ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1484/2022

Ședința publică din data de 15 iunie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 857.460,88 RON, reprezentând preț neachitat, să oblige pârâta la plata dobânzilor penalizatoare la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, plus 8 puncte procentuale, aplicate asupra sumelor achitate cu întârziere precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 113 din 15 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., astfel cum a fost modificată.

A obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să achite reclamantei suma de 857.460,88 RON, reprezentând rest debit din factura fiscală seria x nr. x/02.05.2018 și suma de 84.397,25 RON, reprezentând dobânzi legale de la data scadenței 04.06.2018 și până la data de 26.09.2019 și în continuare până la plata efectivă a diferenței neachitate din factura fiscală seria x nr. x/02.05.2018.

A obligat pârâta să achite reclamantei suma de 9.814,88 RON, reprezentând dobânzi legale la facturile fiscale seria x nr. x-009/02.05.2018.

A obligat pârâta la plata sumei de 16.679,61 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 548/A din 13 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 113 din 15 februarie 2021.

A fost admis apelul incident declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă în tot cererea formulată de reclamantă privind cheltuielile de judecată și obligată pârâta și la plata sumei de 2.500 RON către reclamantă, reprezentând diferență onorariu avocațial în prima instanță.

A fost obligată pârâta să plătească apelantei-reclamante S.C. A. S.R.L. suma de 4.960 RON, cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs.

În susținerea recursului declarat, recurenta-pârâtă arată că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii sau străine de obiectul pricinii.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a procedat la lămurirea obiectului judecății, precum și a situației de fapt cu care a fost învestită, nerăspunzând punctual la toate capetele de cerere, nearătând în același timp care au fost argumentele juridice de drept și de fapt pentru care a înlăturat apărările sale.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că instanța a analizat cauza raportându-se strict la susținerile intimatei-reclamante, dar și la elemente extrinseci acesteia și care nu aveau relevanță în soluționarea pricinii.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, curtea de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, în sensul că, în conformitate cu art. 5 alin. (2) din contractul de vânzare, pârâta-cumpărătoare s-a obligat să suporte toate pagubele și cheltuielile pentru neplata la termen a prețului contractului, în finalul acestei clauze, părțile declarând că prezentul contract reprezintă voința lor comună, fără alte modificări sau pretenții ulterioare.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată să prima instanță, în raport de dispozițiile art. 1.270 alin. (1) C. civ., a reținut că încheierea contractului produce, în primul rând, un efect obligațional, care constă în generarea de drepturi și obligații, iar în al doilea rând, un efect de constrângere, care ține de exigența executării contractului.

Recurenta-pârâtă mai arată și că prima instanță a avut în vedere art. 1.170 C. civ. și că a conchis că doar pârâta cumpărătoare nu și-a îndeplinit obligațiile corelative din cadrul contractului de vânzare, înlăturând în mod nejustificat apărările sale în ceea ce privește modul în care au fost facturate bunurile transmise, precum și cele legate de faptul că o bună parte a acestora era nefuncțională.

Mai susține, de asemenea, recurenta-pârâtă că instanța nu a avut în vedere un aspect esențial, respectiv clauza prevăzută la art. 5 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 27.04.2018, conform căreia: "În cazul în care plata către vânzător nu se va efectua conform înțelegerii, prezentul contract va fi considerat desființat de drept, fără nicio notificare adresată celeilalte părți și nicio punere în întârziere, urmând ca toate activele vândute să reintre în drept și imediat în proprietatea societății vânzătoare, urmând ca sumele care au fost plătite în primele tranșe să rămână în proprietatea societății vânzătoare".

Față de această prevedere contractuală, recurenta-pârâtă susține că singura opțiune a vânzătorului ar fi fost aceea de a rămâne cu sumele încasate în primele tranșe și să reintre în proprietatea bunurilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, suma deja achitată către vânzătoare și care urma să-i rămână împreună cu bunurile fiind una substanțială, respectiv suma de 509.385,90 RON (circa 110.000 euro, deci aproximativ 40% din valoarea totală a contractului).

Mai susține recurenta că, în ceea ce privește efectele contractului, în relația dintre părțile contractante, se aplică principiul forței obligatorii, principiu care se regăsește în art. 1.270 alin. (1) din C. civ.

Față de aspectele invocate, recurenta-pârâtă apreciază că, atât prima instanță, cât și instanța de apel, au făcut o greșită apreciere asupra stării de drept, considerând că toate obligațiile contractuale îi reveneau doar acesteia, fără a lua în considerare și obligațiile corelative care îi reveneau intimatei-reclamante, printre care și cea mai importantă, fiind aceea de a preda bunurile în stare de funcționare, pentru a putea fi apreciate ca fiind un fond de comerț. Or, tocmai această obligație nu a fost respectată de către intimata-reclamantă.

Totodată, recurenta-pârâtă consideră că în cauză s-a făcut o greșită apreciere asupra naturii cauzei, în speță nefiind deschisă calea unei acțiuni prin care să fie obligată la plata integrală a prețului, în condițiile în care prin contract, părțile au stabilit, ca unic remediu, desființarea de drept a actului juridic, fără nicio notificare adresată celeilalte părți și nicio punere în întârziere, urmând ca toate activele vândute să reintre în drept și imediat în proprietatea societății vânzătoare, iar sumele care au fost plătite în primele tranșe să rămână în proprietatea acesteia.

Un ultim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța era obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut și cu aplicarea principiului disponibilității, Tribunalul Caraș Severin încălcând acest principiu.

Recurenta-pârâtă susține că prima instanță a reținut, în conformitate cu art. 5 alin. (2) din contractul de vânzare, că pârâta-cumpărătoare s-a obligat să suporte toate pagubele și cheltuielile pentru neplata la termen a prețului contractului, ignorând însă prevederile cuprinse la art. 5 alin. (1) teza a II-a.

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că, atât prima instanță, cât și instanța de apel, au făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1.270 alin. (1) C. civ. conform cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenta-pârâtă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. expune critici ce vizează hotărârea primei instanțe, care au făcut obiectul analizei instanței de apel.

Susținerile recurentei-pârâte, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că autorii acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurenta-pârâtă.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanța de apel a art. 1.270 alin. (1) C. civ.

În raport de dispozițiile contractuale din art. 5 alin. (1) teza a II-a, recurenta-pârâtă susține că nu poate fi primită acțiunea prin care să fie obligată la plata integrală a prețului, în condițiile în care prin contract, părțile au stabilit, ca unic remediu, desființarea de drept a actului juridic, fără nicio notificare adresată celeilalte părți și nicio punere în întârziere, urmând ca toate activele vândute să reintre în drept și imediat în proprietatea societății vânzătoare, iar sumele care au fost plătite în primele tranșe să rămână în proprietatea acesteia.

Înalta Curte arată că nu poate analiza argumentele ce vizează încălcarea principiului forței obligatorii a contractului, față de prevederile art. 5 alin. (1) teza a II-a, aceste critici fiind invocate omisso medio.

Se impune precizarea faptului că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Prin urmare, în conformitate cu textul legal enunțat, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul, sunt exercitate de aceeași parte.

Aceasta este una dintre aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu o cale extraordinară de atac.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 548/A din 13 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. În raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 10.000 RON către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 548/A din 13 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 10.000 RON către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2022.