ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1574/2015

Asupra recursului de față, Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 380 din 25 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 926/108/2010 a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată, precizată, conexată, de reclamanții P.E., P.C.D., H.M.A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, având ca obiect pretenții. Tribunalul Arad a constatat caracterul politic al măsurilor administrative la care au fost supuși reclamanta H.M.A. și antecesorii reclamanților. A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamanților P.E., P.C.D., suma de 18.000 euro sau echivalent în lei, la cursul B.N.R.

în ziua plății. A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamanților H.M.A. și P.C.D. suma de 222.000 euro sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plății. A respins restul pretențiilor, privind obligarea M.F.P. la alocarea de fonduri. Fără cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Arad a reținut că prin acțiunile civile conexate înregistrate la 17 februarie 2010, respectiv 18 februarie 2010, reclamanții H.M.A. și P.C.D. precum și reclamanții P.E. și P.C.D., au solicitat atât în nume propriu, în ceea ce o privește pe reclamanta H.M.A., cât și în calitate de moștenitori ai defuncților: P.Ș., P.R., P.P., P.D. (născută C.), C.G., C.I.

(născută A.), P. (aceeași persoană cu P.) P.I., să fie obligat pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad: - la plata sumei de 635.000 euro în lei, la cursul zilei din data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de P.P.I. din cauza stabilirii domiciliului obligatoriu în Orăștie pe perioada 08 februarie 1949 - 24 mai 1952 și în Blaj pe perioada 24 mai 1952 - iulie 1955, respectiv 6 ani și 4 luni; - obligarea aceluiași pârât la plata sumei de 635.000 euro în lei la cursul zilei din data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit personal de reclamanta H.M.A.

din cauza stabilirii domiciliului obligatoriu în Orăștie pe perioada 8 februarie 1949 -24 mai 1952 și în Blaj pe perioada 24 mai 1952 - iulie 1955, respectiv 6 ani 4 luni; - obligarea pârâtului, la plata sumei de 1.635.000 euro în lei la cursul zilei din data plății, respectiv 1.000.000 euro pentru bunicul reclamantei H.M., numitul P.Ș. care a decedat în timpul deportării și 635.000 euro pentru bunica sa P.R. reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit din cauza stabilirii domiciliului obligatoriu în Orăștie pe perioada 8 februarie 1949 - 24 mai 1952 și în Blaj pe perioada 24 mai 1952 iulie 1955, deci în total pe o perioadă de 6 ani 4 luni; - obligarea pârâtului la despăgubiri în suma de 100.000 euro reprezentând contravaloarea a doua sălașe, unul situat în Nyomas în suprafață de 576 mp și al doilea situat în Raroș în suprafață de 684 mp, înscrise în CF x1 Șeitin nr. top.

x2 și x3, care au fost confiscate de la antecesorii P.Ș. și P.R.; - obligarea pârâtului la despăgubiri în sumă de 50.000 euro reprezentând contravaloarea a 5,1 ha teren din cele 60 ha care au fost confiscate de la antecesorii P.Ș. și P.R. și care nu au putut fi recuperate după Revoluția din 1989; - obligarea pârâtului la despăgubiri în suma de 150.000 euro reprezentând contravaloarea a 3 conace care au aparținut antecesorilor P.Ș. și P.R. și care au fost confiscate de către autoritățile comuniste cu ocazia deportării lor; - obligarea pârâtului la despăgubiri în sumă de 200.000 euro reprezentând contravaloarea tuturor bunurilor mobile (inclusiv tractoare, animale, etc.) cuprinse în inventarul pe care l-au depus la dosar de la nr. 1 la nr. 353; - obligarea pârâtului la plata sumei de 1.635.000 euro în lei la cursul zilei din data plății, respectiv 1.000.000 euro pentru tatăl reclamantei H.M.

și respectiv bunicul reclamantului P.C.D., P.P., care a decedat în timpul deportării, la data de 01 martie 1953 și 635.000 euro pentru mama, respectiv bunica P.D. (născută C., recăsătorită H.) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit din cauza stabilirii domiciliului obligatoriu în Orăștie pe perioada 8 februarie 1949 24 mai 1952 și în Blaj pe perioada 24 mai 1952 - iulie 1955; - obligarea pârâtului la despăgubiri în suma de 200.000 euro reprezentând contravaloarea a doua sălașe: unul situat în Șeitin, sălaș 31 și curte în postata Acia în suprafață de 1062 mp înscris în CF x4 Șeitin având nr. top. x5 și al doilea sălaș având nr. 77 și curte situate în postata Raroș în suprafață de 3.960 mp, înscris în CF x6 Șeitin nr. top.

x7, care au fost confiscate de la antecesorii P.P. și P.D.; - obligarea pârâtului, la plata sumei de 1.270.000 euro în lei la cursul zilei din data plății, respectiv câte 635.000 euro pentru fiecare dintre antecesorii reclamantei H.M.A., C.G. și C.I. reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit din cauza stabilirii domiciliului obligatoriu în Orăștie pe perioada 8 februarie 1949 24 mai 1952 și în Blaj pe perioada 24 mai 1952 iulie 1955, deci în total pe o perioada de 6 ani 4 luni; - obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în suma de 50.000 euro reprezentând contravaloarea unui sălaș situat în Șeitin nr. 75 și curte în postata Raroș II înscris în CF x8 Șeitin nr. top. x9, care au fost confiscate de la antecesorii C.G.

