cu motivarea hotărârilor judecătorești, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la cauza Albina împotriva României, cauza Boldea împotriva României și cauza Hirvisaari împotriva Finlandei.

A concluzionat că nemotivarea hotărârii este un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii.

În considerarea tuturor motivelor de recurs mai sus redate, recurenta-pârâtă, Unitatea administrativ teritorială a orașului Murfatlar a solicitat admiterea recursului.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat necompetența materială procesuală a secției civile a Tribunalului Constanța, susținând că aparține secției de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Constanța competența de soluționare a cauzei, în considerarea prevederilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016.

Instanța de recurs încadrează această critică în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât competența materială procesuală este de ordine publică, iar încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe reprezintă un motiv de nelegalitate distinct de motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Acest din urmă motiv de casare vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fără a include în câmpul său de aplicare normele de procedură care reglementează competența de ordine publică a altei instanțe.

Instanța de recurs constată că, prin sentința civilă nr. 1875/12.12.2019 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția civilă. S-a reținut că litigiul decurge din executarea unui contract de achiziție publică și că sunt incidente prevederile art. 53 alin. (1)

1

din Legea nr. 101/2016.

Hotărârea de declinare a competenței materiale procesuale în favoarea secției civile a Tribunalului Constanța este definitivă. secția Civilă a Tribunalului Constanța, învestită prin hotărârea de declinare a competenței a apreciat că este competentă material să soluționeze cauza. De asemenea, la primul termen de judecată, părțile legal citate nu au invocat excepția necompetenței material-procesuale.

Instanța de recurs notează că normele care reglementează competența materială procesuală (specializată) sunt de ordine publică, întrucât ocrotesc un interes public - organizarea și buna administrare a actului de justiție, prin specializarea judecătorilor, necesară în raport cu complexitatea și numărul cauzelor.

Condițiile invocării excepției necompetenței de ordine publică sunt reglementate de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că aceasta poate fi invocată de părți sau de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Limitarea în timp a posibilității de a invoca excepția necompetenței de ordine publică constituie o derogare de la principiul stabilit de art. 247 alin. (1), teza I C. proc. civ., potrivit căruia excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de către instanță în orice stare a pricinii, dacă prin lege nu se prevede altfel. Or, în această materie, legea prevede altfel, în sensul că art. 130 alin. (2) C. proc. civ. stabilește termenul limită până la care excepția de necompetență materială poate fi invocată.

În cauză, excepția necompetenței materiale procesuale, nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața instanței învestită cu soluționarea cauzei, situație în care, dată fiind limitarea în timp, pretinsa neregularitate invocată, derivată din necompetența materială procesuală s-a acoperit și nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.

Așadar, necompetența de ordine publică a primei instanțe nu poate fi invocată direct în recurs, întrucât nu a fost invocată în condițiile prevăzute de lege, atât în fața primei instanțe, cât și a instanței de apel, concluzie care rezultă din art. 130 alin. (2) și art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Pe cale de consecință, motivul de recurs subscris necompetenței materiale-procesuale a primei instanțe, cât și a instanței de apel nu poate fi primit.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă, Unitatea administrativ teritorială a orașului Murtfatlar a invocat că hotărârea instanței de apel nu este motivată, susținând, în esență, că s-a reținut îndeplinirea cumulativă a condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii patrimoniale, fără a se motiva existența fiecărei condiții în parte și fără o trimitere concretă la probatoriile din care rezultă îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că instanța de apel a expus motivele pentru care a apreciat că poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a recurentei-pârâte, precum și probele examinate (adrese, corespondență, dispoziția de șantier). Relevante în acest sens sunt considerentele prin care instanța devolutivă reține că suplimentarea lucrărilor prin dispoziția de șantier nr. 1 din 31.10.2012 este cauzată de necorelarea părții economice cu partea tehnică a proiectului. Aceste lucrări suplimentare au fost efectuate cu înștiințarea prealabilă a recurentei și chiar din dispoziția acesteia, în calitate de autoritate contractantă care putea și trebuia să știe că lucrările suplimentare sunt cauzate de erori de proiectare (se menționează chiar în cuprinsul dispoziției de șantier) și, ca atare, că nu poate încheia act adițional pentru acestea. În cuprinsul considerentelor care fundamentează decizia adoptată este descrisă fapta ilicită, constând în dispoziția dată intimatei-reclamante pentru a efectua o serie de lucrări despre care a avut cunoștință că nu pot fi incluse într-un act adițional și că nu există cadrul contractual adecvat pentru a se plăti contravaloarea acestora, prin această faptă încălcându-se regulile de conduită pe care legea le impune în astfel de cazuri, cu consecința producerii unui prejudiciu în patrimoniul intimatei prin neplata lucrărilor suplimentare executate. S-a relevat că legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu este evidentă, iar culpa rezultă din atitudinea pârâtei care a cunoscut că există erori de proiectare și cu toate acestea a acceptat un proiect care nu putea fi pus în aplicare fără efectuarea de lucrări suplimentare, pe care, de asemenea, le-a solicitat, deși știa că se eludează prevederile legale și contractuale care stabilesc condițiile și limitele de plată.

