ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1238/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 30 iulie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâților B., C. și D. la plata în mod solidar a sumei de 125.000 euro (echivalentul sumei de 556.625 RON calculată la cursul BNR la data de 11 decembrie 2013) reprezentând debit principal, cu dobânda legală calculată de la data pronunțării sentinței și până la data plății efective.

Ulterior, reclamanta și-a modificat acțiunea inițială, în sensul chemării în judecată în calitate de pârâtă și a societății E. S.A., solicitând obligarea acesteia, în solidar cu asiguratul său S.C. B. la plata sumei de 125.000 euro, cu dobânda legală aferentă.

În cauză, a formulat cerere de intervenție principală intervenienta F. S.R.L., prin care a solicitat obligarea pârâtei B., în solidar cu pârâții G. și H., la plata sumei de 197.362 RON reprezentând taxele vamale stabilite pentru marfa dispărută împreună cu dobânzile legale aferente acestei sume până la plata efectivă și a cheltuielilor efectuate în vederea stabilirii valorii reale a datoriei vamale în valoare de 1.650 RON. Ulterior, în ședința publică din data de 12 aprilie 2016, intervenienta a solicitat extinderea cererii și față de E. S.A., care să fie obligată la plata sumelor solicitate în solidar cu restul pârâților.

Prin sentința nr. 82/LP/2017 din 02 mai 2017, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins excepția de necompetență invocată din oficiu, în ceea ce privește acțiunea formulată și modificată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta D., societate în insolvență prin lichidator I., societate pârâtă radiată din evidențe în urma finalizării procedurii simplificate de lichidare.

A admis excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei D., societate în insolvență prin lichidator I., societate pârâtă radiată din evidențe în urma finalizării procedurii simplificate de lichidare, excepție invocată de reclamantă, și a respins acțiunea formulată și modificată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta D., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală.

A respins excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâții C. și E. S.A..

A respins ca neîntemeiată acțiunea formulată și modificată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta C..

A admis acțiunea formulată și modificată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. și în consecință:

A obligat pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 125.000 euro sau echivalent RON calculat la cursul BNR din data de 11 decembrie 2013 reprezentând debit principal și la plata dobânzii legale calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii până la plata efectivă.

A respins acțiunea formulată și modificată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta E. S.A., în calitate de asigurător.

A admis în parte cererea de intervenție formulată de intervenienta F. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. și în consecință a obligat pârâta B. la plata către intervenientă a sumei de 197.362 RON taxe vamale și la plata dobânzilor legale calculate conform art. 27 din Convenția CMR, de la data formulării prezentei cereri până la plata efectivă.

A respins restul pretențiilor cu privire la plata sumei de 1.650 RON cheltuieli.

A respins cererea de intervenție formulată de intervenienta F. S.R.L. față de pârâta E. S.A. în calitate de asigurător și față de pârâții G., H..

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ. a obligat pârâta B. la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumelor de 9.172 RON și contravaloarea în RON la curs BNR la data plății efective și integrale a sumei de 1133 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ. a obligat reclamanta A. S.R.L. la plata către pârâta C. a sumei de 4.420 RON cheltuieli de judecată.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ. a obligat pârâta S.C. B. la plata către intervenienta F. S.R.L. a sumei de 11.594,24 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 82/LP/2017 din 02 mai 2017 a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă au declarat apel reclamanta A. S.R.L. și pârâta B..

Totodată, a formulat apel și intervenienta F. S.R.L., prin J. S.R.L., continuat de intervenienții K. și L..

