ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1574/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1574/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 380 din 25 mai 2010

pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 926/108/2010 a fost admisă în

parte acțiunea civilă formulată, precizată, conexată, de reclamanții P.E.,

P.C.D., H.M.A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, având ca

obiect pretenții.

Tribunalul Arad a

constatat caracterul politic al măsurilor administrative la care au fost supuși

reclamanta H.M.A. și antecesorii reclamanților.

A obligat pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamanților P.E.,

P.C.D., suma de 18.000 euro sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua

plății.

A obligat pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamanților H.M.A.

și P.C.D. suma de 222.000 euro sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua

plății.

A respins restul

pretențiilor, privind obligarea M.F.P. la alocarea de fonduri.

Fără cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, Tribunalul Arad a reținut că prin acțiunile civile conexate

înregistrate la 17 februarie 2010, respectiv 18 februarie 2010, reclamanții

H.M.A. și P.C.D. precum și reclamanții P.E. și P.C.D., au solicitat atât în

nume propriu, în ceea ce o privește pe reclamanta H.M.A., cât și în calitate de

moștenitori ai defuncților: P.Ș., P.R., P.P., P.D. (născută C.), C.G., C.I.

(născută A.), P. (aceeași persoană cu P.) P.I., să fie obligat pârâtul Statul

Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad:

- la plata sumei de

635.000 euro în lei, la cursul zilei din data plății, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de P.P.I. din cauza stabilirii domiciliului

obligatoriu în Orăștie pe perioada 08 februarie 1949 - 24 mai 1952 și în Blaj

pe perioada 24 mai 1952 - iulie 1955, respectiv 6 ani și 4 luni;

- obligarea aceluiași

pârât la plata sumei de 635.000 euro în lei la cursul zilei din data plății,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit personal de

reclamanta H.M.A. din cauza stabilirii domiciliului obligatoriu în Orăștie pe

perioada 8 februarie 1949 -24 mai 1952 și în Blaj pe perioada 24 mai 1952 -

iulie 1955, respectiv 6 ani 4 luni;

- obligarea

pârâtului, la plata sumei de 1.635.000 euro în lei la cursul zilei din data

plății, respectiv 1.000.000 euro pentru bunicul reclamantei H.M., numitul P.Ș.

care a decedat în timpul deportării și 635.000 euro pentru bunica sa P.R.

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit din cauza stabilirii

domiciliului obligatoriu în Orăștie pe perioada 8 februarie 1949 - 24 mai 1952

și în Blaj pe perioada 24 mai 1952 iulie 1955, deci în total pe o perioadă de 6

ani 4 luni;

- obligarea pârâtului

la despăgubiri în suma de 100.000 euro reprezentând contravaloarea a doua

sălașe, unul situat în Nyomas în suprafață de 576 mp și al doilea situat în

Raroș în suprafață de 684 mp, înscrise în CF x1 Șeitin nr. top. x2 și x3, care

au fost confiscate de la antecesorii P.Ș. și P.R.;

- obligarea pârâtului

la despăgubiri în sumă de 50.000 euro reprezentând contravaloarea a 5,1 ha

teren din cele 60 ha care au fost confiscate de la antecesorii P.Ș. și P.R. și

care nu au putut fi recuperate după Revoluția din 1989;

- obligarea pârâtului

la despăgubiri în suma de 150.000 euro reprezentând contravaloarea a 3 conace

care au aparținut antecesorilor P.Ș. și P.R. și care au fost confiscate de

către autoritățile comuniste cu ocazia deportării lor;

- obligarea pârâtului

la despăgubiri în sumă de 200.000 euro reprezentând contravaloarea tuturor

bunurilor mobile (inclusiv tractoare, animale, etc.) cuprinse în inventarul pe

care l-au depus la dosar de la nr. 1 la nr. 353;

- obligarea pârâtului

la plata sumei de 1.635.000 euro în lei la cursul zilei din data plății,

respectiv 1.000.000 euro pentru tatăl reclamantei H.M. și respectiv bunicul

reclamantului P.C.D., P.P., care a decedat în timpul deportării, la data de 01

martie 1953 și 635.000 euro pentru mama, respectiv bunica P.D. (născută C.,

recăsătorită H.) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit din

cauza stabilirii domiciliului obligatoriu în Orăștie pe perioada 8 februarie

1949 24 mai 1952 și în Blaj pe perioada 24 mai 1952 - iulie 1955;

- obligarea pârâtului

la despăgubiri în suma de 200.000 euro reprezentând contravaloarea a doua

sălașe: unul situat în Șeitin, sălaș 31 și curte în postata Acia în suprafață

de 1062 mp înscris în CF x4 Șeitin având nr. top. x5 și al doilea sălaș având

nr. 77 și curte situate în postata Raroș în suprafață de 3.960 mp, înscris în

CF x6 Șeitin nr. top. x7, care au fost confiscate de la antecesorii P.P. și

P.D.;

- obligarea

pârâtului, la plata sumei de 1.270.000 euro în lei la cursul zilei din data

plății, respectiv câte 635.000 euro pentru fiecare dintre antecesorii

reclamantei H.M.A., C.G. și C.I. reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit din cauza stabilirii domiciliului obligatoriu în Orăștie pe

perioada 8 februarie 1949 24 mai 1952 și în Blaj pe perioada 24 mai 1952 iulie

1955, deci în total pe o perioada de 6 ani 4 luni;

- obligarea pârâtului

la plata de despăgubiri în suma de 50.000 euro reprezentând contravaloarea unui

sălaș situat în Șeitin nr. 75 și curte în postata Raroș II înscris în CF x8

Șeitin nr. top. x9, care au fost confiscate de la antecesorii C.G. și C.I.