Așadar, contrar celor susținute prin cererea de recurs, decizia pronunțată cuprinde motivele pe care se întemeiază. De asemenea, hotărârea atacată nu se fundamentează pe motive contradictorii. Instanța de apel nu a circumstanțiat fapta printr-o simplă trimitere la dispoziția de șantier. Motivarea deciziei recurate denotă că această dispoziție nu poate fi privită în mod izolat, ca unica sursă de producere a prejudiciului. Această măsură a fost integrată în stabilirea raportului cauzal, întrucât desfășurarea lui a fost condiționată de anumiți factori, care, fără a produce ei înșiși, direct, efectul păgubitor au favorizat totuși producerea acestui efect. Motivarea a integrat în cauzalitate toate elementele de fapt ce au făcut posibilă în mod real și efectiv însăși săvârșirea acelei fapte ilicite, care, în cele din urmă, a avut rolul de cauză a prejudiciului.

Decizia atacată răspunde exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de vreme ce s-a procedat la un examen real și efectiv al tuturor argumentelor aduse de părți și s-a făcut o analiză proprie a materialului probator administrat în cauză. Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Un alt motiv de casare invocat prin cererea de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.. Autoarea recursului a motivat că instanța de apel a nesocotit efectul pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 1352/20.08.2017 pronunțată de Curtea de apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. S-a relevat că în litigiul finalizat prin pronunțarea acestei decizii, s-a motivat că mijloacele judiciare pentru obținerea de la autoritatea contractantă a contravalorii lucrărilor executate în afara contractului de achiziții publice erau cele reglementate de O.U.G. nr. 34/2006, aplicabilă litigiilor decurgând din încheierea și executarea contractului de achiziție publică. Pentru efectuarea lucrărilor suplimentare de către reclamantă era necesară parcurgerea unei proceduri reglementate de legea achizițiilor publice, lucrările fiind în legătură cu cele contractate printr-o convenție încheiată sub auspiciile acestei legi. Nerespectarea condițiilor prescrise de O.U.G. nr. 34/2006, respectiv neparcurgerea uneia dintre procedurile acolo enumerate nu deschide însă reclamantei dreptul de a recurge la acțiunea în îmbogățirea fără justă cauză.

Instanța de recurs reține că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează în sensul că nu numai dispozitivul hotărârii judecătorești dobândește autoritatea de lucru judecat, ci și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În litigiul finalizat prin pronunțarea deciziei civile nr. 1352/20.08.2017 de Curtea de apel Constanța, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei, Unitatea administrativ-teritorială a orașului Murfatlar-orașul Murfatlar la plata contravalorii lucrărilor suplimentare, pe temeiul faptului juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză, prevăzut de art. 1345 C. civ.

