ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 849/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 21326 din 17 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția inadmisibilității cererii și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată de către reclamantul D.C. împotriva pârâtei SC P.B. SA, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a aflat Dosarul nr. 50639/3/2010, care a avut ca obiect cererea prin care reclamanta SC P.B. SA a chemat în judecată pârâții D.C. și T.G., solicitând obligarea acestora la plata unor daune-interese cauzate de modalitatea în care au exercitat mandatul de administrator.

A mai reținut că în cadrul acelui dosar, pârâtul D.C. a formulat la data de 26 mai 2011 o cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 310.750 euro, reprezentând daune-interese produse prin revocarea fără justă cauză a mandatului de administrator și director general, potrivit art. 137 1 alin. (4) și art. 143 din Legea nr. 31/1990, republicată. La data de 22 septembrie 2011, prima instanță a dispus judecarea separată a cererii reconvenționale, formându-se astfel Dosarul nr. 63449/3/2011. În continuare, a constatat că la data de 17 noiembrie 2011, pârâta a invocat excepția inadmisibilității cererii, raportat la art. 109 alin. (2) și art. 720 1 C. proc.

civ. Examinând excepția, prima instanță a citat dispozițiile legale mai sus evocate și a reținut că reclamantul nu a făcut dovada convocării pârâtei la conciliere prealabilă, apreciind în acest context că nu sunt aplicabile prevederile art. 720 5 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., deoarece pretențiile reclamantului, care rezultă din raportul de revocare, nu derivă din același raport juridic cu cele ale pârâtei, care fac obiect al Dosarului nr. 50639/3/2010. În considerarea acestor argumente, a admis excepția și a respins cererea, ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe, D.C. a declarat apel, solicitând anularea hotărârii și, în urma judecării fondului, admiterea acțiunii și obligarea pârâtei SC P.B.

SA la plata daunelor-interese produse prin revocarea fără justă cauză a mandatului de administrator. În motivare, apelantul a arătat că instanța de fond a admis excepția inadmisibilității, ignorând faptul că atât cererea principală, cât și cererea reconvențională izvorăsc din același raport juridic, cel de mandat. Apelantul a susținut caracterul antagonic al cererii principale și al celei reconvenționale, întrucât prin acțiunea formulată de reclamanta SC P.B. SA (practic, o acțiune în răspundere) s-a solicitat obligarea la plata despăgubirilor cauzate prin adoptarea unor decizii contrare interesului societar, pe când în cererea reconvențională este supusă soluționării instanței cererea de obligare a societății la plata unor despăgubiri pentru revocarea fără just temei a mandatului de administrator.

Așa fiind, apelantul a mai arătat că în timp ce în cererea principală, partea adversă susține că nu și-a exercitat mandatul de administrator cu prudența și diligența unui bun administrator, dimpotrivă, cererea reconvențională se întemeiază tocmai pe demonstrarea justeții și oportunității deciziilor adoptate în perioada exercitării mandatului. În aceste condiții, apelantul a apreciat că procedura prealabilă nu era obligatorie, așa încât hotărârea primei instanțe este nelegală. Apelantul a invocat în fața instanței de apel excepția decăderii intimatei din dreptul de a invoca excepția inadmisibilității formulării cererii, ca motiv de apel de ordine publică. Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor aduse de apelant și a motivului de apel de ordine publică pe care l-a invocat, Curtea a reținut următoarele: În unele cazuri, legea condiționează sesizarea instanței de judecată de îndeplinirea unei proceduri prealabile obligatorii.

Astfel, potrivit art. 720 1 alin. (1) C. proc. civ., în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte. În acest scop, reclamantul va convoca partea adversă, comunicându-i în scris pretențiile sale și temeiul lor legal, precum și toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea. Data convocării pentru conciliere nu se va fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor. În cazul în care pârâtul nu dă curs convocării, dovada că de la data primirii convocării au trecut 30 de zile se anexează la cererea de chemare în judecată.

