ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3485/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația în anulare înregistrată la 8 septembrie 2014 sub nr. de mai sus, contestatorii P.I. și P.L. au solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România D.R.D.P. Iași, anularea Deciziei civile nr. 479 din 12 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în temeiul art. 318 C. proc. civ., arătând că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de nelegalitate învederate, iar pe de altă parte nici nu a fost motivată și argumentată înlăturarea acestora.

Astfel, contestatorii arată că în fapt, prin motivele de recurs au învederat că instanța de apel, nu a motivat soluția în sensul arătării motivelor pentru care a înlăturat aspectele învederate în motivele de apel, că Decizia nr. 21/A din data de 9 mai 2013 pronunțată de către Curtea de Apel Galați a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., însă cu toate acestea instanța de recurs nu a cercetat toate aspectele de nelegalitate învederate în motivele de recurs. Cu privire la motivarea instanței de recurs privind primul motiv de recurs constând în neacordarea despăgubirilor pentru zona de protecție prevăzută de O.G. nr. 43/1997, contestatorii arată că au învederat instanței de recurs că sunt îndreptățiți a li se acorda despăgubiri pentru zona de protecție în raport de dispozițiile art. 25 - 27 din Legea nr. 33/1994 coroborate cu dispozițiile art. 17 din O.G.

nr. 43/1997, din care rezultă că, în ce privește zona de protecție care ar rămâne în proprietatea lor, au o serie de obligații care le limitează dreptul de folosință. Obligația respectării zonei de protecție a fost generată de exproprierea terenului pentru realizarea șoselei reprezentând Varianta de ocolire a municipiului Iași la DN28. Contestatorii mai învederează că prin Hotărârea nr. 6 din 31 martie 2000 a Consiliului Local al Comunei Miroslava, pentru această zonă a fost aprobat Planul Urbanistic Zonal pentru realizarea de construcții, iar potrivit avizelor eliberate de Oficiul de Cadastru Agricol și Organizarea Teritoriului Agricol Iași (anexa nr. 3), terenul proprietatea lor a fost scos din circuitul agricol prin schimbarea categoriei de folosință în teren neagricol.

Prin urmare, susțin contestatorii, terenul a fost cumpărat pentru a se construi și nu pentru a fi zonă de protecție pentru șoseaua reprezentând Varianta de ocolire a municipiului Iași la DN28, iar dacă exproprierea nu se realiza, nu pierdeau folosința suprafeței de teren ce acum reprezintă zona de protecție.

De asemenea, contestatori susțin că au mai învederat instanței de recurs împrejurarea că potrivit dispozițiilor Legii nr. 33/1994 despăgubirea se compune din valoarea reală imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului (în cazul de față lipsa de folosință a zonei protejate) și că, în cauză a fost efectuată o expertiză evaluatorie cu privire la lipsa de folosință a zonei de protecție,prin care s-a constatat că valoarea anuală a lipsei de folosință a terenului situat în comuna Miroslava, jud. Iași, format din zona de protecție a șoselei reprezentând Varianta de ocolire a municipiului Iași la DN28, începând cu anul 2007, este de 272.400 euro/an, însă nici aceste aspecte nu au fost analizate ceea ce echivalează cu omiterea cercetării motivelor de nelegalitate.

Din această perspectivă, se solicită a se observa că instanța de recurs a motivat soluția cu privire la acest capăt de cerere, făcând referire numai la existența obligației existente în sarcina lor, fără a analiza aspectele de nelegalitate constând în aplicarea greșită a legii, în sensul că potrivit Legii nr. 33/1994, au dreptul la despăgubiri pentru zona de protecție, pentru că aceasta a fost generată de însăși realizarea exproprierii pentru drumul reprezentând Varianta de ocolire a municipiului Iași la DN28. Cu privire la motivarea instanței de recurs privind cel de-al doilea motiv de recurs, constând în stabilirea eronată a datei pentru cuantificarea despăgubirilor, contestatorii au susținut că instanța de apel a reținut, în mod nelegal, data care trebuie luată în calcul pentru stabilirea cuantumului prejudiciului, față de dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Prin urmare, arată contestatorii, daunele cauzate proprietarului se stabilesc în raport de dovezile prezentate, iar valoarea reală a imobilului se stabilește în raport de prețul determinat la data întocmirii raportului de expertiză. Deși aceste aspecte de nelegalitate au fost învederate instanței de recurs, contestatorii susțin că instanța a omis să le analizeze și să justifice înlăturarea lor, invocând numai aspectele care privesc stabilirea valorii reale a imobilului. Practic susțin contestatorii, potrivit dispozițiilor legale evocate prejudiciul este diferit de valoarea reală a imobilului, și se stabilește în mod diferit. în raport de probele administrate, iar instanța de recurs a omis să cerceteze și să justifice înlăturarea acestor aspecte care confirmau nelegalitatea hotărârii.

