ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3822/2013

Asupra cererii de completare a dispozitivului, Analizând actele și lucrările dosarului, reține următoarele: Prin decizia nr. 2142 de la 30 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta l.E.M. și de pârâta R. Bank SA, cu motivarea că decizia instanței de apel a fost dată în acord cu dispozițiile legale incidente în cauză și cuprinde motivele pe care se sprijină, în ceea ce privește recursul pârâtei, iar, referitor la recursul reclamantei, s-a reținut că apărătorul a formulat concluzii de achiesare, dar fără a avea acordul reprezentantului legal al pârâtei și instanța de apel, în mod legal, a admis apelul și a respins cererea de completare, pe motiv că aceasta excede cadrului contractual existent între părți.

Petenta I.E.M. a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei nr. 2142 de la 30 mai 2013 în temeiul art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia și obligarea pârâtei la plata sumei de 27.166,88 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. În motivare s-a învederat că deși instanța a consemnat cererea formulată cu privire la cheltuielile de judecată, a omis să se pronunțe asupra acesteia, iar temeiul juridic al cererii de completare nu este de natură să excludă posibilitatea completării unei hotărâri pronunțate în calea de atac a recursului. Examinând cererea formulată, Înalta Curte va dispune respingerea acesteia, având în vedere următoarele: Potrivit art. 281 2 C. proc.

civ., „dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casare cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare.” Omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată se circumscrie cazurilor reglementate de textul legal anterior citat, sens în care aceasta se poate pronunța, prin hotărâre separată, asupra cererii de completare. Art. 274 alin. (1) C. proc. civ. instituie reglua conform căreia „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Acest drept este recunoscut părții și atunci când ea a solicitat cheltuieli de judecată, dar instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Principiul care rezultă din dispozițiile anterior menționate impune ca, la finalul judecății, partea care solicită cheltuieli de judecată să fi avut câștig de cauză, poziția judiciară de parte câștigătoare fiind determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului. Așadar, temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, or, pârâta R. Bank SA nu a căzut în pretenții, atât recursul reclamantei, cât și al pârâtei fiind respinse ca nefondate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea petentei I.E.M. privind completarea dispozitivului deciziei nr. 2142 din 30 mai 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 12025/3/2010. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea formulată de petenta I.E.M. privind completarea dispozitivului deciziei nr. 2142 din 30 mai 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 12025/3/2010. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 noiembrie 2013.