Reclamanții au mai

solicitat obligarea Ministerul Finanțelor Publice să aloce fonduri către

Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad în vederea achitării despăgubirilor

solicitate și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare reclamanții

au arătat că reclamanta H.M., împreună cu întreaga sa familie, au fost ridicați

și mutați de la domiciliul din comuna Șeitin în Orăștie. La momentul deportării

familia era cea mai bogată din Șeitin, fiind o familie de oameni gospodari.

Tatăl reclamantei a fost și primarul comunei. La 08 februarie 1949, însă,

întreaga familie a fost luată în toiul nopții și transportată în condiții

inumane la Orăștie unde li s-a fixat domiciliu obligatoriu. Nu li s-a permis să

ia niciun obiect asupra lor, întreaga avere, bunuri mobile și imobile fiind

confiscate de autoritățile comuniste. La Orăștie au fost duși într-o cazarmă

dezafectată, unde cu greu au putut supraviețui. în timpul deportării la

Orăștie, bunicul reclamantei, P.Ș. s-a îmbolnăvit de ulcer din cauza condițiilor

mizerabile în care erau obligați să trăiască și a decedat la 07 octombrie 1951.

Tratamentul aplicat era înfiorător și imposibil de suportat pentru o ființă

umană. Lupta pentru supraviețuire era continuă, orice afecțiune de care suferea

cineva devenea o condamnare la moarte, deoarece nu se dorea tratarea

persoanelor ci eliminarea totală a celor bolnavi.

La 7 luni după

decesul bunicului, familia a fost mutată din nou fixându-li-se domiciliu

obligatoriu din data de 24 mai 1952 până în iulie 1955 în localitatea Blaj. La

mutarea în orașul Blaj, tatăl reclamantei P.P., fiind extrem de afectat de ceea

ce se întâmpla, s-a îmbolnăvit și a decedat în 1953, la vârsta de doar 40 de

ani.

Trauma familiei este

imposibil de descris în cuvinte. Cu întreaga avere confiscată, hărțuiți din

toate părțile, mutați dintr-un oraș în altul, au fost supuși unui chin

continuu. Din cauza acestui tratament, au decedat atât bunicul cât și tatăl

reclamantei H. Perioada din viață care le-a fost efectiv furată nu pot fi

răscumpărate în niciun fel, însă prin acordarea de despăgubiri s-ar putea

încerca o reparație morală și o încercare de compensare a suferinței fizice și

psihice produse.

În dovedirea celor

susținute în acțiune, reclamanții au depus la dosarul cauzei acte de stare civilă,

extrase CF și coli CF, adeverințe eliberate de Primăria Șeitin, inventar și

proces-verbal cu bunurile confiscate, acte de la CNSAS, hotărârea comisiei de

acordare a unor drepturi în baza Decretului-lege nr. 118/1990, înscrisuri de la

Casa județeană de Pensii Arad, certificat de moștenitor, declarații pe proprie

răspundere, copii cărți de muncă.

Pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad a depus în

fiecare dosar întâmpinare solicitând respingerea acțiunii, ca nemotivată,

nedovedită și neîntemeiată.

În esență s-a arătat

de către pârât faptul că Decretul nr. 83/1949 menționat de reclamanți prin

acțiune nu este cuprins în actele normative prin care au fost dispuse măsuri

administrative cu caracter politic, astfel că măsura administrativă dispusă

împotriva reclamantei și antecesorilor săi nu face obiectul Legii nr. 221/2009.

Totodată s-a arătat

că reclamanții nu au dovedit în niciun fel suferințele pe care le-au îndurat

personal și nu este lipsit de relevanță nici faptul că a trecut o perioadă

îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului astfel că nu se poate

nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului. S-a

solicitat ca instanța să țină cont de faptul că valoarea despăgubirilor

solicitate de reclamanți este foarte mare raportat la prejudiciul suferit

personal, concluzionând că principiul reparării pagubei împiedică acordarea cu

titlu de despăgubiri a unor sume mari de bani, nejustificate în raport de

întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii delictuale

neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

În drept, pârâta a

invocat dispozițiile art. 112, 114 - 118 C. proc. civ., precum și prevederile

Legii nr. 221/2009.

Prin precizarea de

acțiune și concluziile scrise depuse la dosar, reclamanții au reluat în esență

starea de fapt descrisă prin acțiunea introductivă și în plus au arătat că,

măsura deportării familiei a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr.

83/1949, conform actelor eliberate de la Primăria Comunei Șeitin, Direcția

Județeană Arad a Arhivelor Naționale și Consiliului Național Pentru Studierea

Arhivelor Securității.

Chiar dacă în

cuprinsul acestui act normativ, nu se prevăd măsuri administrative de deportare

ci doar pedepse cu închisoarea, faptul că în temeiul acelui decret s-a luat

măsura deportării este confirmat prin Nota de Studiu a Consiliului Securității

Statului din 14 decembrie 1967. Astfel cum rezultă din acest document, măsura

dislocării și fixării domiciliului obligatoriu a fost luată ca urmare a

aplicării Decretului nr. 83 din 3 martie 1949 ce se referea la naționalizarea

pământurilor moșierești rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945. Măsura

viza foștii moșieri și familiile acestora, care au fost dislocați și cărora li

s-a fixat domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat în diferite localități din

țară, iar acelora care nu au fost găsiți la domiciliu, la moșiile lor, li s-a

fixat domiciliu obligatoriu, pe timp nelimitat, pe raza orașelor unde au fost

identificați. În total s-a fixat domiciliu obligatoriu unui număr de 2.000 de

familii, totalizând 3.000 de persoane.

