ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5256/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 24 august 2010,

reclamanta SC P. SA București a solicitat anularea deciziei de impunere din 20

octombrie 2009, a raportului de inspecție fiscală din 20 octombrie 2009 și a

deciziei din 4 mai 2010 de soluționare a contestației, acte întocmite de

pârâtul Inspectorul Teritorial de Muncă al Municipiului București și obligarea

pârâtului să restituie sumele achitate conform ordinelor de plată nr. X și nr. Y

din 12 noiembrie 2009 în baza acestor acte nelegale.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin actele administrative atacate, pârâtul a calculat pentru

perioada ianuarie 2006–mai 2009 comisionul în procent de 0,75% din fondul de salarii

și a stabilit obligația sa de plată pentru suma de 661.753 RON, reprezentând diferența

față de comisionul achitat în procent de 0,25%, cu majorări de întârziere aferente

în sumă de 510.303 RON.

Pentru perioada supusă

verificării, reclamanta a arătat că a plătit în mod corect comisionul în procent

de 0,25% din fondul lunar de salarii pentru serviciile inspectoratului teritorial

de muncă de verificare și de certificare a legalității înregistrărilor în cărțile

de muncă, dat fiind că acestea au fost efectuate cu personalul propriu și în consecință,

nu era datorat comisionul în procent de 0,75% prevăzut de art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 130/1999, republicată pentru prestarea serviciilor de păstrare

și completare a carnetelor de muncă.

De altfel, s-a învederat

că, nerespectarea prevederilor privind aprobarea anuală acordată angajatorilor de

a păstra și completa carnetele de muncă la sediul lor, se sancționează contravențional

sau, după caz, administrativ–disciplinar în condițiile legii, iar nu prin plata

comisioanelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 130/1999, care au altă natură juridică

decât aceea a sancțiunilor administrative.

Reclamanta a considerat

că situația de fapt constatată cu ocazia controlului nu poate fundamenta dreptul

autorității pârâte de a stabili, pretinde și încasa retroactiv diferențele de comision

suplimentar de la 0,25% la 0,75% din fondul lunar de salarii, deoarece în perioada

ianuarie 2006–mai 2009 aceasta nu a prestat servicii de depozitare și completare

a carnetelor de muncă pentru angajații săi.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă

nr. 1062 din 14 februarie 2011, prin care a admis acțiunea, a anulat decizia de

impunere din 20 octombrie 2009, raportul de inspecție fiscală din 20 octombrie 2009

și decizia din 4 mai 2010 întocmite de pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă

a Municipiului București și a obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 1.170.823

RON și să-i achite cheltuielile de judecată în sumă de 14.296,45 RON.

Instanța de fond a reținut

că, pentru perioada ianuarie 2006–mai 2009, pârâtul Inspectoratul Teritorial de

Muncă al Municipiului București nu a prestat serviciile prevăzute la art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 130/1999 republicată, pe care s-au întemeiat actele

de control întocmite și în consecință, nefiind dovedită prestația efectivă a serviciului

de păstrare și completare a carnetelor de muncă, nu este datorat comisionul de 0,75%

din fondul lunar de salarii al reclamantei.

În perioada respectivă,

s-a reținut că societatea reclamantă a păstrat și completat cărțile de muncă, achitând

cu regularitate comisionul de 0,25% din fondul lunar de salarii pentru serviciile

de verificare și certificare de către inspectoratul pârât, fără prejudicierea salariaților

sau lezarea interesului public general asociat supravegherii raporturilor de muncă

și drepturilor salariale.