Cu privire la motivarea instanței de recurs privind cel de-al patrulea motiv de recurs, privind acordarea de despăgubiri pentru împrejmuire și cele două căi de acces din DN 28 către cele două loturi, contestatorii arată prin acțiunea formulată, au solicitat să li se acorde despăgubiri pentru constituirea a două căi de acces din DN 28 către cele două loturi,arătând că sunt nevoiți să suporte cheltuieli în acest sens în valoare de 208.363,30 euro (echivalentul în lei la data plății), astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, însă instanța la soluționarea recursului, nu a avut în vedere acest raport de expertiză. Contrar celor reținute de către instanțe, contestatorii arată că până la apariția șoselei de centură, accesul se făcea cu aprobare prin incinta complexului-comercial M.C.C., după exproprierea pentru realizarea șoselei - Varianta de Ocolire a Municipiului Iași la DN 28, M.C.C.

le-a limitat accesul, fiind nevoiți să facă două căi de acces, pe proprietatea lor ce prin expropriere a fost divizată în două loturi. Cu privire la motivarea instanței de recurs privind cel de-al cincilea motiv de recurs, privind scăderea valorică a proprietății, contestatorii susțin că instanța de recurs a omis să cerceteze acest aspect, deși prin motivele de recurs, au învederat faptul că instanța de apel a ignorat aceste aspecte, apreciind în mod nelegal că proprietatea nu a scăzut valoric în pofida raportului de expertiză aflat la dosarul cauzei. Din perspectiva celor expuse, contestatorii solicită admiterea contestației în anulare, anularea deciziei instanței de recurs și pe fond admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Examinând hotărârea atacată pe calea contestației în anulare, prin prisma dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin Decizia civilă nr. 479 din 13 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de reclamanții P. (P.) I., P.L. și de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România D.R.D.P. Iași, împotriva Deciziei civile nr. 21 din 9 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, fiind reținute următoarele considerente: Prin acțiunea înregistrată la 11 februarie 2011 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanții P.I.

și P.L., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 pentru comuna Miroslava, județul Iași, au solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri de aproximativ 100 euro/mp pentru terenurile reclamanților ocupate de pârâtă în raza unității administrativ-teritoriale indicate, efectuarea operațiunilor cadastrale de dezmembrare pentru suprafață ocupată și intabularea în cartea funciară a dezmembrărilor. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au achiziționat, în timp, mai multe parcele de teren în zona comunei Miroslava, județul Iași, cu scopul de a realiza o investiție (fabrică de combustibil ecologic), rezultând o suprafață compactă de 5,67 ha.

Ulterior, prin H.G. nr. 444/2007, s-au aprobat indicatorii tehnico-economici pentru obiectivul de investiții "Variantă de ocolire a Municipiului Iași - Etapa I - Varianta Sud", iar șoseaua de centură respectivă a fost proiectată să treacă pe terenul reclamanților, astfel că dreptul lor de proprietate a fost îngrădit și investiția nu s-a mai realizat. Mai mult, deși lucrările de construcție a șoselei de centură au început în anul 2008, acest lucru s-a făcut fără autorizație de construire, pentru că statul a intrat în posesia terenului ocupat de șosea abia în anul 2010, când s-au consemnat despăgubirile. Au susținut că despăgubirile sunt mai mici decât valoarea terenului, care trebuia considerată ca fiind cea din 2007 (când s-a demarat realizarea șoselei de centură), iar nu cea din 2010 (mult mai mică și care a fost reținută de pârâtă la "indicațiile" prefectului de Iași).

Prin precizarea de la termenul de judecată din 21 martie 2011, reclamanții au arătat că înțeleg să se judece cu Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - D.R.D.P. Iași, instanța luând act de această manifestare de voință și modificând cadru procesual în consecință. Acțiunea a fost întregită de reclamanți cu un al treilea capăt de cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului la întocmirea proiectelor, obținerea autorizațiilor și suportarea costurilor pentru realizarea a două căi de acces la cele două terenuri rezultate în urma exproprierii, suprafața ocupată de șosea în urma exproprierii prin H.G.

nr. 8/2010 separând terenul reclamanților, inițial compact, în două terenuri mai mici (prin înscris depus pentru termenul din 18 aprilie 2011 - dosarul Tribunalului Iași), la care să se adauge contravaloarea a două îngrădituri pentru cele două căi de acces și contravaloarea suprafețelor de teren aferente (încheierea de ședință din 31 octombrie 2011, îndreptată prin încheierea din 30 noiembrie 2011). Reclamanții au susținut că înainte de expropriere terenul avea acces la calea publică, iar în prezent nu mai există o astfel de cale de acces. Prin Încheierea civilă nr. 5772 din 5 iulie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 4440/1/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis cererea de strămutare formulată de reclamanți, iar cauza a fost strămutată la Tribunalul Galați, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galați pe 26 septembrie 2011, cu păstrarea numărului unic de dosar. La termenul de judecată din 13 septembrie 2012, instanța a pus în discuție excepțiile invocate de pârât prin întâmpinare și, unindu-le cu fondul, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a rămas în pronunțare. Astfel Tribunalul Galați, prin Sentința civilă nr. 1643 din 18 septembrie 2012 a respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de pârâtul Statul Român; a admis în parte cererea reclamanților; a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 156.390,70 lei cu titlu de despăgubiri; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea reclamanților de obligare a pârâtului să realizeze operațiunile cadastrale aferente exproprierii și a obligat pârâtul la plata sumei de 652,75 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanți.

Cu privire la excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului în ce privește plata de despăgubiri pentru suprafețele de teren ocupate în plus, tribunalul a reținut că nu este incidentă având în vedere că ambele părți sunt de acord asupra faptului că suprafața de teren efectiv afectată de lucrările la șosea este mai mare decât cea inițial prevăzută și că obiectul dedus judecății ce vizează despăgubiri pentru terenul ocupat prin expropriere, atrage și calitatea procesuală pasivă a pârâtului pentru suprafața pretins ocupată suplimentar prin aceeași expropriere. Cu privire la excepția tardivității acțiunii în ce privește contestarea hotărârii de expropriere, instanța a reținut că hotărârea de despăgubire a fost comunicată reclamanților pe 3 ianuarie 2011 și a fost contestată de aceștia pe 24 ianuarie 2011, la 21 de zile distanță, deci înainte de împlinirea termenului de decădere de 30 de zile.

