ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 930/2014

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 1295 din 21 mai 2010, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare

în judecată formulată și precizată de reclamanta B.D. împotriva pârâtului S.R. prin

M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș, precum și cererea reclamantei privind

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul Timiș a reținut că reclamanta a solicitat acordarea unor

daune morale pentru prejudiciul suferit în urma deportării sale, a părinților

și bunicilor săi, precum și acordarea unor daune materiale constând în

echivalentul bunurilor confiscate ca efect al deportării, respectiv o serie de

bunuri mobile făcând parte din inventarul gospodăresc, animalele și păsările

din gospodărie, alimente, precum și degradările pricinuite imobilului în timpul

deportării și lipsa de folosința asupra terenului agricol în această perioadă.

Instanța a

reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 alin. (1)

permit acordarea unor despăgubiri doar pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare, nu și în situația aplicării unei măsuri administrative cu caracter

politic.

În privința

daunelor materiale solicitate, acestea nu au putut fi acordate decât pentru

bunurile imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al

măsurii administrative, bunuri ce formează obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001

sau al Legii nr. 247/2005.

Având în vedere

aceste considerente, tribunalul a apreciat că reclamantei nu îi pot fi acordate

în condițiile Legii nr. 221/2009 despăgubiri pentru echivalentul bunurilor

confiscate ca efect al deportării, respectiv o serie de bunuri mobile făcând

parte din inventarul gospodăresc, animalele și păsările din gospodărie,

alimente, precum și degradările pricinuite imobilului în timpul deportării și

lipsa de folosință asupra terenului agricol în această perioadă.

Împotriva

acestei sentințe, reclamanta B.D. a declarat apel, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr.

776/ A din 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul reclamantei, a anulat sentința apelată și a trimis cauza la prima

instanță pentru rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile

materiale.

Pentru a

pronunța această decizie, s-a reținut că, instanța de contencios constituțional

a stabilit că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă

cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate

legislativă și contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Prin decizia

civilă nr. 3966/ R din 31 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 4651/30/2009, a fost admis recursul declarat de

pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei

civile nr. 776/ A din 14 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și

s-a dispus casarea hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

În

considerentele deciziei civile de casare, s-a reținut că instanța de apel,

Curtea de Apel Timișoara, a făcut o greșită interpretare și aplicare a

dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., prin dispoziția de trimitere

spre rejudecare la instanța de fond, întrucât tribunalul a procedat la analiza

fondului cauzei, s-a pronunțat atât asupra daunelor morale cât și asupra

daunelor materiale, iar părțile au fost legal citate, nefiind incidente vreuna

din ipotezele reglementate de textul de lege evocat.

Referitor la

petitul privind daunele materiale solicitate de reclamantă, instanța de recurs

a reținut că prin raportare la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile

care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri

și construcții, imobile prin natură și utilaje și instalații preluate odată cu

imobilul, imobile prin destinație.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția

I

civilă,

iar prin decizia civilă nr. 51 din 28 martie 2013, a fost respins, ca

neîntemeiat, apelul declarat de reclamanta B.D., reținându-se că temeiul

juridic invocat, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost

declarat în afara ordinii constituționale, astfel că nu mai poate produce

efecte juridice.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.D., întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea

deciziei recurate și, în rejudecare, să se dispună admiterea apelului

reclamantei, schimbarea în tot a sentinței pronunțată de Tribunalul Timiș, cu

consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.

Criticile aduse

deciziei atacate se referă în esență la faptul că în mod nelegal și netemeinic

instanța de apel a respins apelul reclamantei. în ceea ce privește imposibilitatea

acordării despăgubirilor morale, în temeiul Legii nr. 221/2009, recurenta

susține că într-adevăr, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care

constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost

declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

însă prin modificarea Legii nr. 221/2009 ca urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, în afară de faptul că s-au ignorat drepturi ocrotite de legea

fundamentală, s-au încălcat și principii ale C.A.D.O.L.F.

Cu privire la

soluționarea capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale,

recurenta consideră că instanța de apel, pe de o parte, a procedat la o

interpretare greșită a Legii nr. 221/2009 în ce privește condițiile de acordare

a acestor despăgubiri, iar pe de altă parte, a pronunțat această hotărâre ca

urmare a aplicării greșite a actului normativ în discuție.

