ÎCCJ, decizie (scj.ro #119941)

Teren expropriat pentru construirea unei autostrăzi. Prejudiciu creat ca urmare a realizării necorespunzătoare a lucrării. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

expropriere

despăgubiri

prejudiciu

C.civ. din 1864, art. 998-999

Realizarea în mod defectuos a obiectivului în vederea căruia s-a făcut exproprierea dă naștere la despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, câtă vreme suprafața de teren învecinată cu terenul expropriat, s-a surpat în urma construirii autostrăzii din pricina netaluzării lucrării, fiind complet inutilizabilă, împrejurare ce îl împiedică pe reclamant să se bucure de dreptul său de proprietate (acesta reducându-se, în fapt, doar la prerogativa dispoziției – și ea însă mai degrabă teoretică, dată fiind situația de fapt a terenului), în condițiile în care prerogativa utilizării terenului și cea a culegerii fructelor sunt, în concret, imposibile.

În ce privește calitatea procesuală pasivă în acțiunea în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., aceasta aparține Statului Român prin CNADNR, întrucât drumul public realizat defectuos care a determinat alunecarea de teren și care a creat prejudiciul este proprietatea Statului Român, administrator în numele statului fiind CNADNR (care are ca responsabilități administrarea, exploatarea, întreținerea, modernizarea și dezvoltarea rețelei de drumuri naționale și autostrăzi de pe teritoriul României).

Secția I civilă, decizia nr. 3376 din 28 noiembrie 2014

Prin sentința civilă nr. 964 din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj, s-au respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, prescripției și tardivității,  invocate de către pârât. S-a admis în parte cererea formulată de  reclamantul K.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat  prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România. S-a dispus exproprierea suprafeței de 218 m.p. cu o despăgubire de 8.218,6 lei, respectiv 37,7 lei  pe m.p.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele:

Reclamantul a solicitat exproprierea totală în privința imobilului în  suprafață de 1.700 m.p.  situat în Turda  și stabilirea despăgubirii pentru întreaga suprafață.

Instanța a constatat că prin Hotărârea nr. 72/2005 a fost expropriată o suprafață de 664,44 mp. din terenul mai sus menționat, reclamantul acceptând despăgubirile pentru această suprafață. Având în vedere că în fapt, lucrările efectuate de pârât s-au întins pe întreaga suprafață a imobilului și că terenul a fost iremediabil distrus, fiind adus în imposibilitate de explorare și lipsit de valoare economică, reclamantul a ales să solicite exproprierea totală.

Referitor la excepția inadmisibilității, instanța de fond a reținut că, chiar dacă temeiul exproprierii la constituit Legea nr. 198/2004, potrivit art. 9 alin. (3) din această lege acțiunile formulate în justiție se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994. Ori, potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 33/1994, proprietarul poate cere și exproprierea totală, iar instanța poate încuviința această cerere, indiferent dacă există sau nu declarația de utilitate publică.

În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune și a tardivității, instanța de fond a reținut că termenul de prescripție nu poate curge de la data  hotărârii de  expropriere, ci de la data  la care a început demararea lucrărilor, cel mai devreme, deoarece reclamantul nu a atacat hotărârea nr. 72/2005 emisă de către pârât, ci a solicitat exproprierea totală și stabilirea de despăgubiri pentru întreaga suprafață.

În ce privește fondul cauzei,  instanța, după ce a administrat proba cu expertiză topografică și cu expertiză de evaluare a reținut următoarele: prin raportul de evaluare a fost stabilită valoarea terenului  la 37,7 lei/mp. Potrivit raportului de expertiză  topografică, terenul rămas în proprietate după expropriere, are suprafața de 1018 mp din care  se poate folosi pentru agricultură  800 m.p. nefiind reală susținerea reclamantului în sensul că întregul teren rămas este nefolosibil și lipsit de valoare economică. Din totalitatea terenului rămas în proprietatea reclamantului, doar o suprafață de 218 m.p. este afectată de alunecarea de teren și, prin urmare, doar cu privire la această suprafață se poate dispune exproprierea.

Instanța a respins apărarea pârâtului privitoare la lipsa răspunderii sale cu motivarea că  aducerea în stare de neîntrebuințare a terenului a avut loc în legătură cu lucrarea pârâtului, care răspunde de executarea acesteia.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C.N.A.D.N.R., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 239/A din 13 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj.

Motivând decizia, instanța de apel a confirmat în totul starea de fapt și de drept reținută de prima instanță.