Prin decizia nr. 385/C/2019-A din 21 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-au admis apelurile declarate de apelantele A. S.R.L. și B. în contradictoriu cu intimații K. și L., C., E. S.A., G. și H., împotriva sentinței nr. 82/LP/02.05.2017, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligată pârâta B. la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 55.000 euro sau echivalent RON calculat la cursul BNR din data de 11 decembrie 2013 reprezentând debit principal și la plata dobânzii legale calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii până la plata efectivă, precum și la plata sumelor de 4.035,32 RON și a contravalorii în RON la curs BNR la data plății efective a sumei de 498,52 euro cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

A fost obligată pârâta E. S.A. la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 70.000 euro sau echivalent RON calculat la cursul BNR din data de 11 decembrie 2013 reprezentând debit principal și la plata dobânzii legale calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii până la plata efectivă, precum și la plata sumelor de 5.136,32 RON și a contravalorii în RON la curs BNR la data plății efective a sumei de 634,48 euro cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

A fost obligată pârâta B. la plata către intervenienții K. și L., care au preluat creanța de la F. S.R.L., respectiv J. S.R.L., a sumei de 168.484 RON reprezentând taxe vamale și la plata dobânzilor legale calculate conform art. 27 din Convenția CMR, de la data formulării cererii și până la plata efectivă.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de intervenienta F. S.R.L., prin J. S.R.L. și continuat de intervenienții K. și L..

A fost obligată intimata pârâtă E. S.A. la plata sumei de 2.791,95 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelantei A. S.R.L..

A fost obligată apelanta A. la plata sumei de 4.627,90 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel în favoarea intimatei C..

A fost respinsă cererea apelantei pârâte B. și a intervenienților K. și L. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei soluții au formulat recurs pârâta B. și intervenienții K. și L..

Prin recursul formulat de recurenta-pârâtă B. s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., arătând în motivare, sub un prim aspect, că în mod nelegal s-a respins excepția lipsei calității sale procesual pasive, în condițiile în care nu a încheiat un contract de transport cu reclamanta A..

Astfel, cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 9 din Convenția CMR, conform cărora "scrisoarea de trăsură face dovada, până la proba contrarie, a condițiilor contractului și a primirii mărfii de către transportator", instanța de apel, deși reține succesiunea contractelor încheiate în vederea efectuării transportului, a stabilit că prin semnarea de către recurenta-pârâtă a CMR-ului s-a încheiat un contract direct cu reclamanta.

Susține că, "proba contrarie" în sensul art. 9, sunt cele trei contracte încheiate în fapt în cauză, iar aplicarea semnăturii și ștampilei recurentei-pârâte pe CMR nu poate avea decât semnificația confirmării primirii mărfii de către aceasta, în condițiile în care chiar reclamanta A. recunoaște că a perfectat contract de transport exclusiv cu D.. Pe de altă parte, dacă între A. și B. s-ar fi încheiat un contract de transport "direct", în mod cert aceasta s-ar fi obligat către recurentă la plata unui preț, în conformitate cu art. 1955 din C. civ., ceea ce nu e cazul.

De asemenea, recurenta susține că, deși reține calitatea de casă de expediții a D., în mod nelegal instanța de apel nu face aplicarea art. 3 din Convenția CMR, respectiv a art. 2070 din C. civ.. De altfel, chiar comanda A. către D., conține clauza imperativă: expeditorul poartă răspunderea conform legii pentru transportarea mărfii în termenii stabiliți (conform condițiilor scrisorii de trăsură - CMR).

Totodată, contrar dispozițiilor art. 4 din Convenția CMR, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel face confuzie între CMR (document de transport/scrisoare de trăsură) și contractul de transport, în condițiile în care statuează nelegal, că CMR reprezintă, prin sine însuși, contractul de transport, iar pe de altă parte, reține că în cauză s-au încheiat trei contracte de transport.

Recurenta mai arată și faptul că, nu există nicio dispoziție legală în temeiul căreia aceasta să fi fost obligată să precizeze faptul că efectuează transportul doar pentru o parte din traseu și să completeze în CMR transportatorii succesivi, având în vedere comanda de transport emanată de la C., casă de expediții în raporturile cu recurenta, revenind acesteia din urmă organizarea, pe mai departe, a transportului, cu mijloace de transport proprii sau ale altuia.