și C.I. Reclamanții au mai solicitat obligarea Ministerul Finanțelor Publice să aloce fonduri către Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad în vederea achitării despăgubirilor solicitate și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În motivare reclamanții au arătat că reclamanta H.M., împreună cu întreaga sa familie, au fost ridicați și mutați de la domiciliul din comuna Șeitin în Orăștie. La momentul deportării familia era cea mai bogată din Șeitin, fiind o familie de oameni gospodari. Tatăl reclamantei a fost și primarul comunei. La 08 februarie 1949, însă, întreaga familie a fost luată în toiul nopții și transportată în condiții inumane la Orăștie unde li s-a fixat domiciliu obligatoriu.

Nu li s-a permis să ia niciun obiect asupra lor, întreaga avere, bunuri mobile și imobile fiind confiscate de autoritățile comuniste. La Orăștie au fost duși într-o cazarmă dezafectată, unde cu greu au putut supraviețui. în timpul deportării la Orăștie, bunicul reclamantei, P.Ș. s-a îmbolnăvit de ulcer din cauza condițiilor mizerabile în care erau obligați să trăiască și a decedat la 07 octombrie 1951. Tratamentul aplicat era înfiorător și imposibil de suportat pentru o ființă umană. Lupta pentru supraviețuire era continuă, orice afecțiune de care suferea cineva devenea o condamnare la moarte, deoarece nu se dorea tratarea persoanelor ci eliminarea totală a celor bolnavi. La 7 luni după decesul bunicului, familia a fost mutată din nou fixându-li-se domiciliu obligatoriu din data de 24 mai 1952 până în iulie 1955 în localitatea Blaj.

La mutarea în orașul Blaj, tatăl reclamantei P.P., fiind extrem de afectat de ceea ce se întâmpla, s-a îmbolnăvit și a decedat în 1953, la vârsta de doar 40 de ani. Trauma familiei este imposibil de descris în cuvinte. Cu întreaga avere confiscată, hărțuiți din toate părțile, mutați dintr-un oraș în altul, au fost supuși unui chin continuu. Din cauza acestui tratament, au decedat atât bunicul cât și tatăl reclamantei H. Perioada din viață care le-a fost efectiv furată nu pot fi răscumpărate în niciun fel, însă prin acordarea de despăgubiri s-ar putea încerca o reparație morală și o încercare de compensare a suferinței fizice și psihice produse.

În dovedirea celor susținute în acțiune, reclamanții au depus la dosarul cauzei acte de stare civilă, extrase CF și coli CF, adeverințe eliberate de Primăria Șeitin, inventar și proces-verbal cu bunurile confiscate, acte de la CNSAS, hotărârea comisiei de acordare a unor drepturi în baza Decretului-lege nr. 118/1990, înscrisuri de la Casa județeană de Pensii Arad, certificat de moștenitor, declarații pe proprie răspundere, copii cărți de muncă. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad a depus în fiecare dosar întâmpinare solicitând respingerea acțiunii, ca nemotivată, nedovedită și neîntemeiată. În esență s-a arătat de către pârât faptul că Decretul nr. 83/1949 menționat de reclamanți prin acțiune nu este cuprins în actele normative prin care au fost dispuse măsuri administrative cu caracter politic, astfel că măsura administrativă dispusă împotriva reclamantei și antecesorilor săi nu face obiectul Legii nr. 221/2009.

Totodată s-a arătat că reclamanții nu au dovedit în niciun fel suferințele pe care le-au îndurat personal și nu este lipsit de relevanță nici faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului. S-a solicitat ca instanța să țină cont de faptul că valoarea despăgubirilor solicitate de reclamanți este foarte mare raportat la prejudiciul suferit personal, concluzionând că principiul reparării pagubei împiedică acordarea cu titlu de despăgubiri a unor sume mari de bani, nejustificate în raport de întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 112, 114 - 118 C. proc. civ., precum și prevederile Legii nr. 221/2009. Prin precizarea de acțiune și concluziile scrise depuse la dosar, reclamanții au reluat în esență starea de fapt descrisă prin acțiunea introductivă și în plus au arătat că, măsura deportării familiei a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83/1949, conform actelor eliberate de la Primăria Comunei Șeitin, Direcția Județeană Arad a Arhivelor Naționale și Consiliului Național Pentru Studierea Arhivelor Securității.

Chiar dacă în cuprinsul acestui act normativ, nu se prevăd măsuri administrative de deportare ci doar pedepse cu închisoarea, faptul că în temeiul acelui decret s-a luat măsura deportării este confirmat prin Nota de Studiu a Consiliului Securității Statului din 14 decembrie 1967. Astfel cum rezultă din acest document, măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83 din 3 martie 1949 ce se referea la naționalizarea pământurilor moșierești rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945. Măsura viza foștii moșieri și familiile acestora, care au fost dislocați și cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat în diferite localități din țară, iar acelora care nu au fost găsiți la domiciliu, la moșiile lor, li s-a fixat domiciliu obligatoriu, pe timp nelimitat, pe raza orașelor unde au fost identificați.

