ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3637/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3637/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra recursurilor, din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1466/C/2011 pronunțată de Tribunalului Sibiu a fost admisă

în parte acțiunea formulată de reclamanta SC P. SRL în contradictoriu cu

pârâtul Z.C., a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de

237.101,55 lei reprezentând contravaloare lucrări, s-au respins celelalte

capete de cerere și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a

cheltuielilor de judecată în sumă de 6.358,03 lei.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut, în esență, că între părțile litigante s-a încheiat

la data de 18 aprilie 2006 contractul de execuție lucrării, în baza căruia

societatea reclamantă, în calitate de constructor - executant, s-a obligat la

efectuarea construcției, casă unifamilială, localitatea Sibiu, Subtruchinii Noi

(demisol parțial, parter și etaj), cu termen de predare 25 decembrie 2006.

Beneficiarul construcției este pârâtul din prezenta cauză, obligația corelativă

a acestuia constând în plata prețului, de 150 euro/mp + T.V.A., conform clauzei

contractuale prevăzută la art. 5 din contract.

Din probatoriul administrat în cauză a

rezultat că la data de 25 mai 2006 a fost emisă de către societatea reclamantă

factura, reprezentând plată parțială preț izvorând din același contract de

execuție. în vederea valorificării acestei facturi reclamanta a acționat în

justiție pârâtul în vederea obligării la plată, Dosarul fiind înregistrat pe

rolul Tribunalul Sibiu sub nr. 4184/85/2009. În cauza respectivă reclamanta a

renunțat la judecarea cauzei pentru aspecte ce nu importă în prezenta speță.

Ulterior promovării acestui proces pârâtul a achitat contravaloarea facturii.

Ca urmare a cercetării efectuate la

fața locului și din probatoriul administrat în cauză, respectiv declarația

martorului E.P., tribunalul a reținut că ultimele lucrări efectuate de către

partea reclamantă în baza contractului de execuție încheiat între părți datează

din luna august 2007, constând în decofrarea stâlpilor și pregătirea

materialelor în vederea ridicării aticului ( constând în zid de cărămidă și

acoperiș ce a fost în final efectuat de către pârât).

Față de această stare de fapt, prima

instanță, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ., raportat

la dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, a respins excepția prescrierii

dreptului material la acțiune, motivat de faptul că, deși din contractul

părților rezultă ca termen de predare a lucrării 25 decembrie 2006, în fapt

ultimele lucrări sunt datate din august 2007, dată de la care începe să curgă

termenul de prescripție de 3 ani. Mai mult, plata efectuată de către pârât a

facturii, reprezintă un moment de întrerupere a cursului prescripției.

Apreciind acțiunea ca fiind introdusă

în termenul legal de prescripție, a cenzurat cauza pe fond.

S-a arătat că potrivit principiului de

drept inserat în art. 969 C. civ. (aplicabil speței ca dispoziție legală în

vigoare la data nașterii raportului juridic supus cenzurării în prezenta

cauză): convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile

contractante.

Obligația corelativă executării

lucrării, cade în sarcina pârâtei și constă în plata contravalorii lucrării.

Obligația de plată se circumscrie pe de o parte, suprafeței construite aceea de

596 mp, cât și cuantumului stabilit de către părți pentru plata unui mp

construit, respectiv 150 euro, la care se adaugă T.V.A. în sumă de 19 %.

Valoarea integrală a contractului este de 106.386 euro. S-a constatat că a fost

achitată din valoare o sumă de 48.000 euro, rămânând de achitat 237.101,55 lei,

sumă ce reprezintă obiectul facturii din 20 aprilie 2010.

S-a reținut că potrivit art. 1073 C.

civ. contractantul are dreptul la îndeplinirea întocmai a obligației stabilite

în sarcina cocontractantului său în caz contrar având dreptul la dezdăunări.

Prima instanță a apreciat că

reclamanta și-a îndeplinit obligația contractuală de executare a lucrării

contractate, motiv pentru a fost admisă în parte acțiunea formulată și, pe cale

de consecință, a fost obligat pârâtul la plată către reclamantă a sumei de

237.101,55 lei reprezentând contravaloare lucrări.

Nu au fost reținute apărările

pârâtului privind executarea neconformă a acestor lucrări, întrucât în cauză nu

a fost probat acest aspect. Deși prin întâmpinarea depusă la dosar reclamantul

a arătat că nu a făcut plata, motivat de faptul că lucrarea a fost făcută cu

întârziere și necorespunzător, s-a reținut că acesta nu a înțeles să formuleze

acțiune reconvențională având ca obiect rezoluțiunea contractului și obligarea

la plată de daune, cu toate că în virtutea rolului său activ prevăzut de

dispozițiile art. 129 și 130 instanța a pus în discuție acest aspect.