Acțiunea privind îmbogățirea fără justă cauză a fost respinsă, cu motivarea că nu este îndeplinită condiția referitoare la absența oricărui mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de către cel care și-a micșorat patrimoniul. În acest context, s-a motivat că reclamanta ar avea posibilitatea de a obține contravaloarea lucrărilor suplimentare executate, prin încheierea unui act adițional la contractul de achiziție publică, cu respectarea prevederilor art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, acesta fiind mijlocul juridic aflat la îndemâna reclamantei pentru recuperarea prejudiciului încercat prin executarea lucrărilor în afara cadrului contractual.

În cauza dedusă spre soluționare, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în principal, obligarea pârâtei la încheierea actului adițional la contractul de achiziție publică nr. x în limita valorică impusă de art. 122 lit. j) din O.U.G. nr. 34/2006 aferentă lucrărilor suplimentare executate în baza dispoziției de șantier nr. 1 din 31.10.2012, cu termen de plată de 30 de zile de la încheierea actului adițional. În subsidiar, pe temeiul răspunderii civile delictuale, a solicitat obligarea UAT Murfatlar la plata sumei de 1.194.79,59 RON (TVA inclus) cu titlu de daune-interese calculate la valoarea lucrărilor suplimentare solicitate de beneficiar, recepționate și nedecontate.

Respingerea cererii principale a intrat în puterea de lucru judecat, întrucât reclamanta A. S.R.L. nu a formulat recurs împotriva deciziei din apel, care păstrează hotărârea primei instanțe în aceste limite. Considerentele care fundamentează decizia instanței de apel în legătură cu această soluție relevă că ambele părți au fost de acord că lucrările suplimentare au fost determinate de erori de proiectare.

S-a mai motivat că erorile de proiectare nu intră în categoria circumstanțelor imprevizibile care să creeze premisele necesare pentru aplicarea procedurii pentru achiziționarea unor lucrări suplimentare, care nu au fost incluse în proiectul inițial, dar care au devenit necesare pentru executarea contractului inițial. În acest sens, instanța de apel a redat mai multe prevederi din Instrucțiunea nr. 1 din 2 martie 2016 privind modificarea contractului de achiziție publică în cursul perioadei sale de valabilitate și încadrarea acestor modificări ca fiind substanțiale sau nesubstanțiale, emisă de Agenția Națională pentru Achiziții Publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 171 din 7 martie 2016.

Exemplul 10 din această instrucțiune, redat în considerentele deciziei atacate se referă la "Situații de genul erorilor de proiectare, ce necesită ulterior achiziții suplimentare de lucrări sau servicii. În acest sens, dacă împrejurarea putea fi prevăzută - obligație ce cade în sarcina proiectantului, cel chemat să răspundă este în culpă, deoarece nu a anticipat-o și nu a luat măsurile necesare pentru preîntâmpinarea urmărilor (s.n.)".

În articolul 12 din respectiva Instrucțiune se precizează că:

"Planificarea defectuoasă a serviciilor/lucrărilor și/sau erorile de proiectare, precum și pregătirea neadecvată a modului de atribuire a contractului de achiziție publică de către autoritatea contractantă nu intră în categoria circumstanțelor imprevizibile și, prin urmare, nu constituie o justificare în vederea aplicării prevederilor art. 122 lit. i)/art. 252 lit. j) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările și completările ulterioare (s.n.)".

Aceste considerente care fundamentează decizia instanței de apel, deși nefavorabile autorității contractante, întrucât evidențiază o atitudine culpabilă a recurentei-pârâtei, care a nu luat măsurile necesare pentru pregătirea adecvată a modului de atribuire a contractului de achiziție publică, nu au fost atacate cu recurs în condițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.. De aceea, la rândul lor, aceste considerente au intrat în puterea lucrului judecat.