În consecință instanța a respins, ca neîntemeiată și această excepție. Împotriva Sentinței civile nr. 1643 din 18 septembrie 2012 a Tribunalului Galați au declarat apel ambele părți, iar prin Decizia civilă nr. 21 din 9 mai 2013 a Curții de Apel Galați, secția I civilă a fost admis apelul reclamanților P.I. și P.L., a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 425.620 euro, echivalentul în lei la data plății cu titlu de despăgubiri pentru suprafața de 5038 mp + 1510 mp, astfel cum a fost identificată de expertul B.M.D., prin suplimentul la raportul de expertiză, a fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a respins, ca nefondat, apelul pârâtului, pentru următoarele considerente: Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 8 februarie 2000, reclamanții au achiziționat mai multe parcele de teren, rezultând o suprafață compactă de 5, 67 ha.

În baza H.G. nr. 444/2007 s-a dispus aprobarea indicatorilor tehnico-economici pentru obiectivul de investiții - Varianta de ocolire a Municipiului Iași etapa I, Varianta Sud, județul Iași. Prin H.G. nr. 1115 din 11 octombrie 2010, s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Varianta de ocolire a municipiului Iași - Etapa I - Varianta Sud" Obiect 1. Varianta trafic greu, sector Km 0 +000 (DN 28) - Km 13 +905 (DJ 248). În urma evaluărilor cadastrale realizate de expropriator, terenul proprietatea reclamanților a fost identificat ca fiind afectat de trecerea coridorului de expropriere, inițial pentru o suprafață de 5038 mp, compusă din mai multe numere cadastrale.

După realizarea documentațiilor cadastral juridice prin care au fost identificate suprafețele afectate, la data de 19 noiembrie 2008, proprietarii au fost notificați la adresa de domiciliu cu care figurează înregistrați în actele de stare civilă, respectiv București. La data de 11 decembrie 2010, prin expertiza tehnică de specialitate realizată de expert tehnic autorizat S.S., s-au evaluat parcelele supuse exproprierii. Potrivit Hotărârii nr. 8/2010 a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. s-a stabilit că au fost expropriați reclamanții cu o suprafață de 5038 mp. În data de 17 decembrie 2010 s-a consemnat la CEC la dispoziția acestora suma rezultată conform H.G.

nr. 8/2010 (38.491 lei + 349.996 lei + 133.282 lei). Hotărârea nr. 8 din 14 decembrie 2010 împreună cu recipisele de consemnare a despăgubirilor au fost comunicate apelanților-reclamanți la adresa de domiciliu. În cauză se pun în discuție suprafața expropriată, cuantumul despăgubirilor pentru teren, precum și acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a imposibilității demarării afacerii pe care o aveau în vedere reclamanții pentru acel teren, a necesității amenajării a două căi de acces și împrejmuire teren. Procedura exproprierii a demarat sub imperiul Legii nr. 198/2004, lege specială ce reglementează unele măsuri prealabile lucrărilor de construcții de drumuri de interes național, județean și local și Legea nr. 33/1994 - dreptul comun în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Legea nr. 198/2004 a fost abrogată și înlocuită de Legea nr. 255/2010, intrată în vigoare la 23 decembrie 2010 (potrivit art. 78 din Constituție). Conform art. 32 al ultimei legi, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile acesteia. De asemenea, potrivit art. 22, alin. (1) și art. 34, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate se poate adresa instanței judecătorești competente, iar condițiile de stabilire a despăgubirilor de către instanță sunt prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Instanța de apel a reținut că nu este fondat motivul de apel al pârâtului vizând lipsa calității sale procesuale pasive, din analiza dispozițiilor art. 2 pct. 2 și art. 3 lit. a) din Legea nr. 255/2010.

Astfel, în acest articol de lege se prevede că "expropriatorul este Statul Român pentru drumurile de interes național și că acesta este reprezentat de CNADNR". Pe cale de consecință calitatea procesuală pasivă pentru această parte este conferită de dispozițiile exprese ale legii în acest sens, întrucât legea nu distinge în ceea ce privește beneficiarul fiecărei etape a unei proceduri de expropriere și, implicit, nu stabilește că această calitate procesuală pasivă se raportează la beneficiarul fiecărei etape ci precizează expres că pentru întreaga procedură de expropriere are calitatea de expropriator Statul Român prin CNADNR. Cu privire la întinderea terenului afectat de procesul de expropriere și pretenția reclamanților că trebuie acordate despăgubiri și pentru zona de protecție prevăzută de O.G.

nr. 43/1997, instanța de apel, având în vedere că limitările mai sus enunțate intră în sfera obligațiilor pe care le are orice proprietar față de proprietatea învecinată, a apreciat că în speță nu s-a făcut dovada cauzării vreunui prejudiciu prin aceste limitări, prejudiciu care ar fi determinat acordarea de despăgubiri. Cu privire la critica reclamanților privind cuantumul despăgubirilor, Curtea a reținut că, deși s-au efectuat expertize judiciare în conformitate cu Legea nr. 255/2010 ( un expert desemnat de instanță și câte un expert din partea fiecărei părți), deși aceștia au avut în vedere și metoda comparației directe (metodă prin care prețurile și acele informații referitoare la loturi similare, sunt autorizate, comparate și corectate funcție de asemănări sau diferențieri) instanța de fond în mod nelegal a actualizat prețul de achiziție al terenului din 2000, element de referință neprevăzut în Legea nr. 255/2010.