În anul 1952, conform

Deciziei M.A.I. nr. 239, au fost dislocate din centrele aglomerate ca:

București, Petroșani, Brașov, Constanța și altele, un număr de circa 6.000

familii din următoarele categorii de elemente: foști exploatatori (bancheri,

industriași, mari comercianți etc.) și alții; familiile unor persoane

condamnate pentru activitate contrarevoluționară, membrii organizației

legionare și alte categorii.

În extrasul obținut

de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității la data de 22

septembrie 2009 existent la dosar se prevede Decizia MAI nr. 239/1952 ca temei

al deportării întregii familii a reclamantei H. din localitatea Orăștie în

Blaj.

Așadar, atât temeiul

juridic al deportării cât și temeiul juridic al confiscării averii sunt

prevăzute în dispozițiile Legii nr. 221/2009, Decretul nr. 83/1949 fiind

cuprins în această lege la art. 1 alin. (2) lit. e), iar Decizia MAI nr. 239/1952

este prevăzută în art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:

Din copia

certificatului de moștenitor nr. 92 din 3 octombrie 2005 eliberat de Biroul

notarului public D.P.S.L. și copia actelor de stare civilă rezultă calitatea de

moștenitori ai reclamanților H.M.A., P.E., și P.C.D., după defuncții: P.Ș.,

P.R., P.P., P.D. (născută C.), C.G., C.I. (născută A.), P. (aceeași persoană cu

P.) P.I.. Reclamanta H.M. a formulat cererea în nume propriu și în calitate de

moștenitoare după antecesorii P.Ș. și P.R. Reclamantul P.C.D. este nepot de fiu

al defuncților P.P. și P.D.

În dovedirea măsurii

abuzive a deportării la care au fost supuși împreună cu mama lor, reclamanții

au depus adresa din 21 septembrie 2009 a Primăriei Municipiului Arad - Direcția

de evidență a persoanelor. Din acest înscris rezultă că numita H.D., fostă C.

și P. - mama reclamantei, figurează cu domicilii obligatorii în perioadele: 17

martie 1950 - 24 mai 1952 în localitatea Orăștie str. B. județul Hunedoara; 24

mai 1952 - 4 noiembrie 1954 în localitatea Blaj str. C. județul Salba; 4

noiembrie 1954 - 6 iulie 1955 în loc. Blaj str. C. județul Alba; 6 iulie 1955 -

7 decembrie 1955 Arad str. G. jud. Arad; 7 decembrie 1955 - 27 februarie 1958

în Arad str. C. jud. Arad; 27 februarie 1958 - 16 aprilie 1961 în loc. Șeitin

str. I. jud. Arad și 16 aprilie 1961 - 14 iunie 1986 loc. Arad str. M. jud.

Arad. Reclamanta H.M.A. era minoră și în perioada 17 martie 1950 - 6 iulie 1955

a urmat domiciliul mamei sale H.D. Reclamanta H.M. împreună cu întreaga sa

familie au fost ridicați și mutați de la domiciliul din comuna Șeitin în

Orăștie. La momentul deportării familia era cea mai bogată din Șeitin, fiind o

familie de oameni gospodari, iar tatăl reclamantei a fost primarul comunei. La

data de 08 februarie 1949, însă, întreaga familie a fost luată în toiul nopții

și transportată în condiții inumane la Orăștie unde li s-a fixat domiciliul

obligatoriu, fără să poată lua niciun obiect asupra lor, întreaga avere, bunuri

mobile și imobile fiind confiscate de autoritățile comuniste.

În timpul deportării

la Orăștie, bunicul reclamantei, P.Ș. s-a îmbolnăvit de ulcer din cauza

condițiilor mizerabile în care erau obligați să trăiască și a decedat la data

de 07 octombrie 1951. La 7 luni după decesul bunicului familia a fost mutată

din nou fixându-li-se domiciliu obligatoriu din data de 24 mai 1952 până în

iulie 1955 în localitatea Blaj. La mutarea în orașul Blaj, tatăl reclamantei

P.P., fiind extrem de afectat de ceea ce se întâmpla, s-a îmbolnăvit și a

decedat în 1953, la vârsta de doar 40 de ani.

După Revoluția din

1989, odată cu apariția Decretului-lege nr. 118/1990 li s-a recunoscut statutul

de persoane deportate și au beneficiat de indemnizația conferită prin acest act

normativ. Prin Decizia nr. 69 din 29 noiembrie 2002 a Direcției de Muncă și

Solidaritate Socială a județului Arad Comisia de aplicare a Decretului Lege nr.

118/1990, P.E. a beneficiat de o indemnizație lunară în baza acestui act

normativ.

Dat fiind caracterul

politic al măsurii administrative la care au fost supuși autorii reclamanților,

nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din același act normativ

mai sus amintit, reclamanții putându-se adresa instanței de judecată în baza

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar Decretul nr. 83/1949, în

baza căruia a fost deportată reclamanta și antecesorii lor, este cuprins în

Legea nr. 221/2009 art. 1 alin. (2) lit. e) întrucât constituie condamnare cu

caracter politic.

Reclamanții și-au

întemeiat cererea și pe dispozițiile din Legea nr. 221/2009 unde se prevede

"constituie măsura administrativă cu caracter politic orice măsură luată

de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea

de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă.".

Prin măsura abuzivă a

deportării reclamantei H.M.A. și a antecesorilor reclamanților li s-a cauzat

acestora și un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele

dăunătoare, neevaluabile în bani, a influențat și relațiile sociale - onoarea,

reputația - și aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieții umane -

relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai

tipică în durerea morală încercată de victime. Măsura aplicată familiei

reclamanților a determinat și un prejudiciu material deoarece la data

deportării au fost nevoiți să-și abandoneze casa, recolta de legume și toate

bunurile din gospodărie.