În total s-a fixat domiciliu obligatoriu unui număr de 2.000 de familii, totalizând 3.000 de persoane. În anul 1952, conform Deciziei M.A.I. nr. 239, au fost dislocate din centrele aglomerate ca: București, Petroșani, Brașov, Constanța și altele, un număr de circa 6.000 familii din următoarele categorii de elemente: foști exploatatori (bancheri, industriași, mari comercianți etc.) și alții; familiile unor persoane condamnate pentru activitate contrarevoluționară, membrii organizației legionare și alte categorii. În extrasul obținut de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității la data de 22 septembrie 2009 existent la dosar se prevede Decizia MAI nr. 239/1952 ca temei al deportării întregii familii a reclamantei H. din localitatea Orăștie în Blaj.

Așadar, atât temeiul juridic al deportării cât și temeiul juridic al confiscării averii sunt prevăzute în dispozițiile Legii nr. 221/2009, Decretul nr. 83/1949 fiind cuprins în această lege la art. 1 alin. (2) lit. e), iar Decizia MAI nr. 239/1952 este prevăzută în art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului tribunalul a reținut următoarea situație de fapt: Din copia certificatului de moștenitor nr. 92 din 3 octombrie 2005 eliberat de Biroul notarului public D.P.S.L. și copia actelor de stare civilă rezultă calitatea de moștenitori ai reclamanților H.M.A., P.E., și P.C.D., după defuncții: P.Ș., P.R., P.P., P.D. (născută C.), C.G., C.I. (născută A.), P. (aceeași persoană cu P.) P.I..

Reclamanta H.M. a formulat cererea în nume propriu și în calitate de moștenitoare după antecesorii P.Ș. și P.R. Reclamantul P.C.D. este nepot de fiu al defuncților P.P. și P.D. În dovedirea măsurii abuzive a deportării la care au fost supuși împreună cu mama lor, reclamanții au depus adresa din 21 septembrie 2009 a Primăriei Municipiului Arad - Direcția de evidență a persoanelor. Din acest înscris rezultă că numita H.D., fostă C. și P. - mama reclamantei, figurează cu domicilii obligatorii în perioadele: 17 martie 1950 - 24 mai 1952 în localitatea Orăștie str. B. județul Hunedoara; 24 mai 1952 - 4 noiembrie 1954 în localitatea Blaj str. C. județul Salba; 4 noiembrie 1954 - 6 iulie 1955 în loc.

Blaj str. C. județul Alba; 6 iulie 1955 - 7 decembrie 1955 Arad str. G. jud. Arad; 7 decembrie 1955 - 27 februarie 1958 în Arad str. C. jud. Arad; 27 februarie 1958 - 16 aprilie 1961 în loc. Șeitin str. I. jud. Arad și 16 aprilie 1961 - 14 iunie 1986 loc. Arad str. M. jud. Arad. Reclamanta H.M.A. era minoră și în perioada 17 martie 1950 - 6 iulie 1955 a urmat domiciliul mamei sale H.D. Reclamanta H.M. împreună cu întreaga sa familie au fost ridicați și mutați de la domiciliul din comuna Șeitin în Orăștie. La momentul deportării familia era cea mai bogată din Șeitin, fiind o familie de oameni gospodari, iar tatăl reclamantei a fost primarul comunei. La data de 08 februarie 1949, însă, întreaga familie a fost luată în toiul nopții și transportată în condiții inumane la Orăștie unde li s-a fixat domiciliul obligatoriu, fără să poată lua niciun obiect asupra lor, întreaga avere, bunuri mobile și imobile fiind confiscate de autoritățile comuniste.

În timpul deportării la Orăștie, bunicul reclamantei, P.Ș. s-a îmbolnăvit de ulcer din cauza condițiilor mizerabile în care erau obligați să trăiască și a decedat la data de 07 octombrie 1951. La 7 luni după decesul bunicului familia a fost mutată din nou fixându-li-se domiciliu obligatoriu din data de 24 mai 1952 până în iulie 1955 în localitatea Blaj. La mutarea în orașul Blaj, tatăl reclamantei P.P., fiind extrem de afectat de ceea ce se întâmpla, s-a îmbolnăvit și a decedat în 1953, la vârsta de doar 40 de ani. După Revoluția din 1989, odată cu apariția Decretului-lege nr. 118/1990 li s-a recunoscut statutul de persoane deportate și au beneficiat de indemnizația conferită prin acest act normativ.

Prin Decizia nr. 69 din 29 noiembrie 2002 a Direcției de Muncă și Solidaritate Socială a județului Arad Comisia de aplicare a Decretului Lege nr. 118/1990, P.E. a beneficiat de o indemnizație lunară în baza acestui act normativ. Dat fiind caracterul politic al măsurii administrative la care au fost supuși autorii reclamanților, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din același act normativ mai sus amintit, reclamanții putându-se adresa instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar Decretul nr. 83/1949, în baza căruia a fost deportată reclamanta și antecesorii lor, este cuprins în Legea nr. 221/2009 art. 1 alin. (2) lit. e) întrucât constituie condamnare cu caracter politic.

