ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 849/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 849/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 21326 din 17

noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția

inadmisibilității cererii și, pe cale de consecință, a respins cererea

formulată de către reclamantul D.C. împotriva pârâtei SC P.B. SA, ca

inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că pe rolul Tribunalului București,

secția a VI-a comercială, s-a aflat Dosarul nr. 50639/3/2010, care a avut ca

obiect cererea prin care reclamanta SC P.B. SA a chemat în judecată pârâții

D.C. și T.G., solicitând obligarea acestora la plata unor daune-interese

cauzate de modalitatea în care au exercitat mandatul de administrator. A mai

reținut că în cadrul acelui dosar, pârâtul D.C. a formulat la data de 26 mai

2011 o cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea

reclamantei-pârâte la plata sumei de 310.750 euro, reprezentând daune-interese

produse prin revocarea fără justă cauză a mandatului de administrator și

director general, potrivit art. 137

1

alin. (4) și art. 143 din Legea

nr. 31/1990, republicată.

La data de 22

septembrie 2011, prima instanță a dispus judecarea separată a cererii

reconvenționale, formându-se astfel Dosarul nr. 63449/3/2011.

În continuare, a

constatat că la data de 17 noiembrie 2011, pârâta a invocat excepția

inadmisibilității cererii, raportat la art. 109 alin. (2) și art. 720

1

C. proc. civ.

Examinând excepția,

prima instanță a citat dispozițiile legale mai sus evocate și a reținut că

reclamantul nu a făcut dovada convocării pârâtei la conciliere prealabilă,

apreciind în acest context că nu sunt aplicabile prevederile art. 720

5

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., deoarece pretențiile reclamantului, care

rezultă din raportul de revocare, nu derivă din același raport juridic cu cele

ale pârâtei, care fac obiect al Dosarului nr. 50639/3/2010.

În considerarea

acestor argumente, a admis excepția și a respins cererea, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei

sentințe, D.C. a declarat apel, solicitând anularea hotărârii și, în urma

judecării fondului, admiterea acțiunii și obligarea pârâtei SC P.B. SA la plata

daunelor-interese produse prin revocarea fără justă cauză a mandatului de

administrator.

În motivare,

apelantul a arătat că instanța de fond a admis excepția inadmisibilității,

ignorând faptul că atât cererea principală, cât și cererea reconvențională

izvorăsc din același raport juridic, cel de mandat.

Apelantul a susținut

caracterul antagonic al cererii principale și al celei reconvenționale,

întrucât prin acțiunea formulată de reclamanta SC P.B. SA (practic, o acțiune

în răspundere) s-a solicitat obligarea la plata despăgubirilor cauzate prin

adoptarea unor decizii contrare interesului societar, pe când în cererea

reconvențională este supusă soluționării instanței cererea de obligare a

societății la plata unor despăgubiri pentru revocarea fără just temei a

mandatului de administrator. Așa fiind, apelantul a mai arătat că în timp ce în

cererea principală, partea adversă susține că nu și-a exercitat mandatul de

administrator cu prudența și diligența unui bun administrator, dimpotrivă,

cererea reconvențională se întemeiază tocmai pe demonstrarea justeții și

oportunității deciziilor adoptate în perioada exercitării mandatului.

În aceste condiții,

apelantul a apreciat că procedura prealabilă nu era obligatorie, așa încât

hotărârea primei instanțe este nelegală.

Apelantul a invocat

în fața instanței de apel excepția decăderii intimatei din dreptul de a invoca

excepția inadmisibilității formulării cererii, ca motiv de apel de ordine

publică.

Analizând hotărârea

atacată, prin prisma criticilor aduse de apelant și a motivului de apel de

ordine publică pe care l-a invocat, Curtea a reținut următoarele:

În unele cazuri,

legea condiționează sesizarea instanței de judecată de îndeplinirea unei

proceduri prealabile obligatorii.

Astfel, potrivit art.

720

1

alin. (1) C. proc. civ., în procesele și cererile în materie

comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în

judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului prin conciliere

directă cu cealaltă parte.

În acest scop,

reclamantul va convoca partea adversă, comunicându-i în scris pretențiile sale

și temeiul lor legal, precum și toate actele doveditoare pe care se sprijină

acestea. Data convocării pentru conciliere nu se va fixa mai devreme de 15 zile

de la data primirii actelor. În cazul în care pârâtul nu dă curs convocării,

dovada că de la data primirii convocării au trecut 30 de zile se anexează la

cererea de chemare în judecată.

În conformitate cu

art. 720

5

alin. (1) C. proc. civ., dacă pârâtul are pretenții

împotriva reclamantului derivând din același raport juridic, el poate face

cerere reconvențională și, în cazul litigiilor prevăzute de art. 720

1

,

nu este necesară o altă încercare de conciliere.