O altă critică se referă la faptul că, în mod nelegal s-a reținut incidența prevederilor art. 17 din Convenția CMR, în condițiile în care în raporturile cu recurenta putea emite ordine exclusiv C., în niciun caz A., care pentru societatea recurentă reprezenta doar un loc de încărcare/de preluare a mărfii, or C. a dispus descărcarea mărfii în Ungaria.

Totodată, deși curtea de apel a stabilit ca nefiind incidente dispozițiile art. 1999 din C. civ., a dat interpretare acestor dispoziții legale, în sensul că expeditorul ar avea drept de opțiune să se îndrepte împotriva transportatorului cu care a încheiat contractul sau împotriva ultimului transportator.

Consideră recurenta că o astfel de interpretare este greșită, prin raportare la art. 2070 din C. civ.

Recurenta arată că în cauză au fost încheiate trei contracte de transport, deci nu unul singur (ceea ce face inaplicabil art. 36 din Convenția CMR, de vreme CMR - ul nu reprezintă contract de transport), astfel încât reclamanta nu avea la dispoziție decât calea de a acționa și a solicita exclusiv antrenarea răspunderii contractuale a co-contractantului său, casa de expediții D..

Astfel, raportat la contractul de transport încheiat de recurenta-pârâtă și C. și în niciun caz raportat la formularul tipizat al CMR (o simplă scrisoare de trăsură - document de transport), consideră că dispozițiile art. 1968 și art. 1984 din C. civ., invocate de instanța de apel prin considerente, trebuiau interpretate în coroborare cu dispozițiile art. 3 din Convenția CMR și art. 2070 din C. civ., în condițiile în care recurenta era un simplu cărăuș, persoana la care expediționarul a apelat pentru efectuarea transportului până la destinația din Ungaria; sub durata transportului angajat și efectuat de recurentă, nu a avut loc pierderea mărfii, dimpotrivă ea a fost predată/recepționată chiar de D..

Recurenta apreciază că logica instanței de apel a pornit de la o premisă greșită, în condițiile în care a reținut ca, prin completarea rubricilor CMR, recurenta-pârâtă ar fi încheiat un contract "direct" cu A., or, singurul contract încheiat de societatea recurentă a fost cu C..

Totodată, arată că instanța de apel nu argumentează, în vreun fel, motivul pentru care nu a avut în vedere dispozițiile art. 3 din Convenția CMR și art. 2070 din C. civ., invocate de recurentă, atât în ceea ce o privește pe A., dar și pe F. deși, pe de alta parte, reține că D. a acționat ca și casă de expediții.

În acest context, recurenta-pârâtă susține că prin completarea/semnarea câmpului 23 din CMR a confirmat exclusiv preluarea mărfii, motiv pentru care consideră că nu îi sunt incidente dispozițiile art. 38 din Regulamentul CEE nr. 2913/92, respectiv art. 23 pct. 4 din Convenția CMR, răspunderea pentru prejudiciul constând în taxe vamale revenind caselor de expediție D. și C..

În consecință, recurenta-pârâtă apreciază că aplicarea art. 38 din Regulamentul CEE nr. 2913/92, respectiv art. 23 pct. 4 din Convenția CMR s-ar fi impus a fi coroborată cu dispozițiile care reglementează transporturile efectuate prin casele de expediții, în speță D. și C..

Pentru motivele arătate, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului.

La 23 decembrie 2019, recurenții-intervenienți K. și L. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 385/C/2019-A din 21 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel, precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenții-intervenienți susțin că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiilor art. 23 pct. 1 - 6 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR) din 1956.

Astfel, recurenții arată că nicăieri în cuprinsul prevederilor art. 23 din Convenția CMR nu se stabilește vreo prioritate a diferitelor categorii pentru recuperarea cărora se vor stabili despăgubiri și nici excluderi între aceste categorii. Faptul că taxele vamale sunt menționate doar la pct. 4 din art. 23 al Convenției CMR, alăturat sintagmei "în plus" nu constituie o prioritizare între categoriile de cheltuieli ce pot fi solicitate cu titlu de despăgubiri, iar aceste categorii de cheltuieli nu sunt subsidiare valorii mărfii.