Reclamanții și-au întemeiat cererea și pe dispozițiile din Legea nr. 221/2009 unde se prevede "constituie măsura administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă.". Prin măsura abuzivă a deportării reclamantei H.M.A. și a antecesorilor reclamanților li s-a cauzat acestora și un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, a influențat și relațiile sociale - onoarea, reputația - și aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime.

Măsura aplicată familiei reclamanților a determinat și un prejudiciu material deoarece la data deportării au fost nevoiți să-și abandoneze casa, recolta de legume și toate bunurile din gospodărie. În atare condiții, instanța a constatat că acțiunea este întemeiată în parte iar elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 C. civ. și ale art. 52 alin. (3) din Constituție sunt îndeplinite și că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită de către reclamante, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situația anterioară a victimelor adică a reclamanților.

Recunoașterea unui drept de despăgubire trebuie să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, așa încât la cuantificarea sumei instanța a pus accentul pe importanța prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei. Față de cele de mai sus, la stabilirea despăgubirii acordate reclamanților pentru repararea daunelor morale încercate, pe lângă criteriile anterior enunțate, obiective, s-a avut în vedere principiului proporționalității daunei în despăgubirea acordată pentru a nu se ajunge în situația îmbogățirii fără justă cauză, însă statuând în echitate și într-un cuantum rezonabil. De asemenea, cu referire la jurisprudența Curții Europene care este obligatorie în egală măsură, ca și normele Convenției întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate, s-a reținut că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile.

Având în vedere că în situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale o evaluare exactă în bani a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt, instanța a avut în vedere la cuantificarea despăgubirii acordate reclamanților, perioada deportării mamei acestora și respectiv a reclamanților care la vârste fragede au avut de suferit condițiile vitrege ale deportării. Instanța a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, măsura în care a fost afectată demnitatea persoanei și consecințele asupra familiei acesteia, dar a constatat că daunele morale acordate nu trebuie deturnate de la scopul lor pentru a conferi reclamanților un folos material necuvenit, iar suma pretinsă de reclamanți este mult prea mare.

Față de toate cele mai sus reținute, față de principiile enunțate și având în vedere jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, instanța a constatat că cererea reclamanților este întemeiată, tocmai având în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute așa încât suma de 18.000 euro pentru reclamanții P.E. și P.C.D. și respectiv suma de 222.000 euro reclamanților H.M.A. și P.C.D. a apreciat-o că se constituie într-o satisfacție suficientă și echitabilă, admițând deci cererea reclamanților ca atare, în parte și obligând deci pârâtul la plata doar a acestei sume.

Cu privire la capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri în suma de 200.000 euro reprezentând contravaloarea a doua sălașe: unul situat în Șeitin, sălaș 31 și curte în postata Acia în suprafață de 1062 mp înscris în CF x4 Șeitin având nr. top. x5 și al doilea sălaș având nr. 77 și curte situate în postata Raroș în suprafață de 3.960 mp, înscris în CF x6 Șeitin nr. top. x7, care au fost confiscate de la antecesorii P.P. și P.D.; despăgubiri în sumă de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea unui sălaș situat în Șeitin nr. 75 și curte în postata Raroș II înscris în CF x8 Șeitin nr. top. x9, care au fost confiscate de la antecesorii C.G. și C.I.; despăgubiri în sumă de 100.000 euro reprezentând contravaloarea a două sălașe, unul situat în Nyomas în suprafață de 576 mp și al doilea situat în Raroș în suprafață de 684 mp, înscrise în CF x1 Șeitin nr. top.

x2 și x3, care au fost confiscate de la antecesorii P.Ș. și P.R.; despăgubiri în sumă de 50.000 euro reprezentând contravaloarea a 5,1 ha teren din cele 60 ha care au fost confiscate de la antecesorii P.Ș. și P.R.; despăgubiri în sumă de 150.000 euro reprezentând contravaloarea a 3 conace care au aparținut antecesorilor P.Ș. și P.R. și care au fost confiscate de către autoritățile comuniste cu ocazia deportării și despăgubiri în sumă de 200.000 euro reprezentând contravaloarea tuturor bunurilor mobile (inclusiv tractoare, animale, etc.) cuprinse în inventarul pe care l-au depus la dosar de la nr. 1 la nr. 353, instanța a apreciat că acestea sunt nefondate.

Măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu, a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83 din 3 martie 1949 care se referea la naționalizarea pământurilor moșierești, rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945. Măsura viza foștii moșieri și familiile acestora, care au fost dislocați și cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu, pe timp nelimitat, în diferite localități din țară. De altfel, la data deportării familia reclamantei era una din cele mai bogate familii din localitatea Șeitin. Instanța a apreciat că, potrivit art. 5 lit. b), din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, este condiționată cu referire numai la imobilele preluate abuziv și reglementate prin Legea nr. 10/2001, rezultând că bunurile revendicate nu se încadrează în categoria bunurilor pentru care pot fi solicitate despăgubiri.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea M.F.P. la alocarea de fonduri, tribunalul a apreciat că acest capăt de cerere nu este fondat deoarece ministerul este persoana juridică care reprezintă Statul, iar alocarea de fonduri se va face în momentul în care creanța devine lichidă și exigibilă fără intervenția instanței. Față de aceste considerente reținute, tribunalul a admis în parte acțiunea conform dispozitivului hotărârii. Împotriva Sentinței civile nr. 380 din 25 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 926/108/2010 au formulat apel atât reclamanții H.M.A. și P.C.D., cât și pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad. Prin Decizia civilă nr. 974/A din 21 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara au fost admise apelurile declarate de reclamanții H.M.A.