O altă critică

vizează faptul că în mod greșit instanța de apel a apreciat că bunurile mobile

solicitate prin acțiunea reclamantei nu fac parte din categoria celor vizate de

Legea nr. 10/2001, întrucât bunurile supuse raportului de expertiză evaluatorie

sunt bunuri imobile prin destinație, în sensul menționat de dispozițiile Legii nr.

10/2001, raportat la Codul civil și la decizia nr. 1019 din 31 ianuarie 2006 a Înaltei

Curți.

În ceea ce

privește insuficienta dovedire a bunurilor confiscate, susținută de către

instanța de apel, recurenta apreciază că înscrisurile depuse la dosar

coroborate cu declarațiile martorilor și completate cu raportul de expertiză

evaluatorie de bunuri mobile sunt îndestulătoare pentru susținerea cererii de

chemare în judecată.

Analizând

criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta

Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de

reclamanta B.D. să fie respins, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea

formulată, reclamanta BA.D. a solicitat obligarea S.R. la plata unor

despăgubiri pentru prejudiciile morale și materiale suferite de către reclamantă

și familia sa, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic de

dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu în altă localitate.

Cererea

reclamantei privind acordarea despăgubirilor morale a fost respinsă de prima

instanță, soluția fiind corect menținută și de către instanța de apel, care a

constatat că acțiunea este lipsită de temei legal, întrucât prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 dată în dosarul nr. 14/2011, în recurs în interesul

legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu forță obligatorie

pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., că prin

deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.

În ceea ce

privește capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru

bunurile mobile confiscate ca efect al măsurilor administrative suferite de

reclamantă, se constată că această critică nu poate fi primită, având în vedere

că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) teza

I

din

Legea nr. 221/2009 vizează doar bunurile imobile confiscate, precum și cele ce

formează obiectul Legii nr. 10/2001, aspect ce condiționează acordarea

despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natură sau echivalent, în condițiile

Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează

situația imobilelor preluate abuziv.

În acest

context se reține că legiuitorul, în expunerea de motive, nu s-a referit la

acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, pentru lipsa de

folosință a casei sau a terenului agricol, pentru animale, inventar agricol sau

recoltele neculese, ci numai pentru acea categorie de imobile care fac obiectul

Legii nr. 10/2001.

Din această

perspectivă, se constată că pentru categoria de bunuri evocată de reclamantă nu

pot fi acordate despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009.

Referitor la

susținerea recurentei, potrivit căreia, bunurile mobile solicitate prin acțiune

sunt bunuri imobile prin destinație și că acestea fac parte din categoria celor

vizate de Legea nr. 10/2001, se constată că această critică nu este fondată.

În calea de

atac a apelului nu s-a dovedit caracterul de bunuri imobile prin destinație al

bunurilor solicitate de către reclamantă de natură să intre în spectrul de

reparație al Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 221/2009. Oricum, decizia nr. 1019

din 31 ianuarie 2006 a Înaltei Curți s-a reținut că, obținerea de măsuri

reparatorii se aplică și pentru imobilele prin destinație, condiționat de

existența lor fizică la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Critica

recurentei privind greșita reținere a instanței de apel cu referire la

insuficienta dovedire a bunurilor confiscate, se constată că nu poate fi

primită, în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, precum și urmașii acestora pot solicita în justiție

acordarea de despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate

ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost

restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent.

Din această

perspectivă, se constată că la dosarul cauzei nu există dovezi care să probeze

îndeplinirea condițiilor mai sus-evocate, iar prevederile legale menționate

permit acordarea de despăgubiri materiale exclusiv pentru bunurile confiscate

prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.

Față de cele

anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat corect

asupra normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora la

situația de fapt stabilită și că motivele de nelegalitate au fost invocate cu

scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să

reconsidere concludenta lor în ceea ce privește fondul cauzei, ceea ce nu este

permis în această fază procesuală.

Altfel spus,

situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu

mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat

pe calea recursului, iar criticile reclamantei nu relevă nicio încălcare a

dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției

adoptate.

Este de reținut

că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile pronunțate de instanța

de apel, la modalitatea în care aceasta a analizat și interpretat probele

administrate, nu poate constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în

raport de dispozițiile legale aplicabile speței.

Așa fiind, se

constată că, instanța de apel a dispus corect în cauză, neexistând motive de

nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică,

urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

declarat de reclamanta B.D. să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamanta B.D. împotriva deciziei civile nr. 51 din 28

martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 11 martie 2014.