În atare condiții,

instanța a constatat că acțiunea este întemeiată în parte iar elementele

răspunderii civile delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 C. civ. și

ale art. 52 alin. (3) din Constituție sunt îndeplinite și că se impune

repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită

de către reclamante, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor

consecințelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în

situația anterioară a victimelor adică a reclamanților.

Recunoașterea unui

drept de despăgubire trebuie să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, așa

încât la cuantificarea sumei instanța a pus accentul pe importanța

prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei.

Față de cele de mai

sus, la stabilirea despăgubirii acordate reclamanților pentru repararea

daunelor morale încercate, pe lângă criteriile anterior enunțate, obiective,

s-a avut în vedere principiului proporționalității daunei în despăgubirea

acordată pentru a nu se ajunge în situația îmbogățirii fără justă cauză, însă

statuând în echitate și într-un cuantum rezonabil.

De asemenea, cu

referire la jurisprudența Curții Europene care este obligatorie în egală

măsură, ca și normele Convenției întrucât alcătuiesc împreună un bloc de

convenționalitate, s-a reținut că regulile de evaluare a prejudiciului moral

trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală pe baza unei

aprecieri echitabile.

Având în vedere că în

situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale o evaluare exactă

în bani a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se

prin apreciere, raportat la elementele de fapt, instanța a avut în vedere la

cuantificarea despăgubirii acordate reclamanților, perioada deportării mamei

acestora și respectiv a reclamanților care la vârste fragede au avut de suferit

condițiile vitrege ale deportării.

Instanța a avut în

vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, măsura în care a fost

afectată demnitatea persoanei și consecințele asupra familiei acesteia, dar a

constatat că daunele morale acordate nu trebuie deturnate de la scopul lor

pentru a conferi reclamanților un folos material necuvenit, iar suma pretinsă

de reclamanți este mult prea mare.

Față de toate cele

mai sus reținute, față de principiile enunțate și având în vedere jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, instanța a constatat că

cererea reclamanților este întemeiată, tocmai având în vedere consecințele

negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost

percepute așa încât suma de 18.000 euro pentru reclamanții P.E. și P.C.D. și

respectiv suma de 222.000 euro reclamanților H.M.A. și P.C.D. a apreciat-o că

se constituie într-o satisfacție suficientă și echitabilă, admițând deci

cererea reclamanților ca atare, în parte și obligând deci pârâtul la plata doar

a acestei sume.

Cu privire la

capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri în suma de 200.000 euro

reprezentând contravaloarea a doua sălașe: unul situat în Șeitin, sălaș 31 și

curte în postata Acia în suprafață de 1062 mp înscris în CF x4 Șeitin având nr.

top. x5 și al doilea sălaș având nr. 77 și curte situate în postata Raroș în

suprafață de 3.960 mp, înscris în CF x6 Șeitin nr. top. x7, care au fost

confiscate de la antecesorii P.P. și P.D.; despăgubiri în sumă de 50.000 euro,

reprezentând contravaloarea unui sălaș situat în Șeitin nr. 75 și curte în

postata Raroș II înscris în CF x8 Șeitin nr. top. x9, care au fost confiscate

de la antecesorii C.G. și C.I.; despăgubiri în sumă de 100.000 euro

reprezentând contravaloarea a două sălașe, unul situat în Nyomas în suprafață

de 576 mp și al doilea situat în Raroș în suprafață de 684 mp, înscrise în CF

x1 Șeitin nr. top. x2 și x3, care au fost confiscate de la antecesorii P.Ș. și

P.R.; despăgubiri în sumă de 50.000 euro reprezentând contravaloarea a 5,1 ha

teren din cele 60 ha care au fost confiscate de la antecesorii P.Ș. și P.R.;

despăgubiri în sumă de 150.000 euro reprezentând contravaloarea a 3 conace care

au aparținut antecesorilor P.Ș. și P.R. și care au fost confiscate de către

autoritățile comuniste cu ocazia deportării și despăgubiri în sumă de 200.000

euro reprezentând contravaloarea tuturor bunurilor mobile (inclusiv tractoare,

animale, etc.) cuprinse în inventarul pe care l-au depus la dosar de la nr. 1

la nr. 353, instanța a apreciat că acestea sunt nefondate.

Măsura dislocării și

fixării domiciliului obligatoriu, a fost luată ca urmare a aplicării Decretului

nr. 83 din 3 martie 1949 care se referea la naționalizarea pământurilor

moșierești, rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945. Măsura viza foștii

moșieri și familiile acestora, care au fost dislocați și cărora li s-a fixat

domiciliu obligatoriu, pe timp nelimitat, în diferite localități din țară. De

altfel, la data deportării familia reclamantei era una din cele mai bogate

familii din localitatea Șeitin.

Instanța a apreciat

că, potrivit art. 5 lit. b), din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, este condiționată cu

referire numai la imobilele preluate abuziv și reglementate prin Legea nr.

10/2001, rezultând că bunurile revendicate nu se încadrează în categoria

bunurilor pentru care pot fi solicitate despăgubiri.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind obligarea M.F.P. la alocarea de fonduri, tribunalul a

apreciat că acest capăt de cerere nu este fondat deoarece ministerul este

persoana juridică care reprezintă Statul, iar alocarea de fonduri se va face în

momentul în care creanța devine lichidă și exigibilă fără intervenția

instanței.

Față de aceste

considerente reținute, tribunalul a admis în parte acțiunea conform

dispozitivului hotărârii.

Împotriva Sentinței

civile nr. 380 din 25 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr.

926/108/2010 au formulat apel atât reclamanții H.M.A. și P.C.D., cât și pârâtul

Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad.

Prin Decizia civilă

nr. 974/A din 21 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara au fost admise apelurile

declarate de reclamanții H.M.A. și P.C.D. și de pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad împotriva

Sentinței civile nr. 380 din 25 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în

Dosarul nr. 926/108/2010.