Ca atare, din cuprinsul dispozițiilor art. 23 din Convenția CMR nu rezultă, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel, o obligație principală de despăgubire și alte obligații subsidiare, fiind determinată doar sfera acelor cheltuieli care sunt incluse în categoria despăgubirilor, fără să existe vreo dispoziție din care s-ar putea concluziona vreo ordine sau prioritate în cadrul acestor categorii.

Având în vedere acest aspect, recureții apreciază că hotărârea pronunțată de instanța de apel s-a dat cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în speță a prevederilor art. 23 din Convenția CMR, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în considerarea interpretărilor greșite criticate anterior, instanța de apel a stabilit că, în condițiile în care limita de acoperire a contractului de asigurare este de doar 70.000 EUR, doar intimata A. S.R.L. este îndreptățită de a primi plata de la asigurător.

Recurenții apreciază că sunt incidente în speță și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivele și soluția instanței de apel fiind străine cauzei.

Susțin recurenții că nu s-au situat pe poziții procesuale contradictorii cu intimata A. S.R.L., și niciuna dintre aceste părți nu a solicitat excluderea celeilalte de la despăgubiri, nici față de transportator, nici față de asigurător. În aceste condiții, a stabili că una dintre aceste părți este "mai îndreptățită" decât cealaltă consituie o pronunțare extra petita, din moment ce nici una dintre cele două părți nu au solicitat aplicarea în favoarea sa a vreunei priorități, abia în cursul executării silite urmând să se țină cont de modul în care cele două vor beneficia de sumele colectate potrivit cuantumului creanțelor lor.

În ceea ce privește soluția instanței de apel de admitere în parte a apelului promovat de B., recurenții invocă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Arată că apelul promovat de pârâta B. a vizat în ansamblu răspunderea acesteia în calitate de transportator, nefiind invocate circumstanțe pentru diminuarea pretențiilor recurenților și nici nu a fost solicitată în subsidiar diminuarea despăgubirilor. Motivele invocate de această intimată în apel au fost considerate nepotrivite de instanța de apel, în ceea ce privește culpa în cursul derulării transportului și răspunderea pentru dispariția mărfii, iar motive în sensul diminuării despăgubirilor nu au fost invocate.

În realitate, diminuarea pretențiilor de la suma de 197.362 RON la suma de 168.484 RON - în baza principiului disponibilității - a avut loc la inițiativa recurenților de față. Această precizare s-a formulat de recurenți în urma pronunțării sentinței civile nr. 1007/2016/CA din 2 decembrie 2016 a Tribunalului Iași, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1228 din 10 octombrie 2017 a Curții de Apel Iași, prin care s-a anulat în parte decizia de regularizare a situației nr. BVAB 4398ATZ/SG din 3 noiembrie 2014 privind stabilirea datoriei vamale de 197.362 RON pretinsă inițial de la pârâta B. în mod logic, din moment ce antecesoarea recurenților a recuperat diferența de 28.878 RON de la autoritățile vamale, nu avea posibilitatea de a pretinde această sumă și de la pârâtă. Cu toate acestea, modificarea cuantumului sumei pretinse de recurenții de față nu poate genera admiterea în parte a apelului pârâtei, din moment ce aceasta niciodată nu a solicitat diminuarea cuantumului despăgubirilor, respingând în totalitate ideea angajării răspunderii sale.

Corespunzător acestei soluții, susțin că este nelegală și soluția instanței de apel în ceea ce privește respingerea cererii recurenților de obligare a intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, recurenții-intervenienți menționează că împotriva hotărârii atacate au promovat și cerere de revizuire, întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., având în vedere că motivele de apel se înscriu și în sfera motivului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. și respingerea recursului declarat de intervenineții K. și L., precum și obligarea recurenților-intevenineți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2384,80 RON reprezentând onorariu avocat.