Pe rolul Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, s-a aflat Dosarul nr. 50639/3/2010, care a

avut ca obiect cererea prin care reclamanta SC P.B. SA a chemat în judecată pe

pârâții D.C. și T.G., solicitând obligarea lor la plata unor daune-interese

cauzate de modalitatea în care au exercitat mandatul de administrator. În

cadrul acelui dosar, D.C. a formulat la data de 26 mai 2011 o cerere

reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata

sumei de 310.750 euro, reprezentând daune-interese produse prin revocarea fără

justă cauză a mandatului de administrator și director general, potrivit art.

137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată.

La data de 22

septembrie 2011, prima instanță a dispus judecarea separată a cererii

reconvenționale, formându-se astfel Dosarul nr. 63449/3/2011.

Contrar susținerilor

intimatei, Curtea a reținut că judecarea separată a cererii reconvenționale a

fost determinată de tardivitatea depunerii sale, coroborat cu opoziția

reclamantei-pârâte la judecarea ei deodată cu cererea principală și o asemenea

măsură nu are ca efect decât pe plan procedural, transformarea sa într-o cerere

principală, dar care nu poate lipsi de efecte dispozițiile art. 720

5

C. proc. civ. Calificarea unei cereri ca fiind reconvențională se face în

considerarea momentului în care este depusă și în strânsă legătură cu existența

pe rolul unei instanțe a unui dosar în care sunt supuse judecății pretențiile

reclamantului. De altfel, nici prima instanță nu a contestat caracterul

reconvențional al cererii pârâtului-apelant.

Ca motiv de apel de

ordine publică, apelantul a invocat decăderea intimatei din dreptul de a invoca

excepția inadmisibilității formulării cererii, dar o atare critică este

nefondată, de vreme ce probele relevă că excepția a fost invocată în ședința

publică la care a și fost pronunțată sentința atacată. Dincolo de faptul că

art. 118 alin. (2) C. proc. civ. a fost abrogat prin art. I pct. 22 din Legea

nr. 219/2005, excepțiile de procedură peremptorii pot fi invocate oricând, mai

înainte de dezbaterea fondului.

Curtea a mai

constatat că prin acțiunea principală, SC P.B. SA a solicitat obligarea

pârâților la plata despăgubirilor cauzate prin adoptarea unor decizii contrare

interesului societar, pe când cererea reconvențională are ca obiect obligarea

societății la plata unor despăgubiri pentru revocarea fără just temei a

mandatului de administrator.

Rezultă, așadar, că

în timp ce în cererea principală, SC P.B. SA a susținut că apelantul nu și-a

exercitat mandatul de administrator cu prudența și diligența unui bun administrator,

dimpotrivă, cererea reconvențională are ca premisă tocmai demonstrarea justeții

și oportunității deciziilor adoptate în perioada exercitării mandatului, care,

în opinia autorului său, fac ca revocarea sa din funcția de administrator să

fie fără justă cauză.

Prin urmare,

pretențiile reciproce ale părților izvorăsc din unul și același raport juridic,

cel de mandat; în acest context, trebuie notat că raportul de revocare, la care

s-a referit prima instanță, este dificil de conceput, fie și la nivel de

noțiune.

De aceea, Curtea de

Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 168 din 5 aprilie

2012 a admis apelul declarat de apelantul D.C. și în consecință a anulat

Sentința civilă nr. 21326 din 17 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 63449/3/2011 și a trimis cauza

primei instanțe, spre rejudecare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC P.B. SRL, în temeiul motivelor de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora

a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea

sentinței de fond, ca legală și temeinică.

În preambulul cererii

de recurs, recurenta a reiterat situația de fapt desfășurată în instanțele

anterioare.

Prin criticile

formulate, recurenta a susținut că decizia instanței de apel este lipsită de

temei legal și totodată instanța a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al

actului juridic dedus judecății, apreciind că transformarea cererii

reconvenționale într-o acțiune principală nu lipsește de efecte dispozițiile

art. 720

5

C. proc. civ.

Astfel, recurenta

arată că înainte de a analiza dacă pretențiile părților derivă din același

raport juridic, trebuie analizat dacă cererea reconvențională, odată disjunsă

mai are caracterul unei cereri incidentale, sau devine cerere principală căreia

i se aplică toate regulile cererii de chemare în judecată.

Din modalitatea de

redactare a textului art. 720

5

C. proc. civ., se susține că

pretențiile pârâtului manifestate printr-o cerere reconvențională, nu îi mai

sunt aplicabile dispozițiile privitoare la obligativitatea parcurgerii

procedurii prealabile.

În consecință,

recurenta arată că dispozițiile art. 720

5

C. proc. civ. nu sunt

aplicabile ulterior disjungerii, fiind necesar ca reclamantul să facă dovada

parcurgerii procedurii concilierii.