Nerespectarea de către

reclamantă, în calitate de angajator, în perioada ianuarie 2006-iunie 2009, a obligației

generale prevăzute de art. 2 din Legea nr. 130/1999, republicată, privind depunerea

și păstrarea cărților de muncă la inspectoratul teritorial de muncă, în lipsa unei

autorizații valabile și reînnoite anual pentru păstrarea și operarea cărților de

muncă la sediul societății, a fost considerată de instanța de fond ca având cel

mult semnificația unei fapte contravenționale sancționate în conformitate cu dispozițiile

art. 7 din aceeași lege.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului București,

solicitând ca în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

din C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii

formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Recurenta a susținut că

instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 5 din Legea nr. 130/1999,

republicată, anulând actele de control întocmite pentru diferența de comision datorat

de la 0,25% la 0,75% din fondul lunar de salarii pentru perioada ianuarie 2006–august

2009, în care intimata a păstrat și completat carnetele de muncă, fără a avea aprobarea

prevăzută în Ordinul nr. 747/1999 al Ministerului Muncii și Protecției Sociale pentru

ca operațiunile de păstrare și completare a carnetelor de muncă să fie efectuate

de angajatori.

În conformitate cu prevederile

acestui ordin, recurenta a arătat că, aprobarea pentru ca operațiunile de păstrare

și completare a carnetelor de muncă să fie efectuate de angajatori se dă cu titlu

de excepție de către inspectoratele teritoriale de muncă, după o prealabilă verificare,

din care să rezulte îndeplinirea condițiilor legale privind ținerea corectă a evidenței

muncii prestate de angajații cu contract individual de muncă. Aprobarea respectivă

se dă pentru fiecare an calendaristic , fiind însoțită de angajamentul scris al

angajatorului de a respecta prevederile Decretului nr. 92/1976 privind carnetul

de muncă, iar personalul angajatorului, care prestează activitatea de întocmire,

completare, păstrare și evidență a carnetelor de muncă, va fi testat și confirmat

de inspectoratul teritorial de muncă.

Legalitatea actelor de

control contestate a fost susținută de recurentă și față de decizia din 14 august

2009, prin care Curtea de Conturi a României, Camera de Conturi București a stabilit

obligația sa de a lua măsuri pentru extinderea verificărilor în vederea identificării

tuturor agenților economici care au achitat un comision de 0,25% în loc de 0,75%,

urmând a se proceda la recuperarea creanțelor în conformitate cu dispozițiile

art. 12 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 130/1999, republicată.

Recurenta a precizat că

nu se poate reține existența unei duble sancțiuni, întrucât amenda contravențională

prevăzută de art. 7 din Legea nr. 130/1999, republicată, nu poate fi confundată

cu diferența de comision datorată conform dispozițiilor art. 5 din aceeași lege,

astfel că, instanța de fond a considerat greșit ca fiind întemeiată apărarea formulată

în acest sens prin cererea de chemare în judecată.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

din C.

proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:

În perioada ianuarie 2006–august

2009, intimata - reclamantă SC P. SA București a constituit și a virat comisionul

datorat Inspectoratului Teritorial de Muncă al Municipiului București în procent

de 0,25% din fondul lunar de salarii, iar prin decizia de impunere din 20 octombrie

2009 și raportul de inspecție fiscală din 20 octombrie 2009, menținute de către

inspectoratul recurent prin decizia din 4 mai 2010, a fost stabilită obligația de

plată pentru diferența de comision de la 0,25% la 0,75%, calculată pentru perioada

verificată în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 130/1999,

republicată, cu majorările de întârziere aferente.

Conform acestor prevederi

legale, inspectoratele teritoriale de muncă percep un comision stabilit la 0,75%

din fondul lunar de salarii, angajatorilor cărora le păstrează și le completează

carnetele de muncă.

Comisionul de 0,25% din

fondul lunar de salarii a fost prevăzut în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 130/1999, republicată, numai în cazul angajatorilor cărora inspectoratele de

muncă le prestează serviciile constând în verificarea și certificarea legalității

înregistrărilor efectuate de aceștia.

Plata comisionului de

0,25% din fondul lunar de salarii este condiționată, conform prevederilor art. 3

din aceeași lege, de aprobarea dată de inspectoratele teritoriale de muncă angajatorilor

de a efectua operațiunile de păstrarea și completare a carnetelor de muncă.