și P.C.D. și de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad împotriva Sentinței civile nr. 380 din 25 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 926/108/2010. A fost schimbată sentința atacată în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei H.M.A. suma de 715.020 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material din care 483.193 lei reprezintă contravaloarea celor 3 sălașe înscrise în CF nr. x2 și nr. x3 Șeitin, 85.009 lei contravaloarea construcțiilor cuprinse în suplimentul de expertiză efectuat de expertul L.Ș., 86.718 lei contravaloarea bunurilor mobile, 16.600 lei contravaloarea animalelor și 43.500 lei contravaloarea utilajelor agricole.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamanților H.M.A. și P.C.D. suma de 425.040 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material, reprezentând contravaloarea sălașelor înscrise în CF nr. x5 și x7 Șeitin. Au fost respinse în rest acțiunile conexate. A fost respins apelul declarat de reclamanta P.E. împotriva aceleiași sentințe. A fost obligat pârâtul să plătească reclamanților H.M.A. și P.C.D. suma de 600 lei cheltuieli parțiale de judecată. Prin încheierea ședinței din camerei de consiliu din 14 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara pronunțată în Dosarul nr. 926/108/2010 s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din dispozitivul Deciziei civile nr. 974/A din 21 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 926/108/2010, în sensul că în loc de "Obligă pârâtul să plătească reclamanților H.M.A.

și P.C.D. suma de 600 lei cheltuieli parțiale de judecată" se va trece "Obligă pârâtul să plătească reclamanților H.M.A. și P.C.D. suma de 6000 lei cheltuieli parțiale de judecată". Prin Decizia civilă nr. 6727 din 2 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții H.M.A., P.E. și P.C.D. împotriva Deciziei nr. 974/A din 21 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. A fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva aceleiași decizii. A fost casată în parte decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului reclamanților.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei. Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în ceea ce privește recursul reclamanților, criticile formulate vizează dispoziția instanței de apel de respingere a pretențiilor având ca obiect daunele morale. În adoptarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a dat eficiență Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea acestei norme, considerând că este aplicabilă în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituționalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, care curge de la data publicării deciziei Curții Constituționale.

Criticile recurenților-reclamanți vizează ignorarea, de către instanța de apel, a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data formulării cererii iar nu deciziilor Curții Constituționale, în urma cărora norma în discuție și-a încetat aplicabilitatea. Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii. Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit cărora, dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii, sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că "urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.". În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. S-a reținut că, la momentul la care instanța a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai exista și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.

De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanța supremă. Dată fiind decizia în interesul legii, s-a constatat că, în cauză, instanța de apel a procedat corect respingând cererea având ca obiect daunele morale, dând eficientă deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of.

- 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă. În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate în apel, față de soluția de casare a deciziei recurate și de rejudecare a apelului reclamanților, ca urmare a admiterii recursului Statului Român, s-a constatat că motivul de recurs pe acest aspect nu are obiect. Cu ocazia rejudecării, în raport de soluția asupra apelului reclamanților, s-a dispus a se aprecia și în legătură cu îndreptățirea reclamanților la cheltuieli de judecată și cuantumul acestora. Față de considerentele expuse, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul reclamanților. II.

În ceea ce privește recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat următoarele: 1. Recurentul pârât a susținut că reclamanții nu sunt îndreptățiți a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, deoarece Legea nr. 221/2009 recunoaște această vocație doar celor care au suferit condamnări politice, nu și celor ce au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Aceste susțineri au fost reținute, ca nefondate, întrucât actul normativ în discuție nu face nicio distincție, în privința modalităților de reparare a prejudiciului suferit prin măsuri cu caracter politic aplicate în perioada de referință a legii: 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, între tipurile de măsuri, fie condamnări, fie măsuri administrative.

Atare constatare rezultă din interpretarea logică, sistematică și istorico-teleologică a normelor întregului art. 5, neputând fi primită o interpretare literală a dispoziției de la lit. a), care vizează ipoteza acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Astfel, deși în acea dispoziție se menționează acordarea de despăgubiri doar pentru "prejudiciul moral suferit prin condamnare", preambulul art. 5 face referire și la măsurile administrative cu caracter politic, ceea ce înseamnă că premisa ambelor variante de măsuri reparatorii prevăzute la lit. a) (despăgubiri pentru prejudiciul moral) și b) (despăgubiri pentru prejudiciul material) din art. 5 este aceea a existenței unei hotărâri judecătorești de condamnare cu caracter politic ori a adoptării unei măsuri administrative cu caracter politic.

Din moment ce legiuitorul nu distinge între cele două categorii de măsuri represive în recunoașterea dreptului la daune morale, nu este permisă o atare distincție nici în operațiunea de aplicare a normei. Pe de altă parte, s-a avut în vedere întreaga reglementare din actul normativ, precum și finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea legii, deoarece nu există nicio rațiune de creare a unor discriminări, prin chiar dispozițiile legii, în determinarea despăgubirilor, atât timp cât nu s-a făcut nicio diferențiere între categoriile de măsuri represive susceptibile de a genera repararea prejudiciului suferit.