În urma analizării punctelor de vedere exprimate pe această problemă, experții s-au pus de acord cu valoarea reținută de expertul desemnat de instanță de 80,70 Euro (cu o abatere de 3 euro din partea expertului S.F.) pentru decembrie 2010. Cu toate acestea, data pe care instanța trebuia să o aibă în vedere potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 (data efectuării expertizei) este decembrie 2011. Astfel, singura valoare ce are corespondent în evoluția pieței, fiind binecunoscută criza ce s-a accentuat în perioada 2010 - 2011 și în ofertele anexate la raportul de expertiză, este cea a expertului B.I., de 65 euro/mp. Experta S.F. nici nu a făcut vreo referire la această dată, iar expertul N.I. a apreciat că prețul a crescut din 2010 în 2011 de la 80,70 euro/mp la 85,50 euro/mp.

Față de această valoare, instanța de apel a constatat că suma ce se cuvine reclamanților cu titlu de despăgubire pentru suprafața de 5038 mp + 1510 mp expropriată este de 425.620 euro. Al treilea motiv de apel al reclamanților vizând data ce trebuie luată în calcul în ceea ce privește acordarea despăgubirilor nu a fost primit pentru că Legea nr. 255/2010 prevede expres că în cazul în care partea nu este mulțumită de suma ce s-a consemnat în condițiile art. 19 din lege, (sumă ce este calculată în funcție de expertiza actualizată a Camerei Notarilor Publici - expertiză ce are în vedere valoarea tranzacțiilor de la acea dată) poate acționa în justiție, iar în acest caz partea urmează să primească valoarea stabilită în funcție de data efectuării expertizei (art. 26 din Legea nr. 33/1994), neputându-se coborî sub valoarea consemnată.

Nici al patrulea motiv de apel al reclamanților nu a fost găsit fondat pentru că sunt prea puține elemente în dosar care să permită să se facă legătura între achiziționarea utilajelor și intenția de a construi pe terenul de la Iași o fabrică, în condițiile în care la data formulării acțiunii nici nu s-a pretins o astfel de despăgubire, iar parcursul firesc al concretizării unei astfel de intenții este de întreprindere a formalităților scriptice, apoi de a se ridica construcțiile și, abia în final, de achiziționare a utilajelor. Lipsa acestor elemente nu permite instanței de apel să constate existența vreunui prejudiciu cauzat de expropriere pentru nefinalizarea acelei fabrici. Nici cererea de avansare a cheltuielilor ce urmează să le suporte pentru a construi căi de acces către cele două loturi ce s-au format precum și pentru împrejmuirea proprietăților pe ambele laturi ale șoselei conform normelor de protecție a mediului nu a fost găsită fondată.

Potrivit schițelor de la dosar și constatărilor experților, s-a reținut că la data exproprierii nu exista vreun drum pe terenul reclamanților (terenul avea ieșire la DN 28) și nu era împrejmuit cu nici un gard. Și după expropriere reclamanții au ieșire la DN 28, că reclamanți nu au indicat vreun act normativ potrivit căruia ca urmare a exproprierii ar trebui să-și împrejmuiască proprietatea pentru protecția mediului. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au formulat recurs reclamanții și pârâtul. Astfel, reclamanții P.I. și P.L. au invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. O primă critică vizează faptul că instanța de apel, fără niciun temei legal, a statuat că nu au dreptul la despăgubiri pentru zona de protecție prevăzută de O.G.

nr. 43/1997, reținând că nu au făcut dovada cauzării vreunui prejudiciu prin aceste limitări care ar fi determinat acordarea de despăgubiri. În cauză a fost efectuată o expertiză evaluatorie cu privire la lipsa de folosință a zonei de protecție, în ideea de a se stabili contravaloarea acesteia și de i se acoperi prejudiciul conform Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, expertiză care a fost asumată unanim de către toți experții. Potrivit acestei expertize evaluatorii efectuate de expertul desemnat de către instanță, N.I., s-a constatat că valoarea anuală a lipsei de folosință a terenului situat în comuna Miroslava, județul Iași, format din zona de protecție a șoselei reprezentând Varianta de ocolire a municipiului Iași la DN28, începând cu anul 2007, este de 272,400 euro/an.

Ceea ce înseamnă ca până în anul 2013, lipsa de folosință a terenului format din zona de protecție, este de 272,400 euro x 6 ani, de unde rezultă o valoare totală a lipsei de folosința pentru zona de protecție în cuantum de 1.634.400 euro conform concluziilor raportului de expertiză asumat de către toți experții. ++++În susținerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru zona de protecție, au fost invocate dispozițiile art. 27 - 57 din Legea nr. 33/1994 coroborate cu dispozițiile art. 17 din OG nr. 43/1997, din care rezultă că pentru zona de protecție care ar rămâne în proprietatea lor, au o serie de obligații, ce le limitează dreptul de folosință. Aceasta situație îi îndreptățește să obțină despăgubiri în sensul dispozițiilor Legii nr. 33/1994, întrucât orice lipsă de folosință generează un prejudiciu care poate fi echivalat cu contravaloarea chiriei imobilului.

În pofida probatoriului administrat în cauză (raportul de expertiză) din care rezultă că în urma exproprierii au fost prejudiciați și cu lipsa de folosință a zonei de protecție și în pofida dispozițiilor legale privind exproprierea, din care rezultă că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului (în cazul de față lipsa de folosință a zonei protejate), instanța de apel, fără a menționa vreun temei legal care să răstoarne raționamentul juridic mai sus-menționat, a apreciat, că reclamanții nu au făcut dovada cauzării vreunui prejudiciu prin aceste limitări.