Recursul exercitat de  pârâta  C.N.A.D.N.R a fost  admis prin decizia civilă nr. 3116 din 08 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul casării  și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În motivarea deciziei s-au arătat, în principal, următoarele:

Conform dispozițiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, acțiunile formulate în temeiul art. 9 (referitoare la procedura de urmat în situația în care expropriatul este nemulțumit de cuantumul despăgubirilor) se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică,  în ceea ce privește despăgubirile.

Cu alte cuvinte, Legea specială nr. 198/2004 a limitat aplicarea dispozițiilor legii generale în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică doar cu privire la acordarea despăgubirilor.

Dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora dacă expropriatorul cere exproprierea numai unei părți din imobil iar proprietarul cere exproprierea totală, instanța va aprecia, în raport cu situația reală, dacă exproprierea în parte este posibilă, în caz contrar, dispunând exproprierea totală, nu sunt aplicabile cauzei întrucât nu reglementează modalitatea de acordare a despăgubirilor.

În cauza de față, reclamantul invocă producerea unui prejudiciu ca urmare a construirii autostrăzii și anume faptul că o suprafață de teren de 218 mp este afectată de alunecare, fiind prăbușită spre traseul autostrăzii, prejudiciu independent de valoarea despăgubirilor acordate pentru valoarea reală a imobilului expropriat.

Drept urmare, instanța de apel avea obligația de a stabili situația de fapt incidentă cauzei, în sensul de a verifica dacă prejudiciul este ulterior acordării despăgubirilor stabilite urmare a acordului intervenit între părți, deoarece despăgubirea, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului.

Noțiunea de prejudiciu presupune cuantificarea tuturor daunelor suferite de proprietar urmare a faptului exproprierii. Doar după stabilirea situației de fapt, cu identificarea cauzelor ce au condus la alunecarea terenului, instanța va putea aplica corect legea incidentă cauzei și drept consecință, va putea proceda la acordarea despăgubirilor solicitate.

Față de cele menționate, aspectele de nelegalitate invocate cu privire la modalitatea de calcul a despăgubirilor pentru terenul solicitat, ce se solicită a fi expropriat, nu au mai fost analizate.

În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, prin  decizia  nr. 38/A din 06 iunie 2013, a respins ca nefondat apelul pârâtei împotriva sentinței civile nr. 964/2010 a Tribunalului Cluj.

Motivând decizia, instanța de apel a reținut, între altele, că:

Reținând situația de fapt constatată și de prima instanță cu privire la suprafața afectată din proprietatea reclamantului, pe baza probelor administrate, instanța de apel a constatat că  alunecarea de teren care a afectat prăbușirea suprafeței de 218 mp, teren situat în partea sudică a parcelei, a avut loc în perioada anilor 2008 - 2010 ca urmare a lucrărilor efectuate la construcția autostrăzii.

Înainte de începerea lucrărilor la autostradă, terenul nu a fost afectat de alunecări sau alte degradări -  fiind cultivat cu  viță de vie care are  calitatea de a "fixa" foarte bine solul. Ca urmare a construcției autostrăzii, neînsoțită de lucrări de taluzare/stabilizare a versanților rezultați în urma lucrărilor și de amplasare la baza lor a unor rigole de scurgere a apei, echilibrul hidrodinamic și componenta straturilor din sol  au fost stricate și s-a produs o alunecare de teren care îl face impropriu utilizării.

Întrucât prin construirea autostrăzii o parte din terenul rămas în  proprietatea reclamantului,

după exproprierea de la acesta a parcelei cu nr. cadastral 427, este afectat de alunecare astfel că nu mai prezintă nici o utilitate practică proprietarului, iar faptul alunecării este cauzat de construirea autostrăzii este evident că singura modalitate în care proprietarul poate fi despăgubit pentru terenul pe care nu îl mai poate folosi din cauza alunecării, este aceea ca suprafața de teren de 218 mp să fie expropriată de către aceeași autoritate care a făcut  exproprierea inițială, iar proprietarul să beneficieze de despăgubiri la valoarea terenului. Această valoare a terenului a fost stabilită conform prevederilor art. 26 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 33/1994, prin expertiza tehnică  judiciară de evaluare, ca  fiind 37,7 lei/mp.