Existența unei diferențe între cele două ipoteze - cei condamnați politic și cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic -, poate fi acceptată doar la nivelul cuantumului acestor despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite, în raport de gravitatea intrinsecă a celor două forme de represiune politică în regimul comunist și de circumstanțele particulare ale fiecărei pricini, însă nu în privința naturii prejudiciului, moral sau material, din moment ce legiuitorul a recunoscut vocația la dezdăunare pentru ambele forme. Drept urmare, Înalta Curte a înlăturat motivul de recurs pe aspectul îndreptățirii reclamanților la daune morale pentru măsura strămutării familiei lor din localitatea de domiciliu.

2. În cauză, reclamanții au solicitat, alături de contravaloarea prejudiciului moral suferit prin aplicarea măsurii administrative a dislocării și a stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza Deciziei nr. 83/1949 a Ministerului Afacerilor Interne, și despăgubiri pentru prejudiciul material creat prin aceeași măsură.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptățite la "acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare". A rezultat că pot fi acordate despăgubiri materiale pe temeiul acestei norme în următoarele condiții, ce trebuie întrunite în mod cumulativ: a. doar pentru bunuri confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative; b. doar pentru bunuri ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 ori al Legii nr. 247/2005; c. persoana îndreptățită să nu fi primit măsuri reparatorii, de orice natură, în baza Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 247/2005.

a. În legătură cu prima condiție, recurentul-pârât a susținut că nu s-ar fi făcut dovada în cauză că bunurile pentru care s-au acordat despăgubiri au fost confiscate sau preluate ca efect al măsurii administrative. Ambele instanțe de fond au reținut că măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu pentru reclamanta H.M.A. și întreaga familie, din care făcea parte și P. P.I., autorul celorlalți doi reclamanți, a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83 din 3 martie 1949, iar instanța de apel a constatat că reclamanții au făcut dovada, prin probatoriul administrat, a preluării de către stat, în baza Decretului nr. 83/1949, a 5 sălașe, ulterior demolate, cât și a bunurilor mobile confiscate în anul 1949. Această situație de fapt nu a putut fi reevaluată de către instanța de recurs, întrucât controlul judiciar al deciziei recurate se circumscrie cazurilor strict și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., care vizează doar legalitatea hotărârii, nu și temeinicia sa, situație în care nu este posibilă reaprecierea probatoriului administrat. Drept urmare, nu a fost reținut motivul de recurs pe acest aspect, considerându-se îndeplinită prima condiție enunțată, aceea ca bunurile pentru care se solicită despăgubiri să fi fost confiscate ca efect al măsurii administrative. b. În legătură cu cea de-a doua condiție de acordare a despăgubirilor materiale, aceea privind natura bunurilor, Înalta Curte, a apreciat ca fiind fondate criticile recurentului-pârât.

Prima instanță a respins cererea reclamanților având ca obiect contravaloarea bunurilor confiscate ca efect al deportării, cu argumentul că pot fi îndreptățiți la dezdăunare în temeiul Legii nr. 221/2009 numai pentru imobilele reglementate prin Legea nr. 10/2001, în timp ce instanța de apel a apreciat că sfera bunurilor pentru care pot fi acordate despăgubiri nu este limitată la cea din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001. Înalta Curte, a apreciat că interpretarea dată de către instanța de apel dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) nu corespunde intenției legiuitorului la momentul edictării legii, aceea de a permite acordarea de despăgubiri doar în considerarea unor imobile de natura celor care constituie obiect al Legii nr. 10/2001, doar în acest fel putând fi interpretată referirea explicită la acest act normativ.

În acest context, Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire față de Legea nr. 10/2001, prevăzând expres acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, doar în măsura în care persoanei îndreptățite nu i-au fost restituite bunurile respective sau nu a obținut despăgubiri în echivalent pentru acestea în condițiile Legii nr. 10/2001 ori ale Legii nr. 247/2005 (aceste două acte normative având același domeniu de reglementare).

Determinarea imobilelor ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 are loc pe baza definiției din 6 alin. (1) și 2 din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că imobilele, în sensul Legii nr. 10/2001, includ "terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții", însă și "utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul". Astfel, despăgubirile pot fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru imobile prin natura lor - terenuri sau construcții - și pentru bunuri mobile prin natura lor, însă doar dacă pot fi considerate imobile prin destinație, fie prin încorporare în imobil (art. 6 alin. (1), fie pentru că au fost preluate odată cu imobilul, în cazul expres prevăzut al utilajelor și instalațiilor (art. 6 alin. (2). Corelația cu Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005 în privința naturii bunurilor pentru care se pot acorda despăgubiri impune adoptarea și a condițiilor specifice de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, atunci când acestea există și sunt strâns legate de natura unui anumit bun.

Astfel, au fost găsite fondate susținerile pârâtului din motivarea recursului, cu referire la reglementarea Legii nr. 10/2001, în sensul că bunurile trebuie să existe în natură la data formulării cererii, însă doar în cazurile expres arătate în Legea nr. 10/2001.