A fost schimbată

sentința atacată în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei

H.M.A. suma de 715.020 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material

din care 483.193 lei reprezintă contravaloarea celor 3 sălașe înscrise în CF

nr. x2 și nr. x3 Șeitin, 85.009 lei contravaloarea construcțiilor cuprinse în

suplimentul de expertiză efectuat de expertul L.Ș., 86.718 lei contravaloarea

bunurilor mobile, 16.600 lei contravaloarea animalelor și 43.500 lei

contravaloarea utilajelor agricole.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamanților H.M.A. și P.C.D. suma de 425.040 lei cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material, reprezentând contravaloarea

sălașelor înscrise în CF nr. x5 și x7 Șeitin.

Au fost respinse în

rest acțiunile conexate.

A fost respins apelul

declarat de reclamanta P.E. împotriva aceleiași sentințe.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamanților H.M.A. și P.C.D. suma de 600 lei cheltuieli

parțiale de judecată.

Prin încheierea

ședinței din camerei de consiliu din 14 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara

pronunțată în Dosarul nr. 926/108/2010 s-a dispus, din oficiu, îndreptarea

erorii materiale din dispozitivul Deciziei civile nr. 974/A din 21 iunie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 926/108/2010, în sensul

că în loc de "Obligă pârâtul să plătească reclamanților H.M.A. și P.C.D.

suma de 600 lei cheltuieli parțiale de judecată" se va trece "Obligă

pârâtul să plătească reclamanților H.M.A. și P.C.D. suma de 6000 lei cheltuieli

parțiale de judecată".

Prin Decizia civilă

nr. 6727 din 2 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost

respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții H.M.A., P.E. și P.C.D.

împotriva Deciziei nr. 974/A din 21 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

A fost admis recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva aceleiași

decizii.

A fost casată în

parte decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță

pentru rejudecarea apelului reclamanților.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale deciziei.

Pentru a pronunța

această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în ceea ce

privește recursul reclamanților, criticile formulate vizează dispoziția

instanței de apel de respingere a pretențiilor având ca obiect daunele morale.

În adoptarea soluției

de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de

apel a dat eficiență Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de

Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea acestei

norme, considerând că este aplicabilă în cauză, în sensul încetării efectelor

juridice ale normei a cărei neconstituționalitate a fost constatată, împlinit

fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție,

care curge de la data publicării deciziei Curții Constituționale.

Criticile recurenților-reclamanți

vizează ignorarea, de către instanța de apel, a regulilor ce guvernează

aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data formulării cererii iar nu

deciziilor Curții Constituționale, în urma cărora norma în discuție și-a

încetat aplicabilitatea.

Problema de drept a

efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale

aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile

Unite într-un recurs în interesul legii.

Această decizie a

fost publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în

cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în

virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora,

dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul

legii, sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, s-a statuat că "urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.".

În motivarea deciziei

date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ

intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele

Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene

creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale

trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în

curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma

regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de

constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile

de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i

se verifice calitatea de condamnat politic și al întinderii dreptului, în

funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma

verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența

efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

S-a reținut că, la

momentul la care instanța a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor

formulate, norma juridică nu mai exista și nici nu poate fi considerată ca

ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.

De asemenea, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu

se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și

constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanța supremă.

Dată fiind decizia în

interesul legii, s-a constatat că, în cauză, instanța de apel a procedat corect

respingând cererea având ca obiect daunele morale, dând eficientă deciziilor

Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15

noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată acordate în apel, față de soluția de casare a deciziei

recurate și de rejudecare a apelului reclamanților, ca urmare a admiterii

recursului Statului Român, s-a constatat că motivul de recurs pe acest aspect

nu are obiect.

Cu ocazia

rejudecării, în raport de soluția asupra apelului reclamanților, s-a dispus a

se aprecia și în legătură cu îndreptățirea reclamanților la cheltuieli de

judecată și cuantumul acestora.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul reclamanților.

II. În ceea ce

privește recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a

constatat următoarele:

susținut că reclamanții nu sunt îndreptățiți a primi despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit, deoarece Legea nr. 221/2009 recunoaște această

vocație doar celor care au suferit condamnări politice, nu și celor ce au făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Aceste susțineri au

fost reținute, ca nefondate, întrucât actul normativ în discuție nu face nicio

distincție, în privința modalităților de reparare a prejudiciului suferit prin

măsuri cu caracter politic aplicate în perioada de referință a legii: 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, între tipurile de măsuri, fie condamnări, fie măsuri

administrative.

Atare constatare

rezultă din interpretarea logică, sistematică și istorico-teleologică a

normelor întregului art. 5, neputând fi primită o interpretare literală a

dispoziției de la lit. a), care vizează ipoteza acordării de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

Astfel, deși în acea

dispoziție se menționează acordarea de despăgubiri doar pentru

"prejudiciul moral suferit prin condamnare", preambulul art. 5 face

referire și la măsurile administrative cu caracter politic, ceea ce înseamnă că

premisa ambelor variante de măsuri reparatorii prevăzute la lit. a)

(despăgubiri pentru prejudiciul moral) și b) (despăgubiri pentru prejudiciul

material) din art. 5 este aceea a existenței unei hotărâri judecătorești de

condamnare cu caracter politic ori a adoptării unei măsuri administrative cu

caracter politic.

Din moment ce

legiuitorul nu distinge între cele două categorii de măsuri represive în

recunoașterea dreptului la daune morale, nu este permisă o atare distincție

nici în operațiunea de aplicare a normei.