Critica pârâtului apelant privitoare la lipsa de calitate procesuală pasivă a fost respinsă  cu motivarea că alunecarea de teren care afectează suprafața de 218 mp nu a fost provocată de o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, care să antreneze răspunderea civilă delictuală potrivit art. 998 - art. 999 C.civ ci a fost determinată de construirea autostrăzi,  fiind o consecință directă a acestei edificări. Construirea autostrăzii nu constituie o faptă ilicită, însă eventualele consecințe ale acestui fapt, răsfrânte asupra unor terțe persoane, trebuie reparate de către expropriator în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (4) și art. 26 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 33/1994 care este o lege specială în raport de prevederile codului civil.

Împotriva deciziei  nr. 38/A/2013 a declarat recurs pârâta C.N.A.D.N.R ce a fost admis prin decizia civilă nr. 361 din 04 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul casării și trimiterii cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel.

Instanța de recurs a reținut  încălcarea de către instanța de rejudecare, sancționată cu nulitatea hotărârii, a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.pr.civ., potrivit căruia, „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Prin decizia de casare s-a stabilit, în mod irevocabil, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, neputându-se dispune exproprierea totală, iar recomandarea de stabilire a situației de fapt în vederea aplicării corecte a legii vizează modalitatea de stabilire și acordare a despăgubirilor pretinse de către expropriat, iar nu întinderea exproprierii.

Instanța de apel, urmare a suplimentării probatoriilor administrate în rejudecare, deși a constatat că alunecarea de teren a avut loc ulterior exproprierii din 2005, ca urmare a lucrărilor efectuate la construcția autostrăzii, fiind o consecință directă a acestei edificări, a concluzionat că eventualele consecințe ale acestui fapt trebuie reparate de către expropriator în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (4) și art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994.

Această abordare este însă contrară celor statuate cu putere de lucru judecat prin decizia de casare, care a stabilit că în speță nu sunt aplicabile normele arătate, fiind deci, încălcate dispozițiile art. 315 alin. (1) C.pr.civ.

Menținând soluția primei instanțe privind exproprierea suprafeței surpate de 218 mp, fundamentată pe dispozițiile legale mai sus menționate, a căror incidență în cauză a fost însă înlăturată prin decizia de casare a Înaltei Curți, instanța de apel a încălcat limitele rejudecării și îndrumările conținute în această decizie, situație ce nu poate fi remediată decât prin casarea hotărârii astfel pronunțate și trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare.

Pe de altă parte, deși a procedat la o corectă stabilire a situației de fapt relativ la identificarea cauzelor ce au condus la alunecarea terenului și la momentul când a intervenit o atare împrejurare, instanța de apel face o confuzie în ceea ce privește calificarea juridică a cererii de reparare a prejudiciului produs expropriatului. Astfel, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane  îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia”. Textul de lege se referă la daunele, respectiv, prejudiciul creat prin expropriere, adică prin deposedarea forțată de bun, în speță, de terenul destinat construcției autostrăzii, cu consecința pierderii prerogativelor dreptului de proprietate, iar nu la eventualul prejudiciu rezultat din efectuarea lucrărilor, ulterior exproprierii, pentru realizarea obiectivului de utilitate publică, autostrada în sine.

În rejudecare, instanța de apel va proceda la soluționarea cauzei conform indicațiilor primei decizii de casare, dar și cu luarea în considerare a celor expuse în prezenta decizie.

Față de considerentele expuse, celelalte critici privind prescripția dreptului la acțiune și inadmisibilitatea acțiunii nu au mai fost analizate, urmând ca instanța de apel să se pronunțe în rejudecare asupra lor, ținând cont de dezlegările deciziilor de casare intervenite în cauză.

Procedând la rejudecarea apelului potrivit celor stabilite de  instanța de recurs, curtea de apel are în vedere următoarele:

Prin decizia civilă nr. 38/A din 06 mai 2013 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în rejudecarea apelului, s-a stabilit, în urma administrării și interpretării probatoriului administrat, că alunecarea de teren s-a produs în perioada 2008 - 2009 și a fost cauzată de lucrările de construire a autostrăzii Transilvania, lucrări care nu au fost urmate  de cele de consolidare/taluzare a versanților rezultați.

Aceste constatări ale instanței de apel au fost menținute prin decizia nr. 361/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, aceasta statuând, între altele, că instanța de apel „… a procedat la o corectă stabilire a situației de fapt relativ la identificarea cauzelor ce au condus la alunecarea terenului și la momentul când a intervenit o atare împrejurare …”. Se poate, prin urmare, considera că aspectele de fapt privitoare la existența alunecării de teren, a cauzelor care au generat aceasta și la momentul la care alunecarea a intervenit sunt limpede stabilite, nemaifiind necesară, în prezenta rejudecare, o nouă analiză a materialului probator pentru a se stabili aspectele sus-arătate.

