ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2776/2013

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 22 aprilie 2010 Tribunalul Giurgiu, secția civilă, a menținut măsura suspendării judecății cauzei, dispusă în baza art. 155 1 C. proc. civ. la termenul de judecată din 3 decembrie 2009, până când recurentul G.M. va preciza obiectul cererii, temeiul de drept și de fapt al acțiunii și cadrul procesual. Prin Decizia civilă nr. 258R din 14 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca inadmisibil recursul împotriva acestei încheieri. Împotriva acestei decizii, a formulat contestație în anulare contestatorul G.M., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin încheierea de ședință din 24 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, soluționarea acestei din urmă căi de atac, a fost suspendată în baza art. 155 1 C. proc. civ. reținându-se că nu au fost îndeplinite de către contestator, obligațiile stabilite sub sancțiunea menționată prin încheierea de ședință din data de 29 noiembrie 2011, prin care s-au pus în vedere între alte îndatoriri, indicarea domiciliilor părților, precizarea cadrului procesual și a limitelor învestirii instanței. După respingerea cererilor de repunere pe rol formulate succesiv de către contestator, datorită constatării de către Curte a menținerii temeiurilor suspendării în baza art. 155 1 C. proc. civ., pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina acestuia, cauza a fost repusă pe rol din oficiu la termenul de judecată, fiind luată în dezbatere excepția de perimare invocată de către pârâtul Spitalul Universitar București.

Prin Decizia nr. 525 R din 5 martie 2013 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a constatat perimată cererea formulată de contestatorul G.M.. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că deși în aparență, contestatorul a depus diligentă pentru soluționarea cauzei, în fapt, cererile acestuia de repunere pe rol, nu au avut decât un caracter formal, nefiind îndeplinite în nici unul dintre cazuri, obligațiile stabilite de către instanță. Prin urmare, niciuna dintre cererile ulterioare suspendării dispuse la termenul din 24 ianuarie 2012, nu a luat forma actului de procedură întreruptiv de suspendare prevăzut de art. 249 C. proc.

civ., deoarece simpla formulare a cererii de repunere pe rol, fără respectarea obligațiilor stabilite de instanță, nu dovedește stăruința părții în judecată, în sens procedural, astfel cum impun prevederile art. 250 alin. (1) C. proc. civ. A mai reținut curtea de apel că în conformitate cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare timp de un an. Or, în speță, de la data la care a fost suspendată judecata, a trecut mai mult de un an, fără ca părțile să fi făcut vreun act de procedură în vederea judecării procesului, pricina rămânând în nelucrare din vina acestora.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatorul G.M. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304, pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. În argumentarea recursului, recurentul a reiterat istoricul litigiului și a învederat că a efectuat toate demersurile în vederea îndeplinirii sarcinilor stabilite de către instanță, însă din cauza lipsei de colaborare a autorităților nu a putut indica domiciliul părților. Mai arată recurentul că perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de partea care justifică un interes, ori, în speță, a îndeplinit un astfel de act de procedură. Totodată recurentul învederează că decizia atacată nu a fost pronunțată în ședință publică.

Având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului, Înalta Curte va examina cu prioritate excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimatul Spitalul Universitar București. Astfel, analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva normelor legale incidente prin raportare la excepția invocată, Înalta Curte urmează să respingă recursul ca inadmisibil, în considerarea următoarelor: Potrivit dispozițiilor art. 299 C. proc. civ., "sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, precum și cele date în apel" iar în conformitate cu prevederile art. 320 alin. (2) C. proc.

civ., "Hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată." În speță, recurentul a formulat recurs împotriva Deciziei nr. 525 R din 5 martie 2013 prin care Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a constatat perimată cererea formulată de contestatorul G.M. împotriva Deciziei civile nr. 258R din 14 iunie 2011 prin care Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca inadmisibil recursul. Or, conform dispozițiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., hotărârile date în recurs sunt hotărâri irevocabile, deci nesucceptibile de recurs.

Drept consecință a principiului accesorium sequitur principale, hotărârea prin care se constată perimarea este succeptibilă de recurs numai dacă însăși hotărârea ce ar fi trebuit să se pronunțe în cauză este succeptibilă de apel sau de recurs. Astfel, hotărârea prin care se constată perimarea recursului, cum este cazul în speță, nu este succeptibilă de recurs, în caz contrar urmând a se exercita un recurs la recurs, ceea ce nu este cu putință. Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat și la nivel constituțional, fiind înscris în art. 129 din Constituție, care prevede dreptul părților și al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condițiile legii. Astfel, în sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele produse sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine.

În speța dedusă judecății, recurentul a solicitat cenzurarea unei decizii irevocabile pronunțate în soluționarea unei contestații în anulare formulate împotriva unei decizii irevocabile pronunțată în recurs, nesusceptibilă deci de a fi atacată, la rândul său, cu recurs, nemaiputând fi supusă unui nou control judiciar specific căii de reformare, împotriva sa putând fi exercitate, în condițiile legii, doar căile extraordinare de atac. În consecință, față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 137 alin. (1) și art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul G.M..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de contestatorul G.M. împotriva Deciziei nr. 525 R din 5 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2013. Procesat de GGC - CL