Nu a fost reținută nici apărarea

pârâtului vizând neefectuarea în cauză a recepției finale a lucrării așa cum

statuează H.G. nr. 291/1991 și H.G. nr. 750/1992, întrucât efectuarea fiecărei

etape în realizarea construcției a fost condiționată de plata unei tranșe de

bani în sarcina părții pârâte. Or, în cauză, reclamanta nu a mai efectuat

aticul ca urmare a neînțelegerilor ivite între părți.

Tribunalul a respins capătul de cerere

privind plata penalităților de întârziere, dat fiind că partea reclamantă nu

Ie-a individualizat nici sub aspectul cuantumului și nici al perioadei pentru

care le solicită. Deși, potrivit pct. f din Convenția părților, la pct. 3,

există o clauză penală ce devine eficientă în situația neîndeplinirii culpabile

a obligației de plată a prețului în sarcina beneficiarului, în cauză nu s-a

solicitat și nu s-a efectua probatoriul sub acest aspect, ori sarcina probei îi

revenea părții reclamante conform principiului de drept statuat de dispozițiile

art., 1169 C. civ. („onus probandi incumbit actori").

În temeiul dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de

judecată în sumă de 6.358,03 lei reprezentând taxă de timbru și timbru

judiciar.

În ceea ce privește onorariul de

avocat s-a reținut că acesta nu a fost dovedit în cauză.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Z.C.

a declarat apel, care, prin Decizia nr. 39 din 11 mai 2012 pronunțată de Curtea

de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, a fost admis, a fost schimbată în tot

sentința atacată, în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului

material la acțiune invocată de pârâtul Z.C. și a fost respinsă acțiunea,

formulată de reclamanta SC P. SRL împotriva pârâtului Z.C., având ca obiect

pretenții.

În motivare, instanța de control

judiciar, a reținut, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada întocmirii

situației de lucrări acceptate de beneficiar, deși pârâtul și-a îndeplinit

obligația de plată, potrivit art. 8 din contract.

S-a apreciat că, în mod greșit, prima

instanță a reținut faptul că în condițiile în care pârâtul nu a formulat o

acțiune reconvențională având ca obiect rezoluțiunea contractului, acesta nu ar

mai putea invoca neexecutarea contractului.

Termenul contractual de finalizare a

lucrării fiind data de 25 decembrie 2006, dată la care lucrarea nu era

finalizată, instanța de apel a considerat că în lipsa unui act adițional

însușit de ambele părți, prin care s-ar fi stabilit alt termen de predare a

construcției, decalarea termenului de execuție prevăzută de pct. 2 lit. e) din

anexa nr. 1 la contract, nu poate opera, față de neînsușirea situațiilor de

lucrări de către pârât.

Prin urmare, s-a apreciat că instanța

de fond, în mod greșit, a reținut că efectuarea unor lucrări de decofrare a

stâlpilor în anul 2007 ar determina ca termenul de prescripție de 3 ani să

curgă de la acea dată, în condițiile în care construcția trebuia finalizată la

25 decembrie 2006.

Raportat la aceste considerente,

instanța de apel a constatat că nu poate fi reținută efectuarea unei lucrări după

termenul limită de 25 decembrie 2006,care să fi întrerupt cursul prescripției

începute la această dată, astfel că, în raport de promovarea acțiunii la data

de 26 august 2010, potrivit art. 3 din Decretul nr. 165/1958, s-a apreciat ca

fiind prescris dreptul material la acțiune.

În termen legal, împotriva deciziei

instanței de apel, atât reclamanta SC P. SRL Sibiu, cât și pârâtul Z.C. au

declarat recurs.

Reclamanta SC P. SRL Sibiu critică

decizia atacată pentru nelegalitate, susținând în esență, că instanța de apel a

respins acțiunea considerând, în mod greșit, ca fiind prescris dreptul material

la acțiune.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamanta arată că ultimele lucrări la casă au fost executate în luna august

2007, respectiv decofrarea plăcii peste etaj, ridicarea unei părți din

materiale, aspect ce rezultă din materialul probator administrat în primă

instanță, precum și din procesele-verbale de recepție calitativă întocmite la data

de 09 august 2007.Singura lucrare neexecutată a fost aticul având în vedere că intimatul

nu achitase lucrările deja executate.