Prin raportare la cele dispuse în ambele cicluri procesuale de instanța de recurs, este necesar însă a se determina  dispozițiile legale incidente cauzei, în temeiul cărora se impune a fi judecată acțiunea reclamantului.

Instanța de apel a apreciat că  fapta pârâtei de a nu efectua, consecutiv lucrărilor de realizare a autostrăzii, și lucrări de consolidare/taluzare a versanților rezultați, îmbracă trăsăturile caracteristice ale unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu în sensul prevederilor art. 998 și art. 999 C.civ.

Chiar dacă reclamantul nu a indicat înaintea primei instanțe aceste prevederi legale ca temei al acțiunii, preferând invocarea  art. 9 și 10 din Legea nr. 198/2004, art. 21, art. 24 alin. (4) și art. 27 din Legea nr. 33/1994 trebuie considerat că, în ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirea, sunt incidente prevederile art. 998 și art. 999 C.civ. În spiritul prevederilor art. 84 C.pr.civ., esențială este intenția reală a părții, înțeleasă ca scop al acțiunii sale în justiție, iar în cauză nu încape nicio îndoială că reclamantul a urmărit obținerea unei despăgubiri ca urmare a prejudiciului ce i-a fost cauzat de alunecările de teren intervenite.

Fiind indicată în mod corect fapta cauzatoare de prejudiciu (iar reclamantul a făcut aceasta în cuprinsul motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată), determinarea temeiului juridic aplicabil capătului de cerere în despăgubiri apare ca o consecință a stării de fapt relevante în cauză. Doar astfel poate fi înțeleasă dezlegarea instanței de recurs făcută încă în primul ciclu procesual, potrivit căreia, după stabilirea situației de fapt, cu identificarea cauzelor ce au condus la alunecarea terenului, instanța de apel „… va putea aplica corect legea incidentă cauzei și drept consecință, va putea proceda la acordarea despăgubirilor solicitate”.

Experții desemnați au stabilit că prejudiciul cauzat reclamantului prin surparea terenului și punerea în imposibilitate de utilizare este de 37,70 lei/m.p., ceea ce corespunde, pentru suprafața de 218 m.p., sumei totale de 8.218,6 lei.

Valoarea astfel stabilită este corespunzătoare valorii de piață a terenului, însă ea trebuie socotită adecvată în raport cu necesitatea despăgubirii echitabile a reclamantului câtă vreme suprafața de 218 m.p. teren este complet inutilizabilă (agricol, constructiv etc.). Starea în care se află în prezent această suprafață de teren îl împiedică pe reclamant să se bucure de dreptul său de proprietate (acesta reducându-se, în fapt, doar la prerogativa dispoziției - și ea însă mai degrabă teoretică, dată fiind situația de fapt a terenului), în condițiile în care prerogativa utilizării terenului și cea a culegerii fructelor sunt, în concret, imposibile.

Capătul de cerere prin care reclamantul solicită exproprierea întregii suprafețe de teren apare ca inadmisibil, fiind de văzut, sub acest aspect, că dezlegările instanței de recurs cu privire la dispozițiile legale aplicabile exclud posibilitatea de a se dispune exproprierea chiar și pentru suprafața de 218 m.p. afectată de surparea terenului. Excepția inadmisibilității invocată de pârâtă este, deci, întemeiată și trebuie admisă.

Nu s-ar putea considera însă că poate fi admisă și excepția tardivității, având întâietate în soluționare excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect exproprierea.

În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere în

despăgubiri, s-a reținut,  prin raportare și la cele dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție și la efectele acestor dezlegări, că cererea în despăgubire, fiind întemeiată pe dreptul comun, termenul de prescripție extinctivă este tot cel de drept comun, anume de 3 ani de la data la care reclamantul  a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cele care răspunde de ea (art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, ca act normativ incident). Or, proba cu expertiza administrată în proces a relevat că alunecarea de teren s-a produs în perioada 2008 - 2009 și a fost cauzată de lucrările efectuate la autostrada Transilvania. Prin urmare, termenul de prescripție a început a curge de la această dată (deci cel mai devreme din anul 2008), în vreme ce prezenta acțiune a fost promovată la 07 martie 2008, cu respectarea termenului legal de 3 ani.

