ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4501/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4501/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel

Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC E. SA a chemat

în judecată pe pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună:

- anularea deciziei din

26 noiembrie 2010 și a procesului-verbal de constatare din 28 septembrie 2010 emise

de pârâtă;

- suspendarea procesului-verbal

de constatare anterior individualizat până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pârâta a formulat întâmpinare

în care a solicitat respingerea cererii ca netemeinică și nelegală.

Curtea de Apel Brașov,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de ședință din data

de 31 martie 2011, a admis cererea reclamantei SC E. SA și a dispus suspendarea

executării procesului-verbal de constatare din 28 septembrie 2010 emis de pârâtă

până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 203/64/2011.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele aspecte:

În speță, sunt întrunite

condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/ 2004, modificată, pentru a putea

dispune suspendarea executării actului administrativ anterior individualizat.

În concepția curții de

apel, argumentul juridic aparent valabil, care justifică îndeplinirea condiției

cazului bine justificat, rezidă în împrejurările de fapt și de drept expuse de reclamantă.

În opinia primei instanțe,

reclamanta a făcut dovada pagubei iminente prin actele prezentate la dosar și ansamblul

circumstanțelor speței.

Mai precis, curtea de

apel a luat în apreciere faptul că executarea silită a societății reclamante pentru

suma de 3.811.581,02 RON ar paraliza activitatea acesteia, ar conduce la intrarea

sa în incapacitate de plată, la concedierea unui număr de 231 de salariați și la

închiderea unui complex cu 41.000 de capete de porci.

În plus, conduita societății

nu a produs niciun prejudiciu bugetului național sau bugetului Comunității Europene.

Împotriva acestei încheieri

a declarat recurs pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, care

a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii cererii de suspendare ca neîntemeiată.

În primul motiv de recurs,

încadrabil în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut

faptul că hotărârea instanței de fond nu respectă cerințele impuse de art. 261

pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu au fost indicate argumentele juridice valabile

care să justifice admisibilitatea cererii de suspendare deduse judecății.

În cel de-al doilea motiv

de recurs, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.civ., pârâta a precizat că soluția

atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 14 din Legea

nr. 554/2004, modificată.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:

Emiterea actelor administrative

contestate în cauză a fost determinată de conduita necorespunzătoare a SC E. SA

în derularea contractului de finanțare încheiat de părți.

Argumentele prezentate

de intimata-reclamantă în cererea de chemare în judecată și preluate de către prima

instanță nu sunt de natură să argumenteze existența unui caz bine justificat, în

sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată.

În opinia recurentei,

în cazul de față, este evident faptul că aparența dreptului este în favoarea sa,

iar emiterea actelor administrativ-fiscale atacate reprezintă consecința nerespectării

dispozițiilor legale și contractuale asumate de intimată.

În ceea ce privește paguba

iminentă, recurenta a arătat faptul că, din materialul probator existent la dosar,

nu rezultă pericolul care ar conduce la necesitatea admiterii cererii de suspendare.

Mai precis, în conținutul

acțiunii, reclamanta nu a indicat niciun element care ar determina o pagubă iminentă

și nu a probat o astfel de pagubă.

Recurenta precizează că

executarea unei obligații bugetare, stabilită printr-un act administrativ care se

bucură de prezumția de legalitate, nu poate genera prin ea însuși producerea unei

pagube, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea contenciosului administrativ.

Intimata SC E. SA a formulat

întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru motivele

expuse în cererea aflată la dosar.

Analizând sentința atacată,

în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul declarat de Agenția de Plăți pentru

Dezvoltare Rurală și Pescuit este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse

în continuare.

I. În speță, este nefondat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul

în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea

hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului

de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței

instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță

internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în

mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu

concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul

la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile

pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția Europeană

a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii,

ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat

efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod

corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina

instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor

și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază

că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea

în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă

o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța

de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse

de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în

mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

Mai precis, judecătorul

fondului cauzei a prezentat în cuprinsul hotărârii atacate motivele de fapt și de

drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, precum și pe cele pentru care a

înlăturat susținerile reclamantei.

II. Nici motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat pentru argumentele ce vor

fi prezentate în continuare.

Prin cererea dedusă judecății,

s-a solicitat suspendarea executării procesului-verbal de constatare din 28

septembrie 2010 încheiat de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit.