În ceea ce privește

pretențiile reclamantului, în mod corect a reținut instanța de fond că acestea

nu derivă din același raport juridic cu pretențiile pârâtei, iar pentru a fi

aplicabile dispozițiile art. 720

5

C. proc. civ., pe lângă judecarea

împreună a acțiunii principale cu cererea reconvențională, pretențiile părților

trebuie să derive din același raport juridic.

În combaterea cererii

de recurs, intimatul C.D. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că soluția

pronunțată de instanța de apel este legală și temeinică, astfel încât solicită

respingerea recursului ca nefondat.

Analizând cererea de

recurs prin prisma criticilor formulate și în raport de motivele de

nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând

a fi respins pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. - Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru

motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Nelegalitatea

sprijinită pe acest motiv a fost motivată pe încălcarea dispozițiilor

procedurale prevăzute de art. 720

5

C. proc. civ.

S-a arătat că aceste

dispoziții nu sunt aplicabile ulterior disjungerii, fiind necesar ca

reclamantul să facă dovada parcurgerii procedurii concilierii prealabile, în

condițiile în care cererea reconvențională a fost depusă tardiv la dosarul

cauzei, fiind aplicată sancțiunea judecării ei separate și căpătând natura unei

cereri principale cu toate consecințele care decurg de aici.

Critica este

nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 720

5

C. proc. civ. "Dacă

pârâtul are pretenții împotriva reclamantului derivând din același raport

juridic, el poate face cerere reconvențională. În cazul litigiilor prevăzute de

art. 720

1

nu este necesară o altă încercare de conciliere ".

În speța de față, se

constată că pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a

aflat Dosarul nr. 50639/3/2010, care a avut ca obiect cererea prin care

reclamanta SC P.B. SA a chemat în judecată pe pârâții D.C. și T.G., solicitând

obligarea lor la plata unor daune-interese cauzate de modalitatea în care au

exercitat mandatul de administrator. În cadrul acelui dosar, D.C. a formulat la

data de 26 mai 2011 o cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea

reclamantei-pârâte la plata sumei de 310.750 euro, reprezentând daune-interese

produse prin revocarea fără justă cauză a mandatului de administrator și

director general, potrivit art. 137

1

alin. (4) din Legea nr.

31/1990, republicată.

La data de 22

septembrie 2011, prima instanță a dispus judecarea separată a cererii

reconvenționale, formându-se astfel Dosarul nr. 63449/3/2011.

O primă observație

este legată de caracterul reconvențional al cererii pârâtului, având în vedere

premisa comună a celor două cereri (cererea de chemare în judecată și cererea

reconvențională) respectiv demonstrarea revocării fără justă cauză a pârâtului

din funcția de administrator. Prin urmare, considerentele instanței de apel

sunt corecte în sensul că pretențiile reciproce ale părților izvorăsc din

același raport juridic.

Din acest punct de

vedere, critica recurentei prin care susține că pretențiile părților din cele

două cereri nu derivă din același raport juridic, nu poate fi primită, ceea ce

interesează fiind raportul juridic care a dat naștere la pretenții reciproce

între părți.

În continuarea

acestui raționament, cererea reconvențională, deși urmează a fi judecată

separat (datorită tardivității depunerii sale), ea nu își pierde caracterul

incidental, în condițiile în care în litigiile comerciale, cererea

reconvețională poate fi formulată numai dacă pretențiile pârâtului izvorăsc din

raportul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată.

În raport de aceste

considerente, se constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 720

5

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în sensul că cererea reconvențională

formulată de pârât nu impune o nouă încercare de conciliere în condițiile art. 109

alin. (2) C. proc. civ., care prevăd obligativitatea parcurgerii acestei

proceduri prealabile pentru cererea de chemare în judecată.

În speța de față,

această condiție extrinsecă nu trebuie să fie respectată, aflându-ne în

situația de excepție în care legea nu prevede obligativitatea parcurgerii

acestei proceduri prealabile.

Actul juridic dedus

judecății a fost corect interpretat astfel că nici cel de-al doilea motiv care

ar putea fi încadrat numai sub aspectul enunțului în prevederile art. 304 alin.

(8) C. proc. civ., nu este fondat.

Trecând peste faptul

că nu s-a argumentat în fapt și în drept acest motiv în concordanță cu cerința

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța nu a schimbat

înțelesul și natura cererii reconvenționale, așa încât în lipsa unor prevederi

pe care recurenta nu le-a indicat pentru a combate ceea ce instanța de apel a

stabilit conform dispozițiilor legale, critica rămâne la nivel de afirmație,

nefundamentată legal.

Prin urmare, nu i se

poate reproșa instanței de apel că a dezlegat o chestiune de fapt fără

trimitere la fundamentul legal.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC P.B. SA împotriva Deciziei civile nr. 168 din 5

aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2013.

Procesat de GGC - AS