Instanța de recurs reține că acele considerente din cuprinsul deciziei nr. 1352/20.08.2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, invocate cu putere de lucru judecat, au dezlegat doar caracterul subsidiar al acțiunii de îmbogățire fără justă cauză, punându-se în evidență posibilitatea reparării pierderii suferite prin intermediul altui mijloc legal prevăzut de legea specială, la care însă reclamanta a recurs fără succes. Totodată, în prezenta cauză, soluția de respingere a capătului principal de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea actului adițional la contractul de achiziție publică nr. x în limita valorică impusă de art. 122 lit. j) din O.U.G. nr. 34/2006 aferentă lucrărilor suplimentare executate în baza dispoziției de șantier nr. 1 din 31.10.2012, intrată în puterea de lucru judecat, denotă că mijlocul juridic indicat prin decizia nr. 1352/20.08.2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța nu este unul efectiv. Aceasta, deoarece prin considerentele invocate cu putere de lucru judecat nu s-a analizat care a fost cauza care a generat necesitatea efectuării lucrărilor suplimentare. Mai exact, nu s-a stabilit că erorile de proiectare, privite ca elemente specifice care circumstanțiază situația de fapt, nu pot fi integrate noțiunii de împrejurare imprevizibilă, în sensul descris de art. 10 alin. (2), exemplul 9, alin. (3) și alin. (4) exemplul 10 din Instrucțiunea nr. 1/2016 emisă de Agenția Națională pentru Achiziții Publice. Aceste detalii legate de elementele care particularizează situația de fapt, neluate în analiză prin considerentele deciziei nr. 1352/2017 a Curții de Apel Constanța, impun concluzia că remediul juridic indicat pentru recuperarea prejudiciului de către intimata-reclamantă nu este unul efectiv, întrucât nu se poate aplica situației de fapt din cauza dedusă judecății.

De asemenea, aceste considerente nu au analizat în mod exhaustiv toate mijloacele legale la care recurenta ar putea recurge pentru recuperarea prejudiciului încercat.

Așadar, prin considerentele deciziei nr. 1352/20.08.2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-a analizat doar caracterul subsidiar al actio de in rem verso în raport cu posibilitatea conferită de O.U.G. nr. 34/2006 de a se încheia un act adițional la contractul inițial, pentru lucrări suplimentare, iar nu și dacă reclamanta are deschisă calea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală pentru recuperarea pierderii suferite. Prin urmare, asemenea considerente nu se pot impune în prezenta cauză prin efectul puterii de lucru judecat.

Pentru considerentele arătate, instanța de recurs reține că nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 C. civ.

Se arată că obligația neexecutată are ca sursă dispoziția de șantier urmată de executare, adică voința recurentei pârâte pentru efectuarea lucrărilor suplimentare și voința intimatei-reclamantei de a executa la un preț agreat de aceasta, situație în care răspunderea are natură contractuală, nefiind incidente dispozițiile răspunderii civile delictuale.

Această critică formulată de către recurenta-pârâtă nu poate fi primită, întrucât executarea lucrărilor suplimentare nu a fost precedată de încheierea unei convenții între părți care să traseze limitele în care părțile își exercită drepturile și obligațiile legate de executarea lucrărilor suplimentare aferente implementării proiectului de modernizare a unor străzi în orașul Murtfatlar. Este real că intenția comună a părților a fost aceea de a încheia un act adițional la contractul de execuție lucrări care să creeze cadrul convențional specific de reglementare a lucrărilor suplimentare. Cu toate acestea, așa cum invocă și recurenta, procedura de negociere fără publicarea unui anunț de participare având ca obiect realizarea de lucrări suplimentare s-a anulat, astfel că nu s-au îndeplinit formalitățile prealabile pentru încheierea unui act adițional la contract. Totodată, prin păstrarea soluției de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea actului adițional la contractul inițial, s-a evidențiat că lucrările suplimentare cauzate de erori de proiectare nu pot fi asimilate unor de circumstanțe imprevizibile de natură să particularizeze situația de fapt în vederea încheierii unui act adițional la contractul inițial.