Argumentul instanței, susține recurentul, potrivit căruia limitările arătate intră în sfera obligațiilor pe care le are orice proprietar față de proprietatea învecinată nu a fost reținută, întrucât limitările constând în lipsa de folosință a zonei de protecție a fost generată de exproprierea realizată pe terenul reclamanților pentru realizarea șoselei reprezentând Varianta de ocolire a municipiului Iași la DN28. O altă critică adusă prin motivele de recurs vizează data care trebuie luată în calcul pentru stabilirea despăgubirilor. Astfel, prima instanță, în mod greșit a pus în aplicare dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 din care rezultă că "despăgubirea" se compune, pe de o parte, din valoarea reală a imobilului care se stabilește în raport de prețul cu care se vând, în mod obișnuit imobilele la data întocmirii raportului de expertiză și, pe de altă parte, din prejudiciul (daunele) cauzate proprietarului.

Prin urmare, legiuitorul a folosit ca punct de referință, pentru stabilirea valorii reale a imobilului, prețul de la data întocmirii raportului de expertiză cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele, celelalte daune stabilindu-se în funcție de dovezile prezentate. Instanța a interpretat, în mod eronat, că "despăgubirea" formată din valoarea reală a imobilului și din daunele aduse proprietarului se stabilește în funcție de data efectuării expertizei. În realitate, ceea ce s-a reglementat este modalitatea de stabilire a valorii reale a imobilului în raport de prețul de la data efectuării raportului de expertiză.

Prin motivele de recurs reclamanții au susținut că au învederat instanțelor că potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, au fost lipsiți de dreptul de proprietate asupra terenului expropriat de la momentul emiterii deciziei de expropriere, transferul dreptului de proprietate către expropriator operând de la momentul emiterii deciziei de expropriere. Contestarea despăgubirilor acordate, nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a despăgubirilor, respectiv transferul dreptului de proprietate.

Prin urmare, în contextul arătat, în acord cu dispozițiile Legii nr. 33/1994 nu este suficientă stabilirea despăgubirii numai în raport de valoarea reală a imobilului calculată în raport de prețul de la momentul efectuării raportului de expertiză, ci se impune ca despăgubirea să vizeze inclusiv daunele cauzate proprietarilor, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate de la momentul emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor. O altă critică cuprinsă în motivele de recurs viza și faptul că instanțele de fond nu au reținut existența unui prejudiciu cauzat de expropriere pentru situația în care, în urma exproprierii, reclamanții sunt în imposibilitatea realizării investiției - fabrica de combustibil ecologic, investiție nerealizată care se include în sfera prejudiciului suferit.

Contrar celor reținute de instanțe, reclamanții au depus la dosar dovezi că au scos terenul din circuitul agricol și au obținut autorizațiile necesare pentru efectuarea construcțiilor necesare proiectului propus și au achiziționat utilaje în valoare de 900.000 euro. Prin urmare, este eronată concluzia instanței potrivit căreia nu am dovedit intenția de a construi pe acel teren fabrica de combustibil ecologic. Dacă ar fi știut că pe terenul care, ulterior, a fost afectat de expropriere, nu se poate construi fabrica de combustibil ecologic, nu ar fi blocat banii în utilaje pentru construirea acelei fabrici. O altă critică cuprinsă în motivele de recurs viza faptul că nu le-au fost acordate despăgubiri constând în contravaloarea cheltuielilor suportate pentru a construi căi de acces către cele doua loturi, întrucât aceasta situație a fost generată de însăși exproprierea terenului.

În realitate, necesitatea efectuării a doua cai de acces către DN 28, precum și împrejmuirea proprietății pe ambele laturi ale șoselei, conform normelor de protecție a mediului, a rezultat în urma realizării exproprierii fiind impuse de către normele legale în materie. Potrivit raportului de expertiză administrat în cauză, valoarea necesara realizării împrejmuirilor și a celor două căi de acces este de 208363,30 euro (echivalentul în lei la data plății). O altă critică se referă la încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 deoarece instanța a ignorat susținerea potrivit căreia terenul și-a pierdut din valoare prin divizarea proprietății în două corpuri imobiliare mai mici, ce nu mai pot fi valorificate.

În pofida faptului că instanța a apreciat că este necesară administrarea probei cu expertiza evaluatorie pentru a se identifica valoarea prejudiciului, expertiză din care a rezultat, fără niciun echivoc, ca s-a creat un prejudiciu în cuantum de 574.207 euro, după administrarea expertizei evaluatorii, instanța a ignorat-o, pronunțând o soluție potrivit unei convingeri personale, respectiv că terenul este destul de mare, iar exproprierea și parcelarea acestuia nu a determinat o scădere a valorii lui.

Această chestiune nu ține de greșita interpretare a probatoriilor, ci este o problemă de încălcare a dispozițiilor legale privind administrarea acestora, întrucât deși instanța și-a asumat că este necesar, pertinent și concludent să administreze proba cu expertiza evaluatorie, ulterior, după administrarea probei care confirmă, fără echivoc, prejudiciul reclamanților, instanța a ignorat această probă pronunțând o soluție bazată pe o convingere personală care nu este susținută de nicio proba din dosar.