Recurenții-intervenienți K. și L. au depus întâmpinare, în termen legal, prin care au invocat excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată și din apel.

Intimata-pârâtă E. S.A. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de intervenineții K. și L..

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a solicitat, în privința recursului declarat de intervenineții K. si L., în principal încetarea procesului în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, având în vedere că împotriva debitoarei B. s-a deschis procedura insolvenței (încheierea nr. 71/2020 din 02.03.2020 a Tribunalului Bihor, în dosarul nr. x/2020); în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat. În privința recursului declarat de pârâta B. a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 11 noiembrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 10 martie 2021 a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă B., invocată de recurenții-intervenienți K. și L. și de intimata-reclamantă A. S.R.L. și constatându-se că recursurile sunt admisibile în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor la data de 21 aprilie 2021, cu citarea părților.

Analizând decizia atacată prin raportare la criticile formulate și la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Sub aspectul situației de fapt, instanța de apel a reținut că prin comanda de transport nr. 10/12 încheiată la data de 10 decembrie 2013, reclamanta A. S.R.L. a contractat servicii de transport având ca obiect transportul unei cantități de marfă (miez de nucă) din loc. Orhei - Moldova cu destinația Terrasson- Franța de la societatea ungară D.. În cadrul comenzii, au fost specificate expres datele și elementele transportului solicitat, tipul mărfii ce urma a se transporta și greutatea acesteia, data și ora încărcării -11.12.2013 ora 8:00, documentele de însoțire a mărfi, tipul camionului, ruta de transport Moldova (Orhei)- Franța (Terrasson), adresa de încărcărcare și persoana de contact, vama de export Orhei, adresa de descărcare - M. S.A., vama de Import și persoana de contact, precum și costul serviciilor de transport.

În aceeași dată de 10 decembrie 2013, societatea ungară D. a încheiat un contract de prestari servicii (comandă de transport) cu pârâta C. având ca obiect asigurarea unui autocamion corespunzător, cu asigurare CMR, care să efectueze transportul solicitat de către reclamantă, în comandă fiind menționată adresa de încărcare "A. S.R.L., Moldavia 3501 Orhei, Calea x, nr. 13", data încărcării 11.12.2013, locul de descărcare 2225 Ullo, Calea x - 201 și data descărcării 13.12.2013, precum și faptul că destinația mărfurilor transportate este Franța, însă comanda are ca obiect transportul mărfi până la Budapesta. De asemenea, în comandă, s-a menționat că vămuirea se va efectua la locul de încărcare, costurile sunt suportate de proprietarul mărfurilor și că șoferul are obligația de a păstra toate documentele mărfurilor și ale vămuirii și să le predea recepționerului.

În aceeași dată de 10 decembrie 2013, pârâta C. a contractat același transport cu pârâta B., în baza Comenzii x/10.12.2013, cu ruta Republica Moldova, loc. Orhei - Ungaria, loc Ullo.

În data de 11 decembrie 2013, la sediul societății reclamante A. S.R.L. s-a prezentat pârâtul G., în calitate de șofer al pârâtei B., care a încărcat marfa și a preluat de la angajații reclamantei scrisoarea de transport CMR. Marfa transportată a fost descărcată de către acesta în Ungaria, deși în CMR se prevedea Franța, recepția mărfii fiind confirmată de societatea maghiară D. printr-o parafă aplicată pe CMR la pct. 24 la data de 13 decembrie 2013. Ulterior, marfa a fost transportată într-o locație necunoscută din Ungaria și nu a mai ajuns la destinația din CMR, respectiv în Franța loc. Terrasson.

Dispariția mărfii pe teritoriul statului maghiar a făcut obiectul cercetărilor penale ale autorităților de cercetare penală maghiare, cât și a celor române, însă marfa dispărută nu a fost identificată și nici nu s-a stabilit vreo răspundere penală cu privire la faptele reclamante prin plângerile penale formulate.