În cuprinsul acestui act

administrativ-fiscal, s-au menționat următoarele:

Între părți s-a încheiat

contractul cadrul din 4 iulie 2003, având ca obiect proiectul „Modernizare abator

sacrificare porcine și bovine, localitatea Ș., județul Brașov”.

Pentru achiziția de linii

tehnologice pentru abatorul de porcine și bovine, beneficiarul SC E. SA a organizat

selecția de oferte la care au participat următoarele societăți: SC B.I. SRL, SC

D.R. SRL și SC R.I.A. SRL.

În urma analizării ofertelor

de către comisia de evaluare, prin raportul întocmit de aceasta a fost declarată

câștigătoare firma SC R.I.A. SRL, cu care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare

din 2003.

Ulterior, OLAF a trimis

comunicarea din 6 septembrie 2010, înregistrată la Agenția de Plăți pentru

Dezvoltare Rurală și Pescuit din 13 septembrie 2010, în care se arată ce investigații

au fost efectuate de către această autoritate în legătură cu licitația analizată

în prezenta cauză și în care se concluzionează în sensul că ofertele depuse de către

SC B.I. SRL și SC R.I.A. SRL sunt neconforme; mai precis, persoana care a fost angajată

pentru pregătirea proiectului a depus o ofertă la compania pe care o reprezenta

la momentul selectării și a devenit un angajat al companiei ce a furnizat echipamentul

pe parcursul perioadei de implementare a proiectului. În raport de faptul că s-a

decis de la ce companie să fie achiziționat echipamentul puțin înainte de momentul

când comitetul de selecție a avut loc, OLAF a considerat că acest lucru reprezintă

o dovadă clară a unei nereguli comise în mod intenționat, care a afectat procedura

de achiziție a proiectului SAPARD al SC E. SA

Pe baza concluziilor exprimate

în comunicarea realizată de OLAF, autoritatea recurentă a stabilit faptul că cele

două oferte anterior descrise sunt neconforme, motiv pentru care a stabilit în sarcina

SC E. SA un debit în sumă de 3.811.581,02 RON.

Prin decizia din 26

noiembrie 2010, recurenta a respins contestația formulată de societatea intimată

împotriva procesului-verbal de constatare din 28 septembrie 2010.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată

poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

După cum se cunoaște,

suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a

efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic,

el există.

Mai este de observat că

suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural

eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea

respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul

se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ

contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor

vizați.

În plus, instituția juridică

analizată trebuie să ofere cetățeanului o protecție adecvată împotriva arbitrariului,

ceea ce realizează și Legea nr. 554/2004, modificată.

Pe de altă parte, se impune

a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate

care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la

cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce

în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici, rezultă principiul

executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu

executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu

executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat

de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul

de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile

impuse de Legea nr. 554/2004.

În altă ordine de idei,

din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că,

pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ

următoarele condiții: existența unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative

prealabile, prezența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Așadar, o primă cerință

pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act

administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ

se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate

publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau

a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice.

În speța de față, în mod

indiscutabil, procesul-verbal de constatare din 28 septembrie 2010 emis de Agenția

de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit este un act administrativ-fiscal.

În plus, art. 215

alin. (2) C. proc. fisc. instituie o condiție suplimentară în cazul în care cererea

de suspendare vizează un act administrativ fiscal și anume obligativitatea plății

unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate. Această condiție a

fost îndeplinită de intimată, la dosarul curții de apel existând dovada plății cauțiunii

de 1% din suma contestată.

Conform art. 2 alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine

justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt

de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În speța de față, Înalta

Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat.

Aspectele care fundamentează

ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ-fiscal

solicitat a fi suspendat sunt legate de aparenta încălcare a dispozițiilor legale

aplicabile în materie, astfel cum au fost prezentate în cererea de chemare în judecată

și în concluziile scrise depuse la dosar.

La modul concret, intimata

a arătat că procesul-verbal de constatare aflat în discuție nu a avut la bază un

„act de control” întocmit conform Regulamentului CE 1073/1999.

Astfel, potrivit art.

9 alin. (1) din Regulamentul mai sus individualizat, la încheierea unei investigații

efectuate de către oficiu, acesta redactează un raport, sub autoritatea directorului,

menționând faptele constatate, prejudiciul financiar, dacă există, și concluziile

investigației, inclusiv recomandările directorului oficiului privind măsurile ce

ar trebui luate.