În concluzie, prin motivele de recurs s-a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii în totalitate a apelului formulat de către reclamanți și, pe cale de consecință, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligarea pârâtului la plata sumei totale de 4,149,780.30 euro echivalentul în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri constituită din: 2.S15380, 30 euro (despăgubiri solicitate și stabilite conform rapoartelor de expertiza administrate în prima fază procesuală), după cum urmează: a) 1,732.810 euro - valoarea pretențiilor în raport de suprafața efectiv ocupate (10.193 mp) pentru realizarea Variantei de ocolire Iași; b) 574.207 euro - valoarea pretențiilor in raport de pierderea din valoarea terenului cauzată de expropriere ca urmare a împărțirii terenului in doua corpuri imobiliare, mai mici și fără posibilități de construire a unei fabrici; c) 208363,30 euro - valoarea necesară realizării împrejmuirilor și a celor două căi de acces; și din 1.634.400 euro - valoarea lipsei de folosință a zonei de protecție de 3.832 mp, începând cu anul 2007 până în prezent (anul 2013) conform suplimentului 1a raportul de expertiză evaluatorie administrat în faza procesuală a apelului.

Pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România a criticat decizia din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că au fost încălcate dispozițiile procedurale referitoare la calitatea sa procesual-pasivă și ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. A susținut că nu poate fi răspunzător pentru pretinsa suprafață ocupată suplimentar, de 1510 mp, din terenul expropriat și, că instanța ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că Statul Român are calitate procesuală pasivă doar pentru stabilirea despăgubirilor pentru terenul expropriat. Cea de a doua critică vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică.

Astfel, instanța a avut în vedere raportul de expertiză realizat de expertul B.I., care - deși cel mai favorabil expropriatorului - este totuși incorect realizat având în vedere faptul ca la întocmirea lui nu au fost avute în vedere prețuri efectiv tranzacționate, ci doar oferte vehiculate pe piața imobiliară, fără a avea un caracter cert. Aceasta face ca raportul de expertiză să fie unul abstract, fără aplicare concretă în piață, fapt ce contravine interpretării art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, motiv pentru care s-a solicitat admiterea excepției privind lipsa calității procesual-pasive a Statului Român pentru suprafața ocupată în plus, și respingerea cererii privind majorarea despăgubirilor acordate.

În analiza motivelor de recurs, ÎCCJ a reținut că recursul reclamanților este nefondat pentru următoarele considerente: Astfel, în ce privește prima critică referitoare la faptul că instanța de apel în mod greșit nu a acordat despăgubiri pentru zona de protecție, instanța de recurs a reținut că nu poate fi primită. Potrivit art. 17 alin. (1) din OG nr. 43/1997, zonele de protecție sunt suprafețele de teren situate de o parte și de alta a zonelor de siguranță, necesare protecției și dezvoltării viitoare a drumului, iar potrivit alin. (2) zonele de protecție rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligația ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranță a traficului, impunându-li-se proprietarilor acestui teren restricțiile enumerate în text, literele a-d.

Prin urmare, aceste restricții impuse de textul legal se circumscriu sferei obligațiilor pe care le are orice proprietar. În acest context al analizei, acordarea de despăgubiri pretinsă de reclamanți pentru zona de protecție nu numai că nu este posibilă dar nici legală, întrucât aceștia au rămas proprietari ai suprafeței de teren situată adiacent zonelor de siguranță. Nici cea de a doua critică nu a fost primită de instanța de recurs pentru următoarele considerente. Legea cadru în materia exproprierilor a stabilit un criteriu legal ce trebuie avut in vedere de comisia de experți numită de instanța în conformitate cu dispozițiile art. 25 din lege, în sensul ca evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport de preturile de tranzacționare ale unor imobile similare, de la data efectuării raportului de expertiză, adică de la o dată cât mai apropiată de momentul pronunțării hotărârii prin care se stabilește cuantumul despăgubirii.

Se reține că sintagma "data întocmirii raportului de expertiză" presupune raportarea la data efectuării expertizei în cursul judecății, și nu la data exproprierii, cu atât mai mult cu cât legiuitorul folosește o terminologie diferită pentru conturarea celor două etape, respectiv "raport de expertiză", pentru etapa jurisdicțională și "raport de evaluare", pentru faza administrativă, neavând-o în vedere, pe aceasta din urmă, ca reper al momentului de calculare a despăgubirilor.

În sistemul Legii nr. 33/1994 legiuitorul a legat cele două momente privind transferul dreptului de proprietate din proprietate privată a expropriatului în proprietatea publică a statului și cel al plății despăgubirii efective - de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în cauza având ca obiect expropriere, cu respectarea imperativului constituțional consacrat de art. 44 alin. (3) din Constituție potrivit căruia "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire". Nu în ultimul rând, Legea nr. 255/ 2010, abrogând Legea nr. 198/ 2004, a reluat în esență același mecanism de efectuare a exproprierii, anume prin decizie de expropriere emisă de expropriator, aceleași dispoziții legale referitoare la momentul transferului de proprietate și modul de consemnare al sumelor aferente despăgubirii și a reluat identic în art. 22 alin. (3) aceleași dispoziții din art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/ 2004, respectiv acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

Referitor la data în raport de care se stabilește valoarea despăgubirilor, în criticile formulate de pârâtul recurent acesta se referă la momentul exproprierii, apreciind că experții trebuiau să aibă în vedere prețurile practicate pe piața imobiliară de la acea dată. Susținerea nu poate fi primită întrucât valoarea despăgubirilor trebuie stabilită în funcție de prețurile practicate pe piața imobiliară la data întocmirii raportului de expertiză, astfel cum prevede în mod expres art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, legiuitorul având în vedere valoarea despăgubirilor pentru expropriere să fie stabilită la un moment cât mai apropriat de data pronunțării hotărârii judecătorești. Critica cu privire la neacordarea contravalorii prejudiciului cauzat de imposibilitatea realizării investiției -fabrica de combustibil ecologic, nu a fost primită de instanța de recurs, întrucât vizează aspecte ce țin de aprecierea probelor.

