ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4087/2013

Asupra recursului

de față;

Prin acțiunea

introdusă pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, sub nr. 17859/3/2012,

reclamanta SC C. SRL a chemat in judecata pârâtul Ministerul Economiei,

Comerțului și Mediului de Afaceri, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se constate valabilitatea actului adițional din 30 octombrie 2009 la contractul

de finanțare din 04 martie 2009, încheiat între reclamantă și pârât și să se dispună

obligarea pârâtului la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 564.111,78 RON,

reprezentând diferența rămasă neachitată, aferentă cererii de rambursare întocmită

în baza contractului din 04 martie 2009, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința

civilă nr. 9398 din 28 iunie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a

respins cererea.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că la data de 04 martie 2009, între reclamantă

și Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri,

prin Direcția pentru gestionarea fondurilor comunitare pentru IMM, în calitate de

Organism Intermediar, în numele și pentru Ministerul Economiei, în calitate de AM

POS CCE, s-a încheiat contractul de finanțare având ca obiect acordarea finanțării

nerambursabile de către Autoritatea de Management pentru Implementarea Proiectului

intitulat „Achiziția de utilaje pentru lucrări de construcții”. Potrivit O.U.G.

nr. 115/2009 și art. 1 din H.G. nr. 1643/2009, contractele de finanțare au fost

preluate de pârât, în calitate de succesor al Ministerului Economiei și Ministerului

pentru I.M.M., Comerțului și Mediului de Afaceri.

A mai reținut

că în art. 2 alin. (2) din contract, s-a prevăzut că perioada de implementare a

proiectului era de 6 luni de la încheierea contractului de finanțare nerambursabilă,

cu obligația ca prima cerere de rambursare a cheltuielilor nerambursabile să fie

depusă în luna a doua de Ia data semnării contractului, suma estimată fiind 286.031,82

RON, iar a doua cerere de rambursare trebuia depusă în luna a șasea de la data semnării

contractului, respectiv până Ia 04 septembie 2009, suma estimată fiind 623.852 RON.

De asemenea, prima

instanță a notat că cererea de rambursare se autoriza, în urma verificării de către

O.I. a documentelor justificative prezentate de beneficiar, în maximum 80 zile calendaristice

de la data depunerii acestora la O.l., care trebuia să informeze beneficiarii cu

privire Ia sumele autorizate. Beneficiarul avea posibilitatea de a solicita cu cel

puțin 60 zile calendaristice înainte de sfârșitul perioadei de implementare a proiectului,

prelungirea duratei de implementare.

În acest context,

s-a reținut că cererea reclamantei înaintată la 14 august 2009 și înregistrată Ia

Serviciul de Monitorizare SMIS din O.I. I.M.M. din 21 august 2009, de prelungire

a termenului de implementare a proiectului cu 2 luni, putea fi soluționată în condițiile

și termenele prevăzute de art. 15 alin. (4) din contract, dacă era înaintată ministerului

de resort în cadrul termenului stabilit.

Cum în urma verificărilor

Autorității de Management pentru Programul Operațional Sectorial, s-a constat că

actul adiționai s-a încheiat peste perioada de implementare a proiectului, la 30

octombrie 2009, după termenul legal prevăzut de art. 15 alin. (2) din contract,

supus acelorași condiții și termene ca și contractul inițial, pentru cererea de

rambursare s-a aprobat doar plata sumei de 63.470,42 RON, raportat la prevederile

contractuale.

Împotriva acestei

sentințe, SC C. SRL a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sa în tot,

în sensul admiterii acțiunii.

S-au depus la

dosar înscrisuri.

Prin decizia civilă

nr. 430 din 08 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a

admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 9398 din 28 septembrie 2012

pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, și, în consecință:

A schimbat, în

tot, sentința apelată, în sensul că:

A admis cererea.

A constatat valabil

încheiat actul adițional din 30 octombrie 2009 la contractul de finanțare din

04 martie 2009 încheiat între Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului

și Mediului de Afaceri și SC C. SRL.

A obligat pârâtul

la plata către reclamantă a sumei de 564.111,78 RON, reprezentând diferența rămasă

neachitată aferentă cererii de rambursare.

A obligat pârâtul-intimat

la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 27.058 RON, cu titlu de cheltuieli

de judecată în fond și apel.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

La data de 04

martie 2009 părțile au încheiat contractul, perioada de implementare a proiectului

fiind de 8 luni, potrivit art. 2.2, de la data semnării contractului, iar valoarea

totală rambursabilă - de 909.884,78 RON, plătibilă în baza a două cereri de rambursare,

în două tranșe.

La data de 10

august 2009, apelanta a arătat că a depus cererea de rambursare, pentru suma de

282.302,58 RON, căreia i s-a dat curs, cu întârziere, iar ulterior, în urma încheierii

actului adițional la contract, prin care părțile au agreat modificarea art. 2.2,

în sensul că perioada de implementare a devenit de 8 luni de la data semnării contractului,

a depus cererea de rambursare pentru suma de 627.582,20 RON împreună cu raportul

final, precum și cu restul documentelor prevăzute la art. 5 pct. 4 din contract,

înăuntrul termenului de 8 luni, respectiv Ia data de 28 octombrie 2009, fiindu-i,

inițial, avizată favorabil de către ofițerul de monitorizare, în urma căreia, la

data de 30 aprilie 2010, s-a făcut o plată parțială, în cuantum de 83.470,42 RON.