Astfel instanța de apel a admis în parte apelul declarat de Statul Român, prin CNADNR  schimbând  în parte sentința, în sensul admiterii excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect exproprierea și respingerii ca inadmisibil, în totalitate, a acestui capăt de cerere, despăgubirile cuvenite reclamantului  fiind menține la suma de 8.218,6 lei, însă nu cu titlu de expropriere, ci de despăgubiri civile avându-și izvorul în fapta ilicită delictuală a CNADNR. S-au menținut dispozițiile sentinței cu privire la admiterea în parte a acțiunii și la respingerea excepției prescripției și a tardivității cererii de chemare în judecată,

Împotriva  deciziei nr. 607/A/2014  a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin CNADNR.

În principal, recurentul, în temeiul art. 304 pct. 6 C.proc.civ.  a solicitat  modificarea în parte a deciziei  recurate  în sensul limitării soluției la respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

A susținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat exclusiv obligarea la expropriere totală, or, prin hotărârea recurată, instanța de apel a acordat despăgubiri în condițiile art. 998 și 999 C.civ., cu încălcarea principiilor rolului activ și disponibilității. Pe de o parte, a recalificat cererea de obligare la expropriere într-o cerere de acordare de despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 998 și 999 C.civ. și a obligat la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri civile, iar,  pe de altă parte, s-a pronunțat și cu privire la cererea de obligare la expropriere, respingând-o ca inadmisibilă. Astfel, instanța de apel a catalogat cererea de obligare la expropriere ca fiind un capăt de cerere, în contextul în care cererea de obligare la expropriere reprezenta însăși „cererea de chemare în judecată".

În raport de calificarea juridică care a fost dată, cu încălcarea principilor rolului activ și disponibilității, invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a CNADNR în calitate de reprezentantă legală a Statului Român.

S-a susținut că  reprezintă  interesele expropriatorului, Statul Român, exclusiv în litigiile care au ca obiect cererea de constatare a calității de persoană îndreptățită la despăgubiri pentru expropriere și cererea de majorare a cuantumului despăgubirii. În ambele ipoteze, litigiul este generat de faptul exproprierii și este străin tezei răspunderii civile delictuale (exproprierea nu reprezintă un delict). Or, în contextul în care se solicită despăgubiri pentru o faptă delictuală, Statul Român, în calitate de proprietar al autostrăzii, nu este reprezentat de CNADNR, ci  de către Ministerul Finanțelor Publice.

În subsidiar, recurenta, în temeiul art. 304 pct. coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 313 C.proc.civ. a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre competentă soluționare (în fond) judecătoriei, în raport de recalificarea juridică care a fost dată de către instanța de apel, respectiv în raport de cererea de acordare de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale.

S-a susținut că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul tribunalului în temeiul legislației incidente în materie de expropriere iar în condițiile recalificării acțiunii într-o cerere de acordare de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, competența de soluționare în fond revine, în acord cu normele procedurale, judecătoriei.

Tot în subsidiar, recurenta, în temeiul art. 312 alin. (3) C.proc.civ. a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare exclusiv în vederea recalculării cuantumului despăgubirii.

A învederat  că instanța de apel a menținut în mod nelegal evaluarea care a fost realizată în fond (37,7 lei/m.p.) întrucât a apreciat, în mod eronat, faptul că instanța de recurs ar fi reținut în considerentele deciziei de casare nr. 3617/2014 inclusiv temeinicia raportului de evaluare. Or, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de casare, instanța de recurs s-a pronunțat exclusiv cu privire la stabilirea situației de fapt relativă la identificarea cauzelor ce au condus la alunecarea terenului și la momentul când a intervenit o atare împrejurare dar  instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la

legalitatea evaluării.

A susținut că a formulat critici cu privire la modalitatea în care a fost evaluată despăgubirea prin toate actele procedurale pe care le-a depus la dosar, ulterior momentului efectuării expertizei. Instanța  a stabilit cu titlu de despăgubire o valoare, care dincolo de faptul că a fost stabilită în mod greșit, reprezintă valoarea de înlocuire a terenului în patrimoniul reclamantului. Or, în condițiile în care terenul nu a fost expropriat, faptul acordării sumei menționate echivalează cu o expropriere în fapt. Totodată, valoarea de 37,7 lei/mp a fost determinată de către experți la nivelul anului 2009 pentru o altă suprafață de teren decât cea care face obiectul despăgubirilor civile stabilite în condițiile art.998 și art.999 C.civ., adică pentru suprafața expropriată, ori, suprafața de 218 mp. nu este expropriată.

Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare

:

Motivul de recurs întemeiat pe  art. 304 pct. 6 C.proc.civ.  este nefondat.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, pe de o parte, să se dispună exproprierea totală a terenului său, în temeiul art. 24 din Legea nr. 33/1994 și, pe de altă parte, despăgubiri pentru prejudiciul produs.