În raport de data prevăzută în

contract ca și dată de finalizare a construcției, la cap. e lit. c) din

contract fiind stipulat că "finanțarea în continuare a tuturor lucrărilor

se va face eșalonat pe baza situațiilor de lucrări, neplata acestora atrăgând

decalarea termenului de execuție cu zile de întârziere", recurenta

consideră că nu se poate avea în vedere ca dată a finalizării lucrărilor data

prevăzută în contract, deoarece aceasta nu corespunde realității, împrejurările

care au dus la decalarea termenului de finalizare fiind imputabile doar

pârâtului.

Astfel, față de data ultimelor lucrări

efectuate la casă, respectiv august 2007 și data emiterii facturii, 20 aprilie 2010

(ca și act începător de executare) ori data realizării concilierii directe -

iunie 2010, apreciază că termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit.

În opinia recurentei-reclamante, termenul

de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 începe sa curgă

numai de la data procesului-verbal de recepție definitivă, or, în cauză,

părțile nu au încheiat un proces-verbal de recepție finală, întrucât imobilul

nu a fost finalizat din cauza pârâtului, care nu a mai înțeles să achite

contravaloarea lucrării.

Consideră că nu poate fi primită

motivarea instanței de apel în sensul că „termenul de finalizare a lucrării

fiind data de 25 decembrie 2006, dată la care lucrarea nu era finalizată, în

lipsa unui act adițional însușit de ambele părți, prin care s-ar fi stabilit

alt termen de predare a construcției, decalarea termenului de execuție

prevăzută de pct. 2 lit. e) din anexa nr. 1 la contract, nu poate opera, față

de neînsușirea situațiilor de lucrări de către pârât", în raport de

prevederile art. 969 C. civ. și art. 1073 C. civ., ținând cont că pe lângă

durata de execuție cu termen de predare 25 decembrie 2006, art. 2 alin. (3) din

contractul încheiat prevede și modalitatea de efectuare a plăților cu

consecințele nerespectării acestor obligații.

În acest sens, arată recurenta, cap. e

din anexa nr. 1, pct. 2 reglementează în mod expres că finanțarea în continuare

a tuturor lucrărilor se va face eșalonat pe baza situațiilor de lucrări, neplata

acestora atrăgând decalarea termenului de execuție cu zile de întârziere.

Or, aflându-se în imposibilitatea

prezentării și acceptării situațiilor de lucrări de către intimat și a

achitării diferenței de preț, intimatul fiind plecat în SUA (aspect recunoscut

în fața instanței de fond), recurenta s-a aflat în imposibilitatea de a

finaliza lucrarea la data prevăzută în contract.

Potrivit art. 5 din contract, arată

recurenta, executantul este în drept să sisteze derularea contractului în cazul

în care beneficiarul nu efectuează plățile, iar încheierea unui act adițional

era imposibil de realizat atâta timp cât intimatul „nu era de găsit".

Totodată, apreciază că, în mod greșit,

instanța de apel nu a luat în considerare ultimele lucrări efectuate de

reclamantă și care datează din august 2007 (decofrare și ridicarea

materialelor), întrucât pe lângă faptul că acestea reprezintă ultimele lucrări

executate la construcția ce face obiectul contractului, ele întrerup cursul

prescripției, termenul de 3 ani curgând de la aceasta dată.

Susține că soluția instanței de apel

este în contradicție cu practica Înaltei Curți care este în sensul că termenul

de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de

la data procesului verbal de recepție definitivă, iar recepția se face la

terminarea lucrărilor de finalizare, respectiv după expirarea perioadei de

garanție.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Fără a-și încadra criticile în temeiul

de drept al art. 304 C. proc. civ., în motivarea recursului, pârâtul Z.C.

critică hotărârea atacată, susținând, în esență, că soluția instanței de apel

este deficitară în ceea ce privește cheltuielile de judecată, pornind de la

reținerea, incorectă, că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

În ceea ce privește cheltuielile de

judecată de la fond, care nu au fost acordate de către prima instanță, care a

admis acțiunea reclamantei, instanța de apel era ținută, ca urmare a schimbării

în totalitate a sentinței, să le verifice și să le acorde pârâtului, care a

câștigat procesul.

Astfel, apreciază că instanța de apel

trebuia să acorde pârâtului cheltuielile de judecată efectuate și dovedite în

fața instanței de fond, precum și taxa de timbru achitată în apel, fără a

acorda onorariul de avocat în apel, care nu s-a solicitat.