Considerentele

primei instanțe au fost circumscrise singurelor apărări formulate de pârâtul-intimat,

care a invocat doar că actul adițional la contractul de finanțare nu ar fi valabil

încheiat, întrucât a fost semnat după expirarea perioadei de implementare de 8 luni,

prevăzute la art. 2.2 din contract, dar și că cererea de prelungire a termenului

nu a fost depusă cu 80 de zile înainte de expirarea perioadei de implementare.

Instanța de apel

a constatat că, potrivit art. 15 alin. (1), (2) și (3) din contract și potrivit

principiului simetriei actelor juridice, părțile pot modifica contractul prin act

adițional la contract cu privire la orice aspect, cu singura limitare dată de dispozițiile

art. 15 alin. (3) conform cărora „actul adițional nu poate să vizeze o modificare

substanțială a proiectului așa cum este definită aceasta prin prezentul contract

Ia art. 4. alin. (3)”.

Dincolo de eroarea

materială de redactare (modificările substanțiale sunt prevăzute Ia art. 7 și nu

Ia art. 4), practic, atât timp cât nu se circumscrie sferei noțiunii de „modificare

substanțială”, astfel cum este ea definită în contract, părțile pot, prin acordul

comun de voință, materializat printr-un act adițional, să modifice orice alte prevederi,

clauze sau condiții contractuale, cu respectarea normelor legale.

Or, actul adițional

care a modificat contractul a fost valabil încheiat și nu fost anulat sau reziliat,

așa încât, în temeiul art. 989 C. civ., trebuie să i se confere forța juridică specifică

clauzelor contractuale astfel cum părțile le-au reglementat și modificat prin acordul

lor de voință.

Încheierea actului

adițional la data de 30 octombrie 2009, ulterior expirării perioadei de implementare,

nu îndreptățește intimatul să efectueze doar plăți parțiale, întrucât nu există

niciun temei legal sau contractual care să sancționeze, astfel, convenția părților

și să o lipsească de efecte juridice.

Instanța de apel

a apreciat că, prin hotărârea atacată, instanța de fond a înfrânt, în mod neîngăduit,

principiul forței obligatorii a contractelor, în contra prevederilor exprese ale

art. 989 C. civ.

Stabilind culpa

procesuală a intimatului în derularea litigiului de față, instanța de apel, în temeiul

art. 274 alin. (1), raportat la art. 298 C. proc. civ,, l-a obligat la plata, către

apelanta-reclatnantă, a sumei de 27.058 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

în primă instanță și în apel.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei București, aducându-i următoarele

critici:

Decizia recurată

a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (4), art. 11 și art. 12 din

contractul de finanțare din 04 martie 2009, a Ordinului ministrului finanțelor

nr. 184/2008, a art. 6 alin. (1) și alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011 și a art. 973

din vechiul C. civ.

Recurentul a susținut

că, într-adevăr, potrivit art. 969 din vechiul C. civ., convențiile legal făcute

au putere de lege între părțile contractante, însă, potrivit art. 973 din vechiul

C. civ., convențiile produc efecte doar între părțile contractante, nu și față de

alte persoane.

Ca atare, actualul

recurent, care este doar succesor al vechiului minister, nu-și poate asuma toate

neregulile acestuia, în speță actul adițional.

Recurentul a mai

arătat că, din verificările efectuate de către Autoritatea de Management, s-a constatat

că actul adițional respectiv a fost încheiat după expirarea termenului final al

prelungirii perioadei de implementare a proiectului, astfel că și instanța de apel

trebuia să constate că acest act adițional a fost nelegal încheiat.

Cu privire Ia

acest aspect, recurentul a făcut o amplă trimitere la legislația europeană în domeniu.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Nu se poate reține

susținerea recurentului în sensul că actul adițional, din 30 octombrie 2009, la

contractul de finanțare nerambursabilă din 04 martie 2009 nu îi este opozabil, deoarece

nu actualul minister l-ar fi semnat, cât timp, după cum și recurentul a recunoscut,

acesta este succesorul fostului minister, care a semnat actul adițional contestat,

astfel încât orice act semnat de acesta îi este opozabil.

În altă ordine

de idei, concluziile Autorității de Management privind proiectul respectiv nu sunt

obligatorii pentru instanță, ci dimpotrivă, concluziile instanței sunt obligatorii

pentru orice autoritate administrativă.

În speța de față,

în mod legal, instanța de apel a dat relevanță principiului forței obligatorii a

convențiilor legal încheiate, principiu prev. de art. 969 din vechiul C. civ., considerând

că actul adițional respectiv a fost valabil încheiat și că își produce efectele,

obligând, în consecință, pe pârât Ia diferența rămasă neachitată aferentă cererii

de rambursare.

Având în vedere

cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

În baza art. 274

C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât Ia plata sumei de 12.400 RON cheltuieli

de judecată, către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei București împotriva deciziei civile

nr. 430 din 08 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

Vl-a civilă.

Obligă recurentul-pârât

Ministerul Economiei București la plata sumei de 12.400 RON cheltuieli de judecată

către intimata-reclamantă SC C. SRL Zalău.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2013.