Acest act normativ nu impune, ca regulă, existența fizică a bunurilor la data notificării, drept o condiție pentru acordarea de măsuri reparatorii, dimpotrivă, această condiție este prevăzută doar în cazurile expres indicate, respectiv în ipoteza din art. 6 alin. (2), referitoare la utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, în care se prevede că nu se acordă despăgubiri constând în contravaloarea acestora dacă "au fost înlocuite, casate sau distruse". Cât privește construcțiile, fostul proprietar este îndreptățit la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 chiar pentru construcțiile demolate, după cum rezultă din art. 10, 11 și 32. Ca atare, pot fi acordate despăgubiri pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru imobilele - astfel cum sunt definite în art. 6 din Legea nr. 10/2001 -, preluate ca efect al măsurii administrative, precum în speță, indiferent de faptul dacă mai există sau nu în materialitatea lor la data cererii de chemare în judecată.

În acest context, s-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri materiale pentru următoarele bunuri: Instanța a reținut că nu există niciun dubiu în privința faptului că reclamanților li se cuvin despăgubiri pentru cele 5 sălașe ce au aparținut autorilor lor, înscrise în CF nr. x1 Șeitin - nr. top x2 și x3, CF x8 Șeitin - nr. top x3, CF x4 Șeitin - nr. top x5 și CF x6 Șeitin - nr. top x3. Aceste bunuri reprezintă imobile prin natura lor - motiv pentru care dreptul de proprietate asupra acestora a fost intabulat - intrând, așadar, în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește susținerea recurentului în sensul că nu pot fi acordate despăgubiri pentru aceste imobile, pentru motivul că antecesorii reclamanților figurează, în continuare, ca proprietari tabulari, aceasta nu are suport, în condițiile în care nu s-a contestat că bunurile au intrat în proprietatea statului prin confiscare, ce reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate necondiționat de înscrierea acestuia în cartea funciară, în conformitate cu art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare. În privința celorlalte construcții, identificate prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ș., menționat ca atare în dispozitivul deciziei recurate, s-a constatat că, în principiu, reclamanta H.M.A.

este îndreptățită la despăgubiri constând în contravaloarea acestora, fiind vorba despre imobile prin natura lor. Reclamanta H.M.A. (singura căreia instanța de apel i-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru bunurile mobile) nu este, însă, îndreptățită la despăgubiri pentru bunurile mobile prin natura lor, care nu reprezintă imobile prin destinație, chiar dacă au fost confiscate ca efect al măsurii administrative, respectiv: bunurile mobile identificate și evaluate de către expertul I.A. și nici animalele identificate și evaluate de către expertul S.P. În ceea ce privește utilajele agricole și piesele de schimb identificate și evaluate de către expertul T.D., reclamanta H.M.A. ar fi fost îndreptățită la despăgubiri constând în contravaloarea acestora doar sub condiția prevăzută de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv de a nu fi fost înlocuite, casate sau distruse, pentru considerente deja expuse.

Or, din conținutul raportului de expertiză sus-menționat, a rezultat că bunurile în discuție nu mai există în materialitatea lor, astfel încât condiția menționată nu este îndeplinită, iar reclamantei nu i se cuvin despăgubiri, fiind fondate susținerile recurentului Statul Român pe acest aspect. c. În ceea ce privește cea de-a treia condiție, referitoare la procedura Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 247/2005, ca urmare a verificărilor efectuate în faza recursului, s-a constatat că este îndeplinită. Prin adresa din 20 septembrie 2012 Primarul comunei Șeitin, jud. Arad, a comunicat, la solicitarea instanței, faptul că s-au formulat notificări pentru toate cele 5 sălașe, notificări ce au fost atașate adresei menționate.

Acestea nu au fost încă soluționate, după cum rezultă din adresa din 13 august 2012 emisă tot de Primarul comunei Șeitin, jud. Arad. A rezultat, astfel că susținerile recurentului-pârât privind dezdăunarea reclamanților în baza Legii nr. 10/2001 sunt nefondate, precizându-se, totodată, că este lipsită de relevanță împrejurarea că reclamanta H.M.A. a formulat notificări în baza legilor fondului funciar pentru mai multe suprafețe de teren, în condițiile în care, în cauză, instanța de apel a respins cererea având ca obiect contravaloarea mai multor terenuri, fără ca reclamanții să formuleze motive de recurs pe acest aspect. Este de precizat, totodată, faptul că obiectul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 îl reprezintă exclusiv cele 5 sălașe ce au aparținut autorilor lor, înscrise în CF nr. x1 Șeitin - nr. top x2 și x3 , CF x8 Șeitin - nr. top x3, CF x4 Șeitin - nr. top x5 și CF x6 Șeitin - nr. top x2.

Cu toate acestea, absența unei solicitări în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru alte imobile din domeniul de aplicare al acestui act normativ nu constituie de plano un impediment pentru neacordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009, deoarece corelația cu Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005 dedusă din art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 vizează natura bunurilor (inclusiv sub aspectul condițiilor legale strâns legate de aceasta, după cum s-a dezvoltat în considerentele expuse anterior) și condiția ca reclamanții din cauză să nu fi primit despăgubiri pe temeiul altor legi speciale, pentru evitarea unei duble reparații.