Examinând decizia atacată în limitele

controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de

drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta SC P.

SRL Sibiu este fondat, pentru următoarele considerente:

Este de necontestat că între părțile

litigante s-a încheiat la data de 18 aprilie 2006 contractul de execuție lucrări,

în baza căruia societatea reclamantă, în calitate de constructor - executant,

s-a obligat la efectuarea construcției, casă unifamilială, localitatea Sibiu,

Subtruchinii Noi (demisol parțial, parter și etaj), cu termen de predare 25

decembrie 2006. Obligația corelativă a beneficiarului construcției (pârâtul Z.C.)

a constat în plata prețului, de 150 euro/mp + T.V.A., conform clauzei

contractuale prevăzută la art. 5 din contract.

Potrivit dispozițiilor art. 969 C.

civ., convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile contractante.

Este de reținut că, în raport de data

prevăzută în contract ca și dată de finalizare a construcției, la cap. e lit. c)

din contract a fost stipulat faptul că "finanțarea în continuare a tuturor

lucrărilor se va face eșalonat pe baza situațiilor de lucrări, neplata acestora

atrăgând decalarea termenului de execuție cu zile de întârziere".

În cauză nu se poate face abstracție

de faptul că ultimele lucrări sunt datate din august 2007 (conform

proceselor-verbale de recepție calitativă), dată de la care începe să curgă

termenul de prescripție de 3 ani reglementat de prevederile art. 3 din Decretul

nr. 167/1958.

În mod greșit, instanța de control

judiciar s-a raportat la data de 25 decembrie 2006 (data predării

construcției), aceasta reprezentând cel mult termenul de la care pot fi

calculate potențiale penalități pentru finalizarea cu întârziere a lucrării,

dar nu înseamnă că depășirea acesteia dă dreptul pârâtului să dobândească fără

plată lucrările realizate peste acest termen.

Potrivit art. 1073 C. civ.

"contractantul are dreptul la îndeplinirea întocmai a obligației stabilite

în sarcina cocontractantului său în caz contrar având dreptul la

dezdăunări", iar nu la dobândirea gratuită a unor lucrări.

Prin urmare, în mod greșit, instanța

de control judiciar a soluționat excepția prescripției dreptului material la

acțiune, fiind fondate criticile recurentei-reclamante formulate sub acest

aspect, motiv pentru care, constatând că se confirmă motivul de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte, în considerarea

prevederilor art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul

declarat de reclamanta SC P. SRL Sibiu împotriva Deciziei nr. 39 din 11 mai

2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, va casa

decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Analizând decizia atacată în limitele

controlului de legalitate, în raport de criticile formulate, înalta Curte

constată că recursul declarat de pârâtul Z.C. este nefondat.

Criticile formulate de către recurent

pot fi circumscrise pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar se constată că

acestea sunt nefondate pentru considerentele care succed.

În lumina dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ. „partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuieli de judecată".

În cauza de față, Înalta Curte

constată că pârâtul Z.C. nu a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în

fața instanței de apel, aspect ce rezultă din practicaua încheierii de amânare

a pronunțării din data de 4 mai 2012 când reprezentantul pârâtului, prezent la

dezbateri, a solicitat admiterea apelului fără cheltuieli de judecată (fila 59

verso din dosarul Curții de Apel Alba lulia).

Este cu valoare de principiu admis

faptul că, instanța nu poate acorda mai mult decât s-a cerut și nici ce nu s-a

cerut fiind ținută de limitele cererii cu care a fost învestită, neputându-se

totodată substitui părții pentru a imagina eventuale pretenții sau cereri.

Nu în ultimul rând, trebuie amintit că

în raport de dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. partea are obligația

de a-și exercita cu bună-credință drepturile procesuale, precum și de a-și

proba pretențiile și susținerile în fața instanței.

Așa fiind, sub aspectul neacordării

cheltuielilor de judecată, decizia recurată este la adăpost de orice critică,

motiv pentru care, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Z.C. împotriva Deciziei nr.

39 din 11 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

SC P. SRL SIBIU împotriva Deciziei nr. 39 din 11 mai 2012 pronunțată de Curtea

de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă. Casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Respinge recursul declarat de pârâtul

Z.C. împotriva DECIZIEI nr. 39 din 11 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel

Alba lulia, secția a ll-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

30 octombrie 2013.