Or, aprecierea probelor, fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond ca urmare a abrogării dispozițiilor art. 304 pct. 11 Cod de procedură civilă, nu mai poate fi cenzurată în recurs. Neîntemeiat a fost apreciat și motivul de recurs referitor la încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că nu le-au fost acordate despăgubiri constând în contravaloarea cheltuielilor suportate pentru a construi două căi de acces din DN 28 către cele doua loturi, căi care erau necesare pentru a putea folosi proprietatea rămasă, precum și îngrădirea loturilor rămase. Această chestiune a fost analizată de către instanțele de fond care au stabilit că, în fapt, reclamanții nu au dovedit că au construit căile de acces, împrejmuirile, utilitatea lor și/sau cuantumul cheltuielilor ocazionate de o astfel de lucrare.

De altfel, nici în recurs reclamanții nu au depus dovezi în susținerea acestei pretenții. În acest context al analizei, instanța de recurs a reținut că reclamanții nu au argumentat, în raport de considerentele deciziei atacate pe aspectul în discuție, în ce constă nelegalitatea deciziei care a stabilit ca împrejurare de fapt că din constatările experților a rezultat că terenul reclamanților avea ieșire la drumul public DN28 și nu era împrejmuit de gard și că nu a fost identificat vreun alt drum pe terenul acestora. Nici ultima critică cu privire la neacordarea prejudiciului rezultat din diminuarea proprietății nu a fost reținută de instanța de recurs, pentru următoarele considerente: În stabilirea despăgubirilor ce se cuvin reclamanților expertiza efectuată și omologată de instanța de apel a avut în vedere acest aspect.

Așa cum a reținut instanța de apel, ca împrejurare de fapt ce nu mai poate fi reconfigurată în recurs (în raport de actuala structură a art. 304 C. proc. civ. ce nu mai permite analiza în recurs a motivelor de netemeinicie), reclamanții au avut în proprietate o suprafață totală de 56.700 mp iar prin expropriere a 5038 mp + 1510 mp s-au format două loturi de teren cu o suprafață considerabilă și nicidecum fărâmițate ce ar determina scăderea valorică a proprietății raportat la suprafața totală. Cu privire la recursul pârâtului apreciat de instanța de recurs ca nefundat, au fost reținute următoarele: Contrar susținerilor pârâtului, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 2 și art. 3 lit. a) din Legea nr. 255/2010, expropriator pentru obiectivele de interes național este statul român, județele pentru obiectivele de interes județean, iar municipiile, orașele și comunele pentru obiectivele de interes local.

Statul Român este reprezentat potrivit art. 3 lit. a) de Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - S.A., respectiv Ministerul Transporturilor, după caz, direct sau prin Compania Națională de Drumuri Naționale - S.A. pentru lucrările de construcție de drumuri de interes național. În acest context al analizei pârâtul se legitimează procesual pasiv pentru întreaga suprafață de teren expropriată, inclusiv pentru cea suplimentară, întrucât legea nu distinge cu privire la beneficiarul fiecărei etape de expropriere, calitatea procesuală pasivă a pârâtului fiind atrasă pentru toate fazele exproprierii în raport de unitatea obiectului cererii.

Or, este de principiu că acolo unde legea nu dispune nici interpretul nu trebuie să o facă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), astfel încât critica nu a fost primită. Nici cea de a doua critică a pârâtului nu a fost reținută ca fondată. Instanța de apel a apreciat că singura valoare ce are corespondent în evoluția pieței imobiliare este cea apreciată de expertul B.I. în raportul său -fila 22 dosar Tribunalul Galați, vol.II, de 65 euro/mp. S-a reținut că pârâtul, deși admite că raportul de expertiză realizat de expertul B.I. îi este cel mai favorabil, îl contestă, totuși, susținând că nu respectă criteriile legale, pentru că nu a avut în vedere prețuri de tranzacționare efective.

Într-adevăr, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevede că "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (…)." În spiritul dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză se poate dovedi, de regulă, cu înscrisuri reprezentând contracte autentice de vânzare-cumpărare, care exprimă cel mai convingător prețul rezultat în urma întâlnirii cererii cu oferta.

Însă, în lipsa unor astfel de dovezi, nimic nu împiedică o evaluare care să aibă în vedere alte criterii, precum: ofertele de preț ale agențiilor imobiliare sau prețurile de tranzacționare extrase de la rubricile de mică publicitate pentru imobile de același fel, metoda comparației în raport de diferitele prețuri de tranzacționare, caracteristicile fizice ale terenului, localizare, acces, alte elemente caracteristice ale proprietății, criteriu care a fost avut în vedere la efectuarea expertizei de evaluare din prezenta cauză. Așa cum a reținut curtea de apel, în determinarea valorii de despăgubire a imobilului expertul B.I. a realizat o analiză de piață pe baza ofertelor supuse tranzacționării, efectuându-se corecțiile de rigoare, prin metoda comparației directe.

În acest context al analizei, se reține că lipsa tranzacțiilor pe piața imobiliară nu poate determina amânarea efectuării expertizei până la data încheierii unor astfel de acte juridice. Dacă s-ar limita posibilitatea experților de a evalua imobilul numai în raport de tranzacțiile deja efectuate la data întocmirii raportului, pe lângă posibilitatea ca la acel moment să nu se fi încheiat asemenea acte juridice, s-ar limita nejustificat posibilitatea lor de apreciere și s-ar lipsi de conținut însuși scopul pentru care legea a dispus întocmirea unui raport de către o comisie formată din trei experți, propuși de instanță și de părțile aflate în conflict, fiind suficientă depunerea unui număr oarecare de acte juridice încheiate pentru terenuri asemănătoare, ceea ce legea nu consideră că este suficient.