Nu este, însă, indispensabil ca reclamanții să se fi adresat efectiv entității învestite cu soluționarea notificării în baza Legii nr. 10/2001, deoarece nu s-a prevăzut explicit o asemenea condiție în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) și nu este permis a se adăuga la lege în operațiunea de interpretare și aplicare a legii. Pentru ca reclamanții să beneficieze de despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009 este suficient, așadar, ca bunurile pretinse să se încadreze în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001. S-a constatat că reclamanta H.M.A. este îndreptățită, în principiu, la despăgubiri constând în contravaloarea construcțiilor din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ș., chiar dacă aceste construcții nu se regăsesc în cuprinsul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Fată de considerentele arătate, s-a constatat că motivul 2 de recurs este fondat, reclamanții fiind îndreptățiți la despăgubiri doar pentru cele 5 sălașe și construcțiile suplimentare, cu excluderea utilajelor agricole și a pieselor de schimb, a animalelor și a celorlalte bunuri mobile din sfera bunurilor pentru care reclamanților li se cuvin despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. 3. În raport de considerentele expuse anterior, au rămas fără obiect criticile vizând modul de calcul al despăgubirilor pretinse pentru bunurile mobile în legătură cu care această instanță a constatat că nu se cuvin reclamanților. În ceea ce privește evaluarea imobilelor efectuată de către expertul L.Ș., se constată că susținerile recurentului sunt fondate, în condițiile în care constatările expertului nu s-au bazat pe înscrisuri ce pot reprezenta mijloace de probă relevante în procesul civil, din perspectiva art. 1171 și următoarele C. civ.

și nici nu a fost stabilită cu claritate situația de fapt pe baza altor dovezi. Astfel, rezultă din conținutul raportului de expertiză că expertului nu i s-au pus la dispoziție de către reclamanți înscrisuri și schițe din care să reiasă componența imobilelor cu elemente necesare evaluării lor, cu toate că a solicitat asemenea documente, motiv pentru care expertul a procedat la determinarea structurii fizice a construcțiilor și a suprafețelor utile exclusiv pe baza unei declarații olografe date de către reclamanta H.M.A., în cuprinsul căreia a indicat componența, materialele constructive și vechimea fiecărui imobil în parte.

Or, o asemenea declarație nu reprezintă un înscris în sensul legii, nici măcar ca un înscris sub semnătură privată, deoarece acesta, pentru a avea valoarea unui mijloc de probă, trebuie să conțină date despre un act sau fapt juridic, ceea ce nu este cazul în speță, documentul referindu-se la elemente de fapt care nu constituie fapte juridice, în sensul de evenimente sau acțiuni omenești care produc efecte în puterea legii. Pe de altă parte, înscrisul nu are putere doveditoare, nefiind recunoscut de partea adversă ori socotit de lege ca recunoscut. Ca atare, în mod greșit, instanța de apel a valorificat concluziile expertului care nu s-au bazat pe un mijloc de probă, ci pe aprecieri subiective ale uneia dintre părți, mai mult, lipsite de credibilitate, câtă vreme această parte, respectiv reclamanta H.M.A., avea doar 2 ani la momentul confiscării bunurilor.

Este de precizat faptul că recurentul Statul Român a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit în condițiile arătate, expertul menținând concluziile din raport. Situația de fapt pe aspectul componenței construcțiilor, a suprafețelor utile ale acestora și al oricăror alte elemente necesare evaluării ar fi trebuit stabilită de instanță prin administrarea unui probatoriu relevant, în urma dezbaterii în contradictoriu a necesității prezentării de către reclamanți, cărora le revine sarcina probei, a unor înscrisuri doveditoare ori a administrării de către aceștia a altor mijloace de probă compatibile cu obiectul probațiunii, inclusiv a unei probe testimoniale.

Nu poate fi ignorat faptul că s-a pretins de către reclamanți că toate cele 5 sălașe sunt înscrise în cartea funciară, or, potrivit art. 43 - 45 din Decretul-lege nr. 115/1938, înscrierea poate fi făcută doar pe baza unui înscris original, care îndeplinește cerințele de validitate ale actului juridic pe temeiul căruia are loc intabularea, precum și alte cerințe de formă arătate de legiuitor. Toate cele 5 sălașe au în componență câte o casă de locuit, astfel încât ar fi trebuit să se clarifice dacă au fost edificate de către autorii reclamanților pe baza unei autorizații de construire, care, eventual, ar putea fi depusă la dosar și din care să reiasă cel puțin compunerea acestor clădiri sau, în cazul în care construcțiile au fost dobândite de antecesori pe baza unui alt act juridic, pe temeiul căruia a avut loc intabularea, să se solicite identificarea și depunerea la dosar a înscrisului constatator al acestui act.

Ar fi trebuit pusă în discuție și posibilitatea administrării unei probe testimoniale, prin audierea unor persoane care au cunoștință despre elementele faptice ce interesează cauza. Întrucât niciunul dintre aspectele arătate nu a fost lămurit în faza apelului, s-a constatat că situația de fapt în ceea ce privește compunerea imobilelor și suprafața acestora nu a fost clarificată, mai mult, instanța de apel nici nu a exercitat un rol activ în vederea stabilirii certe a situației de fapt, nepunând în discuția părților necesitatea administrării de probe în acest sens. În consecință, s-a impus admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanților