ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 930/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1295 din 21 mai 2010, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta B.D. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș, precum și cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș a reținut că reclamanta a solicitat acordarea unor daune morale pentru prejudiciul suferit în urma deportării sale, a părinților și bunicilor săi, precum și acordarea unor daune materiale constând în echivalentul bunurilor confiscate ca efect al deportării, respectiv o serie de bunuri mobile făcând parte din inventarul gospodăresc, animalele și păsările din gospodărie, alimente, precum și degradările pricinuite imobilului în timpul deportării și lipsa de folosința asupra terenului agricol în această perioadă.

Instanța a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 alin. (1) permit acordarea unor despăgubiri doar pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, nu și în situația aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic. În privința daunelor materiale solicitate, acestea nu au putut fi acordate decât pentru bunurile imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, bunuri ce formează obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că reclamantei nu îi pot fi acordate în condițiile Legii nr. 221/2009 despăgubiri pentru echivalentul bunurilor confiscate ca efect al deportării, respectiv o serie de bunuri mobile făcând parte din inventarul gospodăresc, animalele și păsările din gospodărie, alimente, precum și degradările pricinuite imobilului în timpul deportării și lipsa de folosință asupra terenului agricol în această perioadă. Împotriva acestei sentințe, reclamanta B.D. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 776/ A din 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul reclamantei, a anulat sentința apelată și a trimis cauza la prima instanță pentru rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile materiale.

Pentru a pronunța această decizie, s-a reținut că, instanța de contencios constituțional a stabilit că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă și contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. Prin decizia civilă nr. 3966/ R din 31 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4651/30/2009, a fost admis recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei civile nr. 776/ A din 14 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și s-a dispus casarea hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei civile de casare, s-a reținut că instanța de apel, Curtea de Apel Timișoara, a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., prin dispoziția de trimitere spre rejudecare la instanța de fond, întrucât tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, s-a pronunțat atât asupra daunelor morale cât și asupra daunelor materiale, iar părțile au fost legal citate, nefiind incidente vreuna din ipotezele reglementate de textul de lege evocat. Referitor la petitul privind daunele materiale solicitate de reclamantă, instanța de recurs a reținut că prin raportare la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții, imobile prin natură și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul, imobile prin destinație.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, iar prin decizia civilă nr. 51 din 28 martie 2013, a fost respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamanta B.D., reținându-se că temeiul juridic invocat, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat în afara ordinii constituționale, astfel că nu mai poate produce efecte juridice. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.D., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, să se dispună admiterea apelului reclamantei, schimbarea în tot a sentinței pronunțată de Tribunalul Timiș, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.

Criticile aduse deciziei atacate se referă în esență la faptul că în mod nelegal și netemeinic instanța de apel a respins apelul reclamantei. în ceea ce privește imposibilitatea acordării despăgubirilor morale, în temeiul Legii nr. 221/2009, recurenta susține că într-adevăr, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, însă prin modificarea Legii nr. 221/2009 ca urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, în afară de faptul că s-au ignorat drepturi ocrotite de legea fundamentală, s-au încălcat și principii ale C.A.D.O.L.F.

Cu privire la soluționarea capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale, recurenta consideră că instanța de apel, pe de o parte, a procedat la o interpretare greșită a Legii nr. 221/2009 în ce privește condițiile de acordare a acestor despăgubiri, iar pe de altă parte, a pronunțat această hotărâre ca urmare a aplicării greșite a actului normativ în discuție. O altă critică vizează faptul că în mod greșit instanța de apel a apreciat că bunurile mobile solicitate prin acțiunea reclamantei nu fac parte din categoria celor vizate de Legea nr. 10/2001, întrucât bunurile supuse raportului de expertiză evaluatorie sunt bunuri imobile prin destinație, în sensul menționat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, raportat la Codul civil și la decizia nr. 1019 din 31 ianuarie 2006 a Înaltei Curți.

În ceea ce privește insuficienta dovedire a bunurilor confiscate, susținută de către instanța de apel, recurenta apreciază că înscrisurile depuse la dosar coroborate cu declarațiile martorilor și completate cu raportul de expertiză evaluatorie de bunuri mobile sunt îndestulătoare pentru susținerea cererii de chemare în judecată. Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de reclamanta B.D. să fie respins, pentru următoarele considerente: Prin acțiunea formulată, reclamanta BA.D. a solicitat obligarea S.R. la plata unor despăgubiri pentru prejudiciile morale și materiale suferite de către reclamantă și familia sa, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu în altă localitate.

Cererea reclamantei privind acordarea despăgubirilor morale a fost respinsă de prima instanță, soluția fiind corect menținută și de către instanța de apel, care a constatat că acțiunea este lipsită de temei legal, întrucât prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 dată în dosarul nr. 14/2011, în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu forță obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., că prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile confiscate ca efect al măsurilor administrative suferite de reclamantă, se constată că această critică nu poate fi primită, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 221/2009 vizează doar bunurile imobile confiscate, precum și cele ce formează obiectul Legii nr. 10/2001, aspect ce condiționează acordarea despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natură sau echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

În acest context se reține că legiuitorul, în expunerea de motive, nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, pentru lipsa de folosință a casei sau a terenului agricol, pentru animale, inventar agricol sau recoltele neculese, ci numai pentru acea categorie de imobile care fac obiectul Legii nr. 10/2001. Din această perspectivă, se constată că pentru categoria de bunuri evocată de reclamantă nu pot fi acordate despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009. Referitor la susținerea recurentei, potrivit căreia, bunurile mobile solicitate prin acțiune sunt bunuri imobile prin destinație și că acestea fac parte din categoria celor vizate de Legea nr. 10/2001, se constată că această critică nu este fondată.

În calea de atac a apelului nu s-a dovedit caracterul de bunuri imobile prin destinație al bunurilor solicitate de către reclamantă de natură să intre în spectrul de reparație al Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 221/2009. Oricum, decizia nr. 1019 din 31 ianuarie 2006 a Înaltei Curți s-a reținut că, obținerea de măsuri reparatorii se aplică și pentru imobilele prin destinație, condiționat de existența lor fizică la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Critica recurentei privind greșita reținere a instanței de apel cu referire la insuficienta dovedire a bunurilor confiscate, se constată că nu poate fi primită, în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și urmașii acestora pot solicita în justiție acordarea de despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent. Din această perspectivă, se constată că la dosarul cauzei nu există dovezi care să probeze îndeplinirea condițiilor mai sus-evocate, iar prevederile legale menționate permit acordarea de despăgubiri materiale exclusiv pentru bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora la situația de fapt stabilită și că motivele de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor în ceea ce privește fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. Altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile reclamantei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile pronunțate de instanța de apel, la modalitatea în care aceasta a analizat și interpretat probele administrate, nu poate constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în raport de dispozițiile legale aplicabile speței. Așa fiind, se constată că, instanța de apel a dispus corect în cauză, neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta B.D. să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta B.D. împotriva deciziei civile nr. 51 din 28 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2014.