ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3822/2013

Asupra

cererii de completare a dispozitivului,

Analizând

actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin decizia nr. 2142 de la 30

mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins,

ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta l.E.M. și de pârâta R. Bank

SA, cu motivarea că decizia instanței de apel a fost dată în acord cu

dispozițiile legale incidente în cauză și cuprinde motivele pe care se

sprijină, în ceea ce privește recursul pârâtei, iar, referitor la recursul

reclamantei, s-a reținut că apărătorul a formulat concluzii de achiesare, dar

fără a avea acordul reprezentantului legal al pârâtei și instanța de apel, în

mod legal, a admis apelul și a respins cererea de completare, pe motiv că

aceasta excede cadrului contractual existent între părți.

Petenta I.E.M.

a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei nr. 2142 de la 30 mai

2013 în temeiul art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ., solicitând

admiterea acesteia și obligarea pârâtei la plata sumei de 27.166,88 RON cu

titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare s-a

învederat că deși instanța a consemnat cererea formulată cu privire la cheltuielile

de judecată, a omis să se pronunțe asupra acesteia, iar temeiul juridic al cererii

de completare nu este de natură să excludă posibilitatea completării unei

hotărâri pronunțate în calea de atac a recursului.

Examinând

cererea formulată, Înalta Curte va dispune respingerea acesteia, având în

vedere următoarele:

Potrivit art.

281

2

C. proc. civ., „dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se

pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei

cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același

termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei

hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casare cu reținere, în

termen de 15 zile de la pronunțare.”

Omisiunea

instanței de a se pronunța cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată se

circumscrie cazurilor reglementate de textul legal anterior citat, sens în care

aceasta se poate pronunța, prin hotărâre separată, asupra cererii de

completare.

Art. 274

alin. (1) C. proc. civ. instituie reglua conform căreia „partea care cade în

pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Dreptul la

acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un

raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat

părții câștigătoare a procesului.

Acest drept

este recunoscut părții și atunci când ea a solicitat cheltuieli de judecată,

dar instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Principiul

care rezultă din dispozițiile anterior menționate impune ca, la finalul

judecății, partea care solicită cheltuieli de judecată să fi avut câștig de

cauză, poziția judiciară de parte câștigătoare fiind determinată de raportul

dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de

soluționare a litigiului.

Așadar,

temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, or,

pârâta R. Bank SA nu a căzut în pretenții, atât recursul reclamantei, cât și al

pârâtei fiind respinse ca nefondate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va respinge cererea petentei I.E.M. privind

completarea dispozitivului deciziei nr. 2142 din 30 mai 2013, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr.

12025/3/2010.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

cererea formulată de petenta I.E.M. privind completarea dispozitivului deciziei

nr. 2142 din 30 mai 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

a II-a civilă, în Dosarul nr. 12025/3/2010.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 07 noiembrie 2013.