În această situație, este firesc ca expertiza să se realizeze în raport și de alte criterii privind valoarea imobilului (oferte de vânzare, de exemplu, dar și situarea imobilului, apropierea de anumite utilități, raportul cerere-ofertă ș.a.). Pe de altă parte, potrivit regulii exprimate în adagiul "probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat", recurentul-pârât avea sarcina de a proba ceea ce afirmă, dovezi ce nu s-au produs. Procesul civil, în general, este un proces al intereselor private și, ca atare, revine în sarcina celui care face o afirmație să probeze pretențiile sale, conform art. 1169 C. civ.-1865, instanța neputând suplini acesta obligație în virtutea rolului său activ consacrat de dispoz.art.

129 alin. (5) C. proc. civ. Prin urmare, în absența oricăror probe din care să rezulte că prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel este mai mic sau mai mare decât cel stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, susținerile privind o evaluare greșită a despăgubirilor acordate sunt neîntemeiate. Cum evaluarea făcută prin expertiza însușită de instanță respectă criteriul legal prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 pentru determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, această critică formulată de pârât nu poate fi reținută. Față de toate considerentele reținute, instanța de recurs a constatat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. motiv pentru care ambele recursuri fiind nefondate au fost respinse ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, Decizia civilă nr. 479/ 13 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția I civilă, a fost atacată pe calea contestației în anulare specială în temeiul art. 318 alin 1 teza II C. proc. civ., motivat de faptul că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra tuturor motivelor de recurs invocate. În ce privește contestația în anulare specială, cale extraordinară de atac de retractare, este de reținut că este deschisă exclusiv pentru situațiile de la art. 318 C. proc. civ. (greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în apel și recurs și, nu în contestația în anulare.

Pentru ca o contestație în anulare specială, întemeiată pe teza a II-a a art. 318 C. proc. civ., să poată fi admisă trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare; această omisiune a instanței să se fi produs din greșeală. Prin urmare, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, nefiind posibil ca prin intermediul ei să se poată remedia greșeli de judecată, respectiv, de interpretare a actelor deduse judecății, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale considerate aplicabile speței. Pentru a fi incident motivul de contestație prevăzut de teza a II-a a art. 318 C. proc.

civ., invocat de către contestatori, este necesar ca instanța de recurs să fi omis din greșeală, analiza vreunuia din motivele prevăzute de art. 304 din același cod, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de părți, care trebuie subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină. Instanța de recurs are obligația de a răspunde, punctual, criticilor formulate, fără a i se impune analiza tuturor argumentelor cuprinse în motivele de recurs, nefiind vizate de textul legal anterior citat nici nemulțumirile părților față de răspunsul la motivele de recurs. Aceasta, întrucât instanța sesizată cu contestație în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea considerentelor pe temeiul cărora anumite motive de recurs au fost respinse și, în funcție de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunțată în cauză.

De aceea, este de reținut că neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăși, o omisiune, dacă instanța a răspuns motivelor de recurs printr-un considerent comun. Din perspectiva celor expuse, raportat la decizia atacată pe calea contestației în anulare, Înalta Curte constată că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul, pretins de către contestatori, că în motivarea soluției adoptate nu s-ar fi făcut referire la toate argumentele invocate de aceștia în motivele de recurs, nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II a C. proc. civ. Astfel, contrar susținerilor contestatorilor, instanța de recurs a examinat critica referitoare la faptul că instanța de apel nu a acordat despăgubiri pentru zona de protecție.

Această critică a fost apreciată ca nefondată de către instanța de recurs pentru următoarele considerente: Potrivit art. 17 alin. (1) din OG nr. 43/1997, zonele de protecție sunt suprafețele de teren situate de o parte și de alta a zonelor de siguranță, necesare protecției și dezvoltării viitoare a drumului, iar potrivit alin. (2) zonele de protecție rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligația ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranță a traficului, impunându-li-se proprietarilor acestui teren restricțiile enumerate în text, literele a-d. Prin urmare, aceste restricții impuse de textul legal se circumscriu sferei obligațiilor pe care le are orice proprietar.

În acest context al analizei, instanța de recurs a reținut că acordarea de despăgubiri pretinsă de reclamanți pentru zona de protecție nu numai că nu este posibilă dar nici legală, întrucât aceștia au rămas proprietari ai suprafeței de teren situată adiacent zonelor de siguranță.

De asemenea este de reținut că, contrar susținerilor contestatorilor, instanța de recurs a examinat toate criticile din motivele de recurs, considerându-le însă nefondate raportat la următoarele considerente: Astfel instanța de recurs a reținut că nici cea de a doua critică din recursul reclamanților, nu poate fi primită pentru următoarele aspecte: Legea cadru în materia exproprierilor a stabilit un criteriu legal ce trebuie avut in vedere de comisia de experți numită de instanța în conformitate cu dispozițiile art. 25 din lege, în sensul ca evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport de preturile de tranzacționare ale unor imobile similare, de la data efectuării raportului de expertiză, adică de la o dată cât mai apropiată de momentul pronunțării hotărârii prin care se stabilește cuantumul despăgubirii.

S-a reținut că sintagma "data întocmirii raportului de expertiză" presupune raportarea la data efectuăr