Pe de altă parte, s-a

avut în vedere întreaga reglementare din actul normativ, precum și finalitatea

urmărită de legiuitor la adoptarea legii, deoarece nu există nicio rațiune de creare

a unor discriminări, prin chiar dispozițiile legii, în determinarea

despăgubirilor, atât timp cât nu s-a făcut nicio diferențiere între categoriile

de măsuri represive susceptibile de a genera repararea prejudiciului suferit.

Existența unei

diferențe între cele două ipoteze - cei condamnați politic și cei care au făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic -, poate fi acceptată

doar la nivelul cuantumului acestor despăgubiri pentru prejudiciile morale

suferite, în raport de gravitatea intrinsecă a celor două forme de represiune

politică în regimul comunist și de circumstanțele particulare ale fiecărei

pricini, însă nu în privința naturii prejudiciului, moral sau material, din

moment ce legiuitorul a recunoscut vocația la dezdăunare pentru ambele forme.

Drept urmare, Înalta

Curte a înlăturat motivul de recurs pe aspectul îndreptățirii reclamanților la

daune morale pentru măsura strămutării familiei lor din localitatea de

domiciliu.

reclamanții au solicitat, alături de contravaloarea prejudiciului moral suferit

prin aplicarea măsurii administrative a dislocării și a stabilirii domiciliului

obligatoriu, în baza Deciziei nr. 83/1949 a Ministerului Afacerilor Interne, și

despăgubiri pentru prejudiciul material creat prin aceeași măsură.

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt

îndreptățite la "acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul

valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al

măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu

a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările

ulterioare sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății

și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările

ulterioare".

A rezultat că pot fi

acordate despăgubiri materiale pe temeiul acestei norme în următoarele

condiții, ce trebuie întrunite în mod cumulativ:

a. doar pentru bunuri

confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative;

b. doar pentru bunuri

ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 ori al Legii nr.

247/2005;

c. persoana

îndreptățită să nu fi primit măsuri reparatorii, de orice natură, în baza Legii

nr. 10/2001 ori a Legii nr. 247/2005.

a. În legătură cu

prima condiție, recurentul-pârât a susținut că nu s-ar fi făcut dovada în cauză

că bunurile pentru care s-au acordat despăgubiri au fost confiscate sau

preluate ca efect al măsurii administrative.

Ambele instanțe de

fond au reținut că măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu pentru

reclamanta H.M.A. și întreaga familie, din care făcea parte și P. P.I., autorul

celorlalți doi reclamanți, a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83

din 3 martie 1949, iar instanța de apel a constatat că reclamanții au făcut

dovada, prin probatoriul administrat, a preluării de către stat, în baza

Decretului nr. 83/1949, a 5 sălașe, ulterior demolate, cât și a bunurilor

mobile confiscate în anul 1949.

Această situație de

fapt nu a putut fi reevaluată de către instanța de recurs, întrucât controlul

judiciar al deciziei recurate se circumscrie cazurilor strict și limitativ

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care vizează doar legalitatea hotărârii,

nu și temeinicia sa, situație în care nu este posibilă reaprecierea

probatoriului administrat.

Drept urmare, nu a

fost reținut motivul de recurs pe acest aspect, considerându-se îndeplinită

prima condiție enunțată, aceea ca bunurile pentru care se solicită despăgubiri

să fi fost confiscate ca efect al măsurii administrative.

b. În legătură cu cea

de-a doua condiție de acordare a despăgubirilor materiale, aceea privind natura

bunurilor, Înalta Curte, a apreciat ca fiind fondate criticile

recurentului-pârât.

Prima instanță a

respins cererea reclamanților având ca obiect contravaloarea bunurilor

confiscate ca efect al deportării, cu argumentul că pot fi îndreptățiți la

dezdăunare în temeiul Legii nr. 221/2009 numai pentru imobilele reglementate

prin Legea nr. 10/2001, în timp ce instanța de apel a apreciat că sfera

bunurilor pentru care pot fi acordate despăgubiri nu este limitată la cea din

domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte, a

apreciat că interpretarea dată de către instanța de apel dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. b) nu corespunde intenției legiuitorului la momentul edictării

legii, aceea de a permite acordarea de despăgubiri doar în considerarea unor

imobile de natura celor care constituie obiect al Legii nr. 10/2001, doar în

acest fel putând fi interpretată referirea explicită la acest act normativ.

În acest context,

Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire față de Legea nr. 10/2001,

prevăzând expres acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, doar în măsura

în care persoanei îndreptățite nu i-au fost restituite bunurile respective sau

nu a obținut despăgubiri în echivalent pentru acestea în condițiile Legii nr.

10/2001 ori ale Legii nr. 247/2005 (aceste două acte normative având același

domeniu de reglementare).

Determinarea

imobilelor ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 are loc pe

baza definiției din 6 alin. (1) și 2 din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că

imobilele, în sensul Legii nr. 10/2001, includ "terenurile, cu sau fără

construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod

abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste

construcții", însă și "utilajele și instalațiile preluate de stat sau

de alte persoane juridice odată cu imobilul".

Astfel, despăgubirile

pot fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru imobile prin natura lor -

terenuri sau construcții - și pentru bunuri mobile prin natura lor, însă doar

dacă pot fi considerate imobile prin destinație, fie prin încorporare în imobil

(art. 6 alin. (1), fie pentru că au fost preluate odată cu imobilul, în cazul

expres prevăzut al utilajelor și instalațiilor (art. 6 alin. (2).

Corelația cu Legea

nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005 în privința naturii bunurilor pentru care se

pot acorda despăgubiri impune adoptarea și a condițiilor specifice de acordare

a măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, atunci când acestea există

și sunt strâns legate de natura unui anumit bun.

Astfel, au fost

găsite fondate susținerile pârâtului din motivarea recursului, cu referire la

reglementarea Legii nr. 10/2001, în sensul că bunurile trebuie să existe în

natură la data formulării cererii, însă doar în cazurile expres arătate în

Legea nr. 10/2001.