S-a mai reținut că în scrisoarea de transport CMR depusă la dosar de fond, nu există vreo mențiune referitoare la existența unor transportatori succesivi, în cadrul acesteia fiind menționat expres că transportator este pârâta apelantă B. până la destinația finală solicitată de reclamantă și menționată expres în CMR ca fiind "M. S.A.".

În recurs, cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare, privind încetarea procesului, Înalta Curte reține că aceasta susține incidența în cauză a dispozițiilor art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, deoarece prin încheierea nr. 71/2020 pronunțată de Tribunalul Bihor la data de 2 martie 2020 în dosarul nr. x/2020 s-a dispus, printre altele, deschiderea procedurii generale de insolvență față de pârâta B..

Instanța de recurs reține că, potrivit textului de lege invocat de intimată, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Potrivit dispozițiilor alin. (2) lit. a) ale aceluiași articol însă, nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1) căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii.

În cauză, acțiunea reclamantei A. S.R.L. a fost pornită împotriva pârâtei debitoare B. mai înainte de deschiderea procedurii insolvenței față de aceasta, iar instanța de recurs este învestită și cu recursul formulat de debitoarea B.. În consecință, contrar susținerilor intimatei-reclamante, în cauză este incident unul dintre cazurile de excepție de la regula suspendării de drept a acțiunii formulate împotriva debitorului aflat în insolvență, respectiv situația în care instanța este învestită cu calea de atac formulată chiar de debitor. Cum în acest caz nu operează suspendarea de drept și nici nu se poate dispune, subsecvent suspendării, încetarea procesului, iar potrivit dispozițiilor legale nici nu s-ar putea dispune o soluție de încetare parțială a procesului, respectiv încetarea acțiunii judiciare din perspectiva intervenineților principali dar continuarea aceleiași acțiuni, din perspectiva pârâtei, în temeiul art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 instanța va respinge cererea de încetare a procesului formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L..

În ce privește recursul formulat de pârâta B., printr-o primă critică se susține greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive în ceea ce o privește, față de lipsa unui contract de transport încheiat direct între aceasta și reclamanta intimată A..

Critica este însă nefondată. Astfel, contrar susținerilor recurentei, în mod corect a constatat instanța de apel că în conformitate cu dispozițiile art. 4 și art. 9 din Convenția referitoare la contractul de transport rutier internațional de mărfuri pe șosele (CMR), încheiată la Geneva la 19 mai 1956, proba contractului de transport se face prin scrisoarea de trăsură, care face dovada, până la proba contrarie, a condițiilor contractului și a primirii mărfii de către transportator.

Instanța de apel, analizând succesiunea contractelor încheiate în vederea efectuării transportului solicitat de reclamanta intimată A., a reținut că recurenta a fost cea care s-a prezentat la societatea reclamantă, a preluat marfa și a semnat în nume propriu, în calitate de transportator, scrisoarea de transport în cuprinsul căreia nu există vreo mențiune referitoare la existența unor transportatori succesivi, singurul transportator menționat fiind recurenta B., până la destinația finală solicitată de reclamanta intimată.

În consecință, câtă vreme s-a constatat că în cauză s-a făcut dovada calității de transportator a recurentei, în mod corect a apreciat instanța de apel că aceasta are calitate procesuală pasivă.

Susține recurenta că, din încheierea contractelor de transport ce au precedat semnarea scrisorii de transport, instanța de apel ar fi trebuit să rețină că în cauză s-a făcut "proba contrarie", în sensul art. 9 din Convenția referitoare la contractul de transport rutier internațional de mărfuri pe șosele (CMR), și de asemenea, că instanța ar fi făcut confuzie între scrisoarea de trăsură și contractul de transport, câtă vreme aplicarea semnăturii și ștampilei recurentei pe documentul de transport nu poate avea decât semnificația confirmării primirii mărfii și nu a încheierii unei convenții de transort. Prin aceste critici, recurenta repune în discuție interpretarea probatorului administrat în cauză, cu ignorarea succesiunii în timp și a conținutului concret a convențiilor încheiate între părți. Însă, simpla nemulțumire a acesteia cu privire la modalitatea în care au fost analizate probele de către instanța de apel, nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ.