De asemenea, art. 9

alin. (3) din același act european prevede că rapoartele redactate în urma unei

investigații externe și orice informații conexe utile sunt transmise autorităților

competente ale statelor membre în cauză, în conformitate cu reglementările legate

de investigațiile externe.

Or, la o analiză în aparență

a procesului-verbal de constatare din 28 septembrie 2010, rezultă faptul că măsura

de recuperare a sumei acordate cu titlu de ajutor financiar a avut la bază doar

o sesizare a OLAF cu privire la existența unor nereguli (ofertele depuse de către

SC B.I. SRL și SC R.I.A. SRL sunt neconforme) și nu un raport final al acestei autorități,

care să materializeze rezultatul investigației efectuate.

În altă ordine de idei,

societatea intimată a apreciat că în speța de față recurenta nu a efectuat investigații

proprii, efective, după cum impun prevederile art. 2 alin. (1) lit. f) din O.G.

nr. 79/2003, precum și cele ale art. 2 alin. (2), (4), (8), art. 8 alin. (1)-(3)

din H.G. nr. 1306/2007.

La o cercetare sumară

a actelor dosarului, instanța de control judiciar reține faptul că susținerile intimatei

sunt corecte, întrucât Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit nu a

făcut o cercetare proprie asupra aspectelor sesizate de OLAF, ci doar s-a rezumat

să procedeze la descrierea celor reținute în nota OLAF.

În fine, un alt motiv

de nelegalitate al procesului-verbal de constatare solicitat a fi suspendat se referă

la încălcarea dreptului la apărare al intimatei, drept consacrat art. 2 alin. (8)

din H.G. nr. 1306/2007, potrivit căruia, pe parcursul activităților de constatare,

structura verificată are dreptul să formuleze observații, care se analizează de

echipa de verificare.

La o analiză în aparență

a procesului-verbal de constatare, Înalta Curte reține faptul că acesta nu conține

mențiuni privind audierea, după cum impun prevederile art. 3 alin. (1) lit. o) din

H.G. nr. 1306/2007.

Mai mult decât atât, în

cuprinsul actului analizat se arată faptul că, în temeiul art. 2 alin. (3) din Normele

metodologice, aprobate prin H.G. nr. 1306/ 2007, comisia de redactare a procesului-verbal

a apreciat că nu este necesară audierea beneficiarului, întrucât misiunea de verificare

a fost declanșată ca urmare a sesizării transmise către Agenția de Plăți pentru

Dezvoltare Rurală și Pescuit de către instituții cu competențe specifice în controlul

și verificarea fondurilor comunitare utilizate necorespunzăror.

Ca atare, instanța de

control judiciar constată că actul administrativ dedus judecății a fost încheiat

în lipsă, fără respectarea dreptului la apărare, conferit de dispozițiile normative

anterior individualizate.

În concluzie, toate aspectele

învederate în cele de mai sus pot constitui argumente juridice aparent valabile

cu privire la nelegalitatea actului administrativ-fiscal aflat în litigiu.

De asemenea, în cauză,

este îndeplinită și condiția prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Astfel, conform art. 2

alin. (1) lit. ș) din legea în discuție, paguba iminentă reprezintă prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării

unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă

presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Putem aprecia că există

urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată

unui interes public, situației reclamantului sau intereselor pe care acesta înțelege

să le apere.

În opinia Înaltei Curți,

în mod corect prima instanță a reținut faptul că plata debitului imputat intimatei

este de natură să determine consecințe imediate asupra derulării contractelor pe

care aceasta le-a încheiat și asupra salariaților.

În altă ordine de idei,

cuantumul creanței fiscale, raportat la situația financiară a societății intimate

ar conduce la imposibilitatea continuării activității sale, urmare a neachitării

drepturilor salariale pentru 231 de salariați și a lipsei fondurilor bănești necesare

aprovizionării cu materii prime.

În consecință, din cele

anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. iar, în speță, nu există motive de ordine publică

care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului

administrativ, modificată, va respinge recursul declarat de pârâta Agenția de Plăți

pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenția de Plăți

pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit împotriva încheierii din 31 martie 2011 a Curții

de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie

2011.