Acest act normativ nu

impune, ca regulă, existența fizică a bunurilor la data notificării, drept o

condiție pentru acordarea de măsuri reparatorii, dimpotrivă, această condiție

este prevăzută doar în cazurile expres indicate, respectiv în ipoteza din art.

6 alin. (2), referitoare la utilajele și instalațiile preluate odată cu

imobilul, în care se prevede că nu se acordă despăgubiri constând în

contravaloarea acestora dacă "au fost înlocuite, casate sau

distruse".

Cât privește

construcțiile, fostul proprietar este îndreptățit la despăgubiri în baza Legii

nr. 10/2001 chiar pentru construcțiile demolate, după cum rezultă din art. 10,

11 și 32. Ca atare, pot fi acordate despăgubiri pe temeiul art. 5 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru imobilele - astfel cum sunt definite în

art. 6 din Legea nr. 10/2001 -, preluate ca efect al măsurii administrative,

precum în speță, indiferent de faptul dacă mai există sau nu în materialitatea

lor la data cererii de chemare în judecată.

În acest context, s-a

constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri materiale pentru

următoarele bunuri:

Instanța a reținut că

nu există niciun dubiu în privința faptului că reclamanților li se cuvin

despăgubiri pentru cele 5 sălașe ce au aparținut autorilor lor, înscrise în CF

nr. x1 Șeitin - nr. top x2 și x3, CF x8 Șeitin - nr. top x3, CF x4 Șeitin - nr.

top x5 și CF x6 Șeitin - nr. top x3.

Aceste bunuri

reprezintă imobile prin natura lor - motiv pentru care dreptul de proprietate

asupra acestora a fost intabulat - intrând, așadar, în domeniul de aplicare al

Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

susținerea recurentului în sensul că nu pot fi acordate despăgubiri pentru

aceste imobile, pentru motivul că antecesorii reclamanților figurează, în

continuare, ca proprietari tabulari, aceasta nu are suport, în condițiile în

care nu s-a contestat că bunurile au intrat în proprietatea statului prin

confiscare, ce reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate necondiționat

de înscrierea acestuia în cartea funciară, în conformitate cu art. 26 din

Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la

cărțile funciare.

În privința

celorlalte construcții, identificate prin suplimentul la raportul de expertiză

întocmit de expertul L.Ș., menționat ca atare în dispozitivul deciziei

recurate, s-a constatat că, în principiu, reclamanta H.M.A. este îndreptățită

la despăgubiri constând în contravaloarea acestora, fiind vorba despre imobile

prin natura lor.

Reclamanta H.M.A.

(singura căreia instanța de apel i-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru

bunurile mobile) nu este, însă, îndreptățită la despăgubiri pentru bunurile

mobile prin natura lor, care nu reprezintă imobile prin destinație, chiar dacă

au fost confiscate ca efect al măsurii administrative, respectiv: bunurile

mobile identificate și evaluate de către expertul I.A. și nici animalele

identificate și evaluate de către expertul S.P.

În ceea ce privește

utilajele agricole și piesele de schimb identificate și evaluate de către

expertul T.D., reclamanta H.M.A. ar fi fost îndreptățită la despăgubiri

constând în contravaloarea acestora doar sub condiția prevăzută de art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, respectiv de a nu fi fost înlocuite, casate sau distruse,

pentru considerente deja expuse.

Or, din conținutul

raportului de expertiză sus-menționat, a rezultat că bunurile în discuție nu

mai există în materialitatea lor, astfel încât condiția menționată nu este

îndeplinită, iar reclamantei nu i se cuvin despăgubiri, fiind fondate

susținerile recurentului Statul Român pe acest aspect.

c. În ceea ce

privește cea de-a treia condiție, referitoare la procedura Legii nr. 10/2001

ori a Legii nr. 247/2005, ca urmare a verificărilor efectuate în faza

recursului, s-a constatat că este îndeplinită.

Prin adresa din 20

septembrie 2012 Primarul comunei Șeitin, jud. Arad, a comunicat, la solicitarea

instanței, faptul că s-au formulat notificări pentru toate cele 5 sălașe,

notificări ce au fost atașate adresei menționate. Acestea nu au fost încă

soluționate, după cum rezultă din adresa din 13 august 2012 emisă tot de

Primarul comunei Șeitin, jud. Arad.

A rezultat, astfel că

susținerile recurentului-pârât privind dezdăunarea reclamanților în baza Legii

nr. 10/2001 sunt nefondate, precizându-se, totodată, că este lipsită de

relevanță împrejurarea că reclamanta H.M.A. a formulat notificări în baza

legilor fondului funciar pentru mai multe suprafețe de teren, în condițiile în

care, în cauză, instanța de apel a respins cererea având ca obiect

contravaloarea mai multor terenuri, fără ca reclamanții să formuleze motive de

recurs pe acest aspect.

Este de precizat,

totodată, faptul că obiectul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001

îl reprezintă exclusiv cele 5 sălașe ce au aparținut autorilor lor, înscrise în

CF nr. x1 Șeitin - nr. top x2 și x3 , CF x8 Șeitin - nr. top x3, CF x4 Șeitin -

nr. top x5 și CF x6 Șeitin - nr. top x2.

Cu toate acestea,

absența unei solicitări în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru alte imobile din

domeniul de aplicare al acestui act normativ nu constituie de plano un

impediment pentru neacordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009,

deoarece corelația cu Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005 dedusă din art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 vizează natura bunurilor (inclusiv

sub aspectul condițiilor legale strâns legate de aceasta, după cum s-a

dezvoltat în considerentele expuse anterior) și condiția ca reclamanții din

cauză să nu fi primit despăgubiri pe temeiul altor legi speciale, pentru

evitarea unei duble reparații.