Deci instanța a fost investită cu două capete de cerere iar nu exclusiv  cu un capăt de cerere privind obligarea la expropriere totală, cum susține recurenta. Astfel instanța nu a încălcat nici principiul rolului activ și nici principiul disponibilității ci, conformându-se îndrumărilor celor două decizii de casare ale instanței de recurs a dat calificarea juridică corectă faptelor și a stabilit temeiul juridic al capătului de cerere având ca obiect despăgubiri față de statuările obligatorii potrivit cărora nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 33/1994.

Instanța de apel nu a recalificat cererea de obligare la expropriere într-o cerere de acordare de despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 998 și 999 C.civ. ci doar a dat încadrarea juridică corectă capătului de cerere accesoriu privind despăgubirile, potrivit prevederilor art. 84 C.proc.civ., conform îndrumărilor deciziei de casare.

Astfel, fiind investită cu două capete de cerere, corect instanța de apel  le-a soluționat pe amândouă. De altfel, prin a doua decizie de casare, s-au dat îndrumări instanței de rejudecare, să se pronunțe asupra excepției de inadmisibilitate (care vizează cererea de expropriere totală) și de prescripție (care vizează cererea de despăgubiri).

Excepția lipsei calității procesuale pasive a CNADNR în prezenta cauză nu poate fi primită.

Pentru capătul de cerere  întemeiat pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 33/1994,  CNADNR are fără îndoială calitate procesuală, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 198/2004 și pe cele ale Legii nr. 33/1994.

În ce privește despăgubirile întemeiate pe dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., prejudiciul cauzat prin surparea terenului  învecinat celui expropriat este un prejudiciu creat prin realizarea defectuoasă a obiectivului de investiție care a determinat exproprierea. Drumul public realizat defectuos care a determinat alunecarea de teren și care a creat prejudiciul este proprietatea Statului Român iar administratorul în numele statului este CNADNR (care are ca responsabilități administrarea, exploatarea, întreținerea, modernizarea și dezvoltarea rețelei de drumuri naționale și autostrăzi de pe teritoriul României)

Astfel, Statul Român - prin CNADNR - are calitate procesuală în cauză și în capătul de cerere privind despăgubirile. Într-adevăr, exproprierea nu este un delict însă realizarea obiectivului în vederea căruia s-a făcut exproprierea, în mod defectuos, dă naștere la despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, producându-se ulterior exproprierii o amplificare a prejudiciului produs celui expropriat.

Nu poate fi primit nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 313 C.proc.civ., motiv  prin care se invocă necompetența materială a tribunalului de a soluționa cauza.

Obiectul cererii l-au reprezentat cele două capete de cerere,  unul întemeiat pe dispozițiile art. 24 din Legea  nr.33/1994 și celălalt întemeiat pe disp. art. 998-999 C.civ.

Capătul de cerere principal era cel întemeiat pe art. 26 din Legea 33/1994 și atrage competenta tribunalului iar pentru capătul de cerere accesoriu, operează prorogarea de competență în temeiul art.17 C.proc.civ.

Astfel, corect tribunalul s-a considerat competent să soluționeze și cererea de despăgubiri. De altfel, nici nu se mai putea pune problema competenței față de îndrumările deciziilor de casare.

Nu poate fi primită nici critica privind nelegalitatea evaluării prejudiciului, acest motiv fiind de fapt un motiv de netemeinicie ce nu poate fi cenzurat în recurs, față de caracterul limitativ al motivelor de recurs  ce pot fi analizate prin prisma dispozițiilor art. 304 C.proc.civ., instanța de apel motivând  de ce valoarea  stabilită,  care deși este corespunzătoare valorii de piață a terenului, trebuie socotită adecvată în raport cu necesitatea despăgubirii echitabile a reclamantului - câtă vreme suprafața de 218 m.p., surpată în urma construirii autostrăzii ca urmare a netaluzării lucrării, este complet inutilizabilă încât îl împiedică pe reclamant să se bucure de dreptul său de proprietate (acesta reducându-se, în fapt, doar la prerogativa dispoziției – și ea însă mai degrabă teoretică, dată fiind situația de fapt a terenului), în condițiile în care prerogativa utilizării terenului și cea a culegerii fructelor sunt, în concret, imposibile.

Față de considerentele expuse, Curtea a respins ca nefondat recursul statului, menținând  ca legală soluția recurată.