În conformitate cu art. 720 5 alin. (1) C. proc. civ., dacă pârâtul are pretenții împotriva reclamantului derivând din același raport juridic, el poate face cerere reconvențională și, în cazul litigiilor prevăzute de art. 720 1 , nu este necesară o altă încercare de conciliere. Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a aflat Dosarul nr. 50639/3/2010, care a avut ca obiect cererea prin care reclamanta SC P.B. SA a chemat în judecată pe pârâții D.C. și T.G., solicitând obligarea lor la plata unor daune-interese cauzate de modalitatea în care au exercitat mandatul de administrator. În cadrul acelui dosar, D.C. a formulat la data de 26 mai 2011 o cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 310.750 euro, reprezentând daune-interese produse prin revocarea fără justă cauză a mandatului de administrator și director general, potrivit art. 137 1 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată.

La data de 22 septembrie 2011, prima instanță a dispus judecarea separată a cererii reconvenționale, formându-se astfel Dosarul nr. 63449/3/2011. Contrar susținerilor intimatei, Curtea a reținut că judecarea separată a cererii reconvenționale a fost determinată de tardivitatea depunerii sale, coroborat cu opoziția reclamantei-pârâte la judecarea ei deodată cu cererea principală și o asemenea măsură nu are ca efect decât pe plan procedural, transformarea sa într-o cerere principală, dar care nu poate lipsi de efecte dispozițiile art. 720 5 C. proc. civ. Calificarea unei cereri ca fiind reconvențională se face în considerarea momentului în care este depusă și în strânsă legătură cu existența pe rolul unei instanțe a unui dosar în care sunt supuse judecății pretențiile reclamantului.

De altfel, nici prima instanță nu a contestat caracterul reconvențional al cererii pârâtului-apelant. Ca motiv de apel de ordine publică, apelantul a invocat decăderea intimatei din dreptul de a invoca excepția inadmisibilității formulării cererii, dar o atare critică este nefondată, de vreme ce probele relevă că excepția a fost invocată în ședința publică la care a și fost pronunțată sentința atacată. Dincolo de faptul că art. 118 alin. (2) C. proc. civ. a fost abrogat prin art. I pct. 22 din Legea nr. 219/2005, excepțiile de procedură peremptorii pot fi invocate oricând, mai înainte de dezbaterea fondului. Curtea a mai constatat că prin acțiunea principală, SC P.B. SA a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor cauzate prin adoptarea unor decizii contrare interesului societar, pe când cererea reconvențională are ca obiect obligarea societății la plata unor despăgubiri pentru revocarea fără just temei a mandatului de administrator.

Rezultă, așadar, că în timp ce în cererea principală, SC P.B. SA a susținut că apelantul nu și-a exercitat mandatul de administrator cu prudența și diligența unui bun administrator, dimpotrivă, cererea reconvențională are ca premisă tocmai demonstrarea justeții și oportunității deciziilor adoptate în perioada exercitării mandatului, care, în opinia autorului său, fac ca revocarea sa din funcția de administrator să fie fără justă cauză. Prin urmare, pretențiile reciproce ale părților izvorăsc din unul și același raport juridic, cel de mandat; în acest context, trebuie notat că raportul de revocare, la care s-a referit prima instanță, este dificil de conceput, fie și la nivel de noțiune. De aceea, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 168 din 5 aprilie 2012 a admis apelul declarat de apelantul D.C.

și în consecință a anulat Sentința civilă nr. 21326 din 17 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 63449/3/2011 și a trimis cauza primei instanțe, spre rejudecare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P.B. SRL, în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea sentinței de fond, ca legală și temeinică. În preambulul cererii de recurs, recurenta a reiterat situația de fapt desfășurată în instanțele anterioare. Prin criticile formulate, recurenta a susținut că decizia instanței de apel este lipsită de temei legal și totodată instanța a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, apreciind că transformarea cererii reconvenționale într-o acțiune principală nu lipsește de efecte dispozițiile art. 720 5 C. proc.

civ. Astfel, recurenta arată că înainte de a analiza dacă pretențiile părților derivă din același raport juridic, trebuie analizat dacă cererea reconvențională, odată disjunsă mai are caracterul unei cereri incidentale, sau devine cerere principală căreia i se aplică toate regulile cererii de chemare în judecată. Din modalitatea de redactare a textului art. 720 5 C. proc. civ., se susține că pretențiile pârâtului manifestate printr-o cerere reconvențională, nu îi mai sunt aplicabile dispozițiile privitoare la obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile. În consecință, recurenta arată că dispozițiile art. 720 5 C. proc. civ. nu sunt aplicabile ulterior disjungerii, fiind necesar ca reclamantul să facă dovada parcurgerii procedurii concilierii.