Nu este, însă,

indispensabil ca reclamanții să se fi adresat efectiv entității învestite cu

soluționarea notificării în baza Legii nr. 10/2001, deoarece nu s-a prevăzut

explicit o asemenea condiție în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) și nu este

permis a se adăuga la lege în operațiunea de interpretare și aplicare a legii.

Pentru ca reclamanții

să beneficieze de despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009 este suficient,

așadar, ca bunurile pretinse să se încadreze în domeniul de aplicare al Legii

nr. 10/2001.

S-a constatat că

reclamanta H.M.A. este îndreptățită, în principiu, la despăgubiri constând în

contravaloarea construcțiilor din suplimentul la raportul de expertiză întocmit

de expertul L.Ș., chiar dacă aceste construcții nu se regăsesc în cuprinsul

notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Fată de

considerentele arătate, s-a constatat că motivul 2 de recurs este fondat,

reclamanții fiind îndreptățiți la despăgubiri doar pentru cele 5 sălașe și

construcțiile suplimentare, cu excluderea utilajelor agricole și a pieselor de

schimb, a animalelor și a celorlalte bunuri mobile din sfera bunurilor pentru

care reclamanților li se cuvin despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 221/2009.

considerentele expuse anterior, au rămas fără obiect criticile vizând modul de

calcul al despăgubirilor pretinse pentru bunurile mobile în legătură cu care

această instanță a constatat că nu se cuvin reclamanților.

În ceea ce privește

evaluarea imobilelor efectuată de către expertul L.Ș., se constată că

susținerile recurentului sunt fondate, în condițiile în care constatările

expertului nu s-au bazat pe înscrisuri ce pot reprezenta mijloace de probă

relevante în procesul civil, din perspectiva art. 1171 și următoarele C. civ.

și nici nu a fost stabilită cu claritate situația de fapt pe baza altor dovezi.

Astfel, rezultă din

conținutul raportului de expertiză că expertului nu i s-au pus la dispoziție de

către reclamanți înscrisuri și schițe din care să reiasă componența imobilelor

cu elemente necesare evaluării lor, cu toate că a solicitat asemenea documente,

motiv pentru care expertul a procedat la determinarea structurii fizice a

construcțiilor și a suprafețelor utile exclusiv pe baza unei declarații

olografe date de către reclamanta H.M.A., în cuprinsul căreia a indicat

componența, materialele constructive și vechimea fiecărui imobil în parte.

Or, o asemenea

declarație nu reprezintă un înscris în sensul legii, nici măcar ca un înscris sub

semnătură privată, deoarece acesta, pentru a avea valoarea unui mijloc de

probă, trebuie să conțină date despre un act sau fapt juridic, ceea ce nu este

cazul în speță, documentul referindu-se la elemente de fapt care nu constituie

fapte juridice, în sensul de evenimente sau acțiuni omenești care produc efecte

în puterea legii.

Pe de altă parte,

înscrisul nu are putere doveditoare, nefiind recunoscut de partea adversă ori

socotit de lege ca recunoscut.

Ca atare, în mod

greșit, instanța de apel a valorificat concluziile expertului care nu s-au

bazat pe un mijloc de probă, ci pe aprecieri subiective ale uneia dintre părți,

mai mult, lipsite de credibilitate, câtă vreme această parte, respectiv

reclamanta H.M.A., avea doar 2 ani la momentul confiscării bunurilor.

Este de precizat

faptul că recurentul Statul Român a formulat obiecțiuni la raportul de

expertiză întocmit în condițiile arătate, expertul menținând concluziile din

raport.

Situația de fapt pe

aspectul componenței construcțiilor, a suprafețelor utile ale acestora și al

oricăror alte elemente necesare evaluării ar fi trebuit stabilită de instanță

prin administrarea unui probatoriu relevant, în urma dezbaterii în

contradictoriu a necesității prezentării de către reclamanți, cărora le revine

sarcina probei, a unor înscrisuri doveditoare ori a administrării de către

aceștia a altor mijloace de probă compatibile cu obiectul probațiunii, inclusiv

a unei probe testimoniale.

Nu poate fi ignorat

faptul că s-a pretins de către reclamanți că toate cele 5 sălașe sunt înscrise

în cartea funciară, or, potrivit art. 43 - 45 din Decretul-lege nr. 115/1938,

înscrierea poate fi făcută doar pe baza unui înscris original, care

îndeplinește cerințele de validitate ale actului juridic pe temeiul căruia are

loc intabularea, precum și alte cerințe de formă arătate de legiuitor.

Toate cele 5 sălașe

au în componență câte o casă de locuit, astfel încât ar fi trebuit să se

clarifice dacă au fost edificate de către autorii reclamanților pe baza unei

autorizații de construire, care, eventual, ar putea fi depusă la dosar și din

care să reiasă cel puțin compunerea acestor clădiri sau, în cazul în care

construcțiile au fost dobândite de antecesori pe baza unui alt act juridic, pe

temeiul căruia a avut loc intabularea, să se solicite identificarea și

depunerea la dosar a înscrisului constatator al acestui act.

Ar fi trebuit pusă în

discuție și posibilitatea administrării unei probe testimoniale, prin audierea

unor persoane care au cunoștință despre elementele faptice ce interesează

cauza.

Întrucât niciunul

dintre aspectele arătate nu a fost lămurit în faza apelului, s-a constatat că

situația de fapt în ceea ce privește compunerea imobilelor și suprafața

acestora nu a fost clarificată, mai mult, instanța de apel nici nu a exercitat

un rol activ în vederea stabilirii certe a situației de fapt, nepunând în

discuția părților necesitatea administrării de probe în acest sens.

În consecință, s-a

impus admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului

reclamanților