Prin urmare, premisele care circumstanțiază situația de fapt excedează limitelor legale speciale pentru încheierea unui act adițional la contractul de achiziție publică. Singura cale efectivă aflată la îndemâna reclamantei pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin efectuarea lucrărilor, la cererea și din dispoziția recurentei-pârâte, este acțiunea în răspundere civilă delictuală.

Argumentele recurentei referitoare la împrejurarea că situația în care se află intimata-pârâtă se plasează pe tărâm contractual sunt infirmate de absența unui contract încheiat între părți, dar și de circumstanțele faptice care nu permit încheierea unui act adițional pentru lucrările suplimentare executate, nefiind îndeplinite condițiile impuse de legislația specială în materia achizițiilor publice.

Obligația legală încălcată de autoritatea pârâtă derivă din nerespectarea art. 10 alin. (2) și (3) din Instrucțiunea nr. 1/2016 emisă de Agenția Națională pentru Achiziții Publice. Autoritatea contractantă se află în culpă pentru că a fost necesară efectuarea de lucrări suplimentare din cauza erorilor de proiectare care puteau fi prevăzute și evitate de către pârâtă, așa cum s-a stabilit prin decizia recurată.

A nega dreptul reclamantei de a-și recupera prejudiciul încercat pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că reclamanta ar fi astfel lipsită de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra cererii sale referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil. În jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului s-a statuat că art. 6 alin. (1) garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanță să analizeze orice contestație legată de drepturi și obligații cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria x nr. x, p. 18, § 36). În Cauza Lungoci împotriva României, prin hotărârea din 26 ianuarie 2006, par. 35, 36 din această hotărâre, Curtea Europeană a relevat că, (...) nivelul de acces asigurat de legislația națională trebuie să fie suficient pentru a-i asigura persoanei "dreptul la o instanță", ținând cont de principiul de preeminență a dreptului într-o societate democratică (vezi, printre altele, F.E. împotriva Franței, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, p. 3349, § 44, și Yagtzilar și alții împotriva Greciei, nr. 41.727/98, § 23, CEDO 2001-XII).

Ținând seama de aceste statuări ale instanței europene în legătură cu dreptul la un proces echitabil, în componenta sa vizând dreptul de acces efectiv la o instanță, instanța de recurs reține că pretențiile reclamantei nu pot fi valorificate pe tărâm contractual, așa cum susține recurenta-pârâtă, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele specifice pentru încheierea unui contract (act adițional la contract), erorile de proiectare care au generat lucrări suplimentare neavând natura unor circumstanțe imprevizibile, aspect stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia adoptată de instanța de apel, în partea care nu a fost atacată cu recurs în prezenta cauză. În circumstanțele speței, a considera că este inadmisibilă acțiunea în răspundere civilă delictuală înseamnă a afecta în substanța sa dreptul la acoperirea prejudiciului pe această cale, câtă vreme recurenta recunoaște executarea lucrărilor, dar refuză să despăgubească intimata-pârâtă sub motiv că nu există temei legal sau contractual care să-i confere o justificare legitimă obligației de plată. În mod neîndoielnic, reclamanta a suferit o pierdere prin lucrările executate în beneficiul pârâtei, situație în care pârâta este ținută să repare prejudiciul încercat de reclamată. În caz contrar, prin exonerarea de răspundere a pârâtei, reclamanta ar fi lipsită de dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, întrucât s-ar îngrădi acesteia dreptul de acces la o instanță care să analizeze în concret și efectiv pretențiile sale.

Comportamentul intimatei descris de recurenta-pârâtă ca fiind unul neglijent și imprudent pentru că a efectuat lucrările suplimentare, deși cunoștea că nu s-a încheiat vreun contract sau act prin care recurenta să-și fi asumat plata acestora, nu poate fi subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A ORAȘULUI MURFATLAR - U.A.T. MURFATLAR împotriva deciziei civile nr. 498 din 15 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2022.