Critica privind greșita neaplicare a dispozițiilor art. 2070 din C. civ. de către instanța de apel, ce poate fi analizată din perspectiva punctului 8 al dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ., este de asemenea nefondată.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a reținut doar că "societatea maghiară D. și-a arogat atribuțiile unei case de expediții", fără a reține în cauză, sub aspectul situației de fapt, încheierea vreunui contract de expediție. Dimpotrivă, instanța a reținut în mod expres că prin comanda de transport nr. 10/12 din 10 decembrie 2013, intimata A. a contractat servicii de transport cu societatea maghiară, astfel încât în mod corect nu a reținut incidența dispozițiilor art. 2070 din C. civ.. Pe de altă parte, prevederile legale invocate de recurentă reglementează răspunderea expeditorului transportator, fără a înlătura însă răspunderea transportatorului, astfel că din perspectiva răspunderii transportatorului, dispozițiile legale invocate sunt oricum lipsite de relevanță.

Nefondată este și critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 17 din Convenția CMR, recurenta pornind de la premisa greșită că intimata C. ar fi fost persoana care avea dreptul de a dispune de marfa transportată și nu intimata reclamantă A.. Potrivit situației de fapt reținute în cauză însă, și care nu mai poate fi pusă în discuție în recurs, pârâta recurentă B. a fost cea care a preluat marfa și scrisoarea de trăsură direct de la intimata reclamantă A., iar potrivit datelor înscrise în scrisoarea de trăsură, singurul transportator este recurenta B., până la destinația finală solicitată de reclamantă și menționată expres în CMR ca fiind "M. S.A.". Cu toate acestea, recurenta a acceptat descărcarea mărfii în Ungaria, deși i s-a adus la cunoștință că nu se poate efectua tranzitul vamal în Ungaria deoarece în scrisoarea de transport este menționată ca și destinație Franța, și de asemenea a permis desfacerea sigiliului vamal de către o prsoană necunoscută și în absența unui reprezentant al autorităților vamale.

În raport cu această situație de fapt, câtă vreme recurenta a descărcat marfa în altă locație decît cea prevăzută în mod expres în scrisoarea de trăsură, nu poate fi reținută susținerea acesteia în sensul că ar fi exonerată de răspundere în temeiul art. 17.2 din Convenție, neincident în speță.

Nu poate fi reținută nici greșita interpretare și respectiv neaplicare a dipozițiilor art. 1999 din C. civ. de către instanța de apel, având în vedere că, așa cum s-a rătat deja, sub aspectul situației de fapt, instanțele de fond nu au reținut nici încheierea vreunui contract de expediție și nici existența unor transportatori succesivi.

De asemenea, este nefondată și critica privind faptul că în cauză nu poate fi angajată răspunderea contractuală a recurentei, ci eventual numai o răspundere delictuală, câtă vreme recurenta pornește, din nou, de la premisa greșită a inexistenței unei înțelegeri între părți, deși în cauză s-a reținut că recurenta a preluat marfa de la intimata A. și a semnat în nume propriu, în calitate de transportator, scrisoarea de transport în care este menționată expres destinația finală solicitată de reclamantă ca fiind "M. S.A.".

În ce privește obligarea recurentei la plata taxelor vamale și altor cheltuieli, aceasta reia criticile privind greșita neaplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 3 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele precum și a art. 2070 din C. civ.

Așa cum s-a arătat deja, în cauză nu s-a reținut nici încheierea vreunui contract de expediție și nici existența unor transportatori succesivi, astfel că niciunul dintre textele de lege invocate de recurentă nu sunt incidente în cuză.

Pe de altă parte, câtă vreme s-a reținut calitatea recurentei de transportator, dispozițiile legale invocate de aceasta nu pot înlătura răspunderea sa față de intimata reclmantă cu care a încheiat convenția de transport.

În consecință, și aceste critici sunt nefondate.

Prin recursul formulat de recurenții-intervenienți K. și L. o primă critică vizează greșita interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 23 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele, cu consecința respingerii solicitării recurenților de obligare a societății de asigurare la plata despăgubirilor constând în taxe vamale.

Critica este însă nefondată. Astfel, în acord cu instanța de apel, și instanța de recurs constată că intimata pârâtă societate de asigurare E. S.A. nu poate fi obligată la plata de despăgubiri peste limita maximă a despăgubirilor stabilită prin polița de asigurare.

Contrar susținerilor recurenților intervenienți, în mod corect a apreciat instanța de apel că potrivit dispozițiilor art. 23 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele, în sarcina transportatorului este stabilită în primul rând obligația de despăgubire pentru pierderea mărfii, după cum rezultă din chiar textul de lege evocat.

Nu se poate reține nici faptul că instanța de apel s-ar fi pronunțat extra petita, câtă vreme a obligat societatea de asigurare la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea mărfii către reclamanta intimată, așa cum a fost învestită prin cererea acesteia.

Împrejurarea că instanța a constatat că suma, la plata căreia poate fi obligată intimata societate de asigurare pentru acoperirea prejudiciilor, nu poate depăși limita maximă stabilită prin polița de asigurare nu constituie o "pronunțare extra petita".

De asemenea, contrar susținerilor recurenților intervenienți, instanța de apel nu i-a exclus pe aceștia de la plata despăgubirilor, intimata pârâtă B. fiind obligată și la plata prejudiciului constând în taxe vamale și dobânzi legale, ci a constatat doar că, având în vedere limita maximă, stabilită prin polița de asigurare, a sumei ce poate fi plătită de către societatea de asigurare cu titlu de despăgubiri, aceasta nu poate fi obligată la plata despăgubirilor și către intervenienți.

Nefondată este și critica privind greșita admitere a apelului pârâtei B. sub aspectul cuantumului despăgubirilor cu titlu de taxe vamale la care a fost obligată. Astfel, chiar dacă apelanta pârâtă nu a avut o critică expresă în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor ci numai în sensul nedatorării acestora, față de împrejurarea că în cauză, în urma soluționării unui alt litigiu, s-a făcut dovada unui cuantum mai mic al taxelor vamale solicitate inițial de intervenienți, în mod corect instanța de apel a admis apelul pârâtei și a redus în mod corespunzător cuantumul despăgubirilor cu titlu de taxe vamale la care a fost obligată.

În ce privește soluția de respingere a cererii formulat de apelanții intervenienți de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, instanța de recurs constată că și aceasta este corectă, prin raportare la faptul că apelul formulat de intervenienți a fost respins ca nefondat.

Față de toate aceste considerente, constatând că în speță nu se confirmă niciunul dintre motivele de casare invocate prin cererile de recurs, instanța de apel dând o corectă eficiență textelor legale, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri.

Totodată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., instanța va obliga recurenta pârâtă B. la plata sumei de 522,42 RON și recurenții intervenienți K. și L. la plata sumei 522,42 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata reclamantă A. S.R.L. (potrivit dovezilor de la dosar recurs), și pe recurenta pârâtă B. la plata sumei de 4846 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. (potrivit dovezilor de la dosar).

În temeiul art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere soluția de respingere a ambelor recursuri formulate în cauză, instanța va compensa între recurenți cheltuielile de judecată ale acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de încetare a procesului formulată în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. prin administrator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ N. împotriva deciziei nr. 385/C/2019-A din 21 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-intervenienți K. și L. împotriva deciziei nr. 385/C/2019-A din 21 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. B. la plata sumei de 4846 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. și la plata sumei 522,42 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Obligă pe recurenții-intervenienți K. și L. la plata sumei 522,42 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Compensează cheltuielile de judecată ale recurentei-pârâte S.C. B. cu cele ale recurenților- intervenienți K. și L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2021.