La pct. 12 din anexa

nr. 2 a Ordinului nr. 747/1999 emis de Ministerul Muncii și Protecției Sociale s-a

prevăzut expres că, aprobarea ca operațiunile de păstrare și completare a carnetelor

de muncă să fie efectuate de către angajatori se dă cu titlu de excepție de inspectoratele

teritoriale de muncă, după o prealabilă verificare, din care să rezulte că aceștia

îndeplinesc condițiile legale privind ținerea corectă a evidenței muncii prestate

de angajații cu contract individual de muncă.

Prin aceeași reglementare

s-a stabilit că, aprobarea se dă pentru fiecare an calendaristic și va fi însoțită

de angajamentul scris al angajatorului de a respecta prevederile Decretului nr.

92/1976 privind carnetul de muncă, iar personalul angajatorului, care prestează

activitatea de întocmire, completare, păstrare și evidență a carnetelor de muncă,

va fi testat și confirmat de inspectoratul teritorial de muncă.

Instanța de fond a interpretat

greșit toate aceste prevederi legale, considerând fără temei că intimata–reclamantă

nu datorează diferența de comision de la 0,25% la 0,75% din fondul lunar de salarii,

deși în perioada supusă verificării prin actele deduse judecății, nu a avut aprobarea

să efectueze operațiunile de păstrare și completare a carnetelor de muncă.

În lipsa acestei aprobări,

intimata–reclamantă nu poate beneficia de facilitatea fiscală privind comisionul

în cotă de 0,25% prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 130/1999, republicată,

astfel că în mod eronat a fost exonerată de obligația de a plăti diferența de comision

calculată prin actele de control întocmite de autoritatea recurentă.

De altfel, aceste acte

au fost emise în executarea măsurilor dispuse prin procesul–verbal din 17 iulie

2009 și decizia din 14 august 2009 ale Curții de Conturi a României, Camera de Conturi

București, prin care s-a constatat că mai mulți agenți economici au plătit comision

în cotă de 0,25%, fără însă a avea aprobarea dată în condițiile legii pentru păstrarea

și completarea cărților de muncă la sediul angajatorului, iar Inspectoratul Teritorial

de Muncă al Municipiului București nu a efectuat o inspecție fiscală, în vederea

stabilirii și perceperii comisionului legal datorat, până la verificarea auditorilor

publici externi cu privire la abaterile de la legalitate și regularitate.

În consecință, instanța

de fond a constatat în mod greșit nelegalitatea actelor administrative atacate și

a dispus anularea lor pentru considerente care nu corespund situației de fapt în

cauză și nici prevederilor legale aplicate pentru stabilirea obligației de plată

a diferenței de comision în sumă de 660.520 RON, cu majorările de întârziere aferente

în sumă de 510.330 RON.

De asemenea, instanța

de fond a reținut în mod greșit că neplata de către agentul economic a comisionului

de 0,75% din fondul lunar de salarii prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 130/1999, republicată, nu poate determina obligația de plată pentru debitele

restante, fiind sancționată contravențional sau disciplinar, conform prevederilor

art. 7 din aceeași lege.

Răspunderea fiscală a

agentului economic are alt temei juridic decât răspunderea contravențională sau

disciplinară și în consecință, nu se poate reține existența unei duble sancțiuni

pentru aceeași faptă, cum neîntemeiat s-a invocat prin acțiune.

Pentru considerentele

care au fost expuse , în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.

și art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare Înalta

Curte va admite prezentul recurs și va modifica hotărârea primei instanțe, în sensul

că, va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC P. SA București

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Inspectoratul Teritorial de Muncă București împotriva sentinței nr. 1062 din

14 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Modifică hotărârea atacată în sensul că respinge

acțiunea formulată de reclamanta SC P. SA București, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie

2011.