În ceea ce privește pretențiile reclamantului, în mod corect a reținut instanța de fond că acestea nu derivă din același raport juridic cu pretențiile pârâtei, iar pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 720 5 C. proc. civ., pe lângă judecarea împreună a acțiunii principale cu cererea reconvențională, pretențiile părților trebuie să derive din același raport juridic. În combaterea cererii de recurs, intimatul C.D. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că soluția pronunțată de instanța de apel este legală și temeinică, astfel încât solicită respingerea recursului ca nefondat. Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate și în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. - Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Nelegalitatea sprijinită pe acest motiv a fost motivată pe încălcarea dispozițiilor procedurale prevăzute de art. 720 5 C. proc. civ. S-a arătat că aceste dispoziții nu sunt aplicabile ulterior disjungerii, fiind necesar ca reclamantul să facă dovada parcurgerii procedurii concilierii prealabile, în condițiile în care cererea reconvențională a fost depusă tardiv la dosarul cauzei, fiind aplicată sancțiunea judecării ei separate și căpătând natura unei cereri principale cu toate consecințele care decurg de aici.

Critica este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 720 5 C. proc. civ. "Dacă pârâtul are pretenții împotriva reclamantului derivând din același raport juridic, el poate face cerere reconvențională. În cazul litigiilor prevăzute de art. 720 1 nu este necesară o altă încercare de conciliere ". În speța de față, se constată că pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a aflat Dosarul nr. 50639/3/2010, care a avut ca obiect cererea prin care reclamanta SC P.B. SA a chemat în judecată pe pârâții D.C. și T.G., solicitând obligarea lor la plata unor daune-interese cauzate de modalitatea în care au exercitat mandatul de administrator. În cadrul acelui dosar, D.C.

a formulat la data de 26 mai 2011 o cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 310.750 euro, reprezentând daune-interese produse prin revocarea fără justă cauză a mandatului de administrator și director general, potrivit art. 137 1 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată. La data de 22 septembrie 2011, prima instanță a dispus judecarea separată a cererii reconvenționale, formându-se astfel Dosarul nr. 63449/3/2011. O primă observație este legată de caracterul reconvențional al cererii pârâtului, având în vedere premisa comună a celor două cereri (cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională) respectiv demonstrarea revocării fără justă cauză a pârâtului din funcția de administrator.

Prin urmare, considerentele instanței de apel sunt corecte în sensul că pretențiile reciproce ale părților izvorăsc din același raport juridic. Din acest punct de vedere, critica recurentei prin care susține că pretențiile părților din cele două cereri nu derivă din același raport juridic, nu poate fi primită, ceea ce interesează fiind raportul juridic care a dat naștere la pretenții reciproce între părți. În continuarea acestui raționament, cererea reconvențională, deși urmează a fi judecată separat (datorită tardivității depunerii sale), ea nu își pierde caracterul incidental, în condițiile în care în litigiile comerciale, cererea reconvețională poate fi formulată numai dacă pretențiile pârâtului izvorăsc din raportul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată.

În raport de aceste considerente, se constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 720 5 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în sensul că cererea reconvențională formulată de pârât nu impune o nouă încercare de conciliere în condițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd obligativitatea parcurgerii acestei proceduri prealabile pentru cererea de chemare în judecată. În speța de față, această condiție extrinsecă nu trebuie să fie respectată, aflându-ne în situația de excepție în care legea nu prevede obligativitatea parcurgerii acestei proceduri prealabile. Actul juridic dedus judecății a fost corect interpretat astfel că nici cel de-al doilea motiv care ar putea fi încadrat numai sub aspectul enunțului în prevederile art. 304 alin. (8) C. proc.

civ., nu este fondat. Trecând peste faptul că nu s-a argumentat în fapt și în drept acest motiv în concordanță cu cerința art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța nu a schimbat înțelesul și natura cererii reconvenționale, așa încât în lipsa unor prevederi pe care recurenta nu le-a indicat pentru a combate ceea ce instanța de apel a stabilit conform dispozițiilor legale, critica rămâne la nivel de afirmație, nefundamentată legal. Prin urmare, nu i se poate reproșa instanței de apel că a dezlegat o chestiune de fapt fără trimitere la fundamentul legal. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P.B. SA împotriva Deciziei civile nr. 168 din 5 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2013. Procesat de GGC - AS