ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2909/2014

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 28 ianuarie 2010 (în Dosarul nr. 3929/111/2007, din care ulterior a fost disjunsă), reclamanții A.V. și A.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Z.I. și Statul Român prin Ministerul Transporturilor, reprezentat de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale SA să se constate că exproprierea suprafeței de 4309 m.p. (în subsidiar 3441 m.p.) din imobilul cu nr. cadastral C1 Tăuteu, în suprafață totală de 16.864 m.p., s-a realizat din suprafața de 8631 m.p. aferentă numărului topografic T1, ce a constituit proprietatea reclamanților înscrisă în CF nr. xx Tăuteu; să se constate dreptul reclamanților la despăgubiri corespunzătoare pentru suprafața de 4309 m.p.

(în subsidiar 3441 m.p.) ca urmare a exproprierii; să se determine cuantumul despăgubirilor aferente suprafeței arătate, la valoarea de 5 euro/m.p. în echivalent RON la data plății și să fie obligat pârâul Z.I. la plata către reclamanți a sumei reprezentând despăgubiri. În subsidiar, a solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a hotărârii nr. 21 din 20 septembrie 2004 de stabilire a despăgubirii, emisă pe numele pârâtului Z.I., referitor la despăgubirile aferente suprafeței de 4309 m.p. (în subsidiar 3441 m.p.) și să fie obligat Statul Român, sub sancțiunea unei amenzi civile de 100 RON/zi întârziere, la întocmirea și eliberarea pe numele reclamanților, a hotărârii de stabilire a despăgubirii în privința suprafeței menționate, precum și la plata către aceștia, a despăgubirii aferente suprafeței arătate, precum și a dobânzii legale.

Prin sentința civilă nr. 2408/C din 30 noiembrie 2011 Tribunalul Bihor a respins cererea formulată, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit hotărârii nr. 21 din 20 septembrie 2004 emisă de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri SA s-a aprobat acordarea despăgubirii în cuantum de 4.050.237.672,96 ROL în favoarea pârâtului Z.I., pentru imobilul expropriat, situat în loc. C., nr. cad. C1, top T1, în suprafață totală de 16864 m.p. S-a constatat că, potrivit raportului de expertiză întocmit, nr. cad. C1 Tăuteu provine din cota de 53395/63301 m.p. a nr. top T1 atribuită lui Z.N. (moștenit de Z.I.). De asemenea, expertul a menționat că nr. cad. C1 Tăuteu nu provine din suprafața de 8631 m.p.

aferentă numărului top T1, înscris în CF nr. xx Tăuteu, sub B 37,38, proprietatea reclamanților. Ca atare, pretenția reclamanților, de acordare de despăgubiri pentru un imobil expropriat, în privința căruia nu a dovedit existența dreptului de proprietate, a fost apreciată nejustificată și cererea respinsă în consecință. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând schimbarea soluției, în sensul admiterii acțiunii. S-a susținut că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală deoarece cercetarea judecătorească a avut un caracter superficial, fiind limitată la o singură probă (expertiza topografică), instanța procedând totodată la o interpretare eronată a materialului probator de la dosar, ceea ce a condus la reținerea unei stări de fapt eronate.

Astfel, tribunalul s-a axat doar pe concluziile raportului de expertiză întocmit de expert H.A.M., potrivit cărora numărul cadastral C1 Tăuteu s-a format exclusiv din terenul ce constituie proprietatea intimatului Z.I., fără a analiza faptul că opinia expertului nu este fundamentată din punct de vedere tehnic, în absența unor elemente justificative rezultate din măsurătorile în teren. De asemenea, s-a susținut că instanța a respins nejustificat obiecțiunile formulate la expertiză, precum și proba cu martori, prin care se urmărea a se dovedi amplasamentul terenului ce constituie proprietatea apelanților, conform folosinței faptice și a punerii în posesie efectuate de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991.

În acest sens, instanța nu a analizat actele provenite de la comisie, potrivit cărora titlul de proprietate nr. AA/2005 emis antecesorului apelanților - K.E. - a fost legal eliberat pe vechiul amplasament, în timp ce titlul de proprietate nr. BB/1995, eliberat antecesorului intimatului Z.I., a fost greșit întocmit. Expertiza efectuată în cauză a analizat situația formării numărului cadastral C1 Tăuteu, în mod teoretic și nu prin prisma amplasării terenului, raportându-se doar la actul de proprietate al intimatului nu și la titlul de proprietate emis în favoarea apelanților, aspect confirmat de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991. În plus, expertul trebuia să redea situația faptică rezultată din măsurătorile topografice, fără a proceda la interpretarea normelor de drept.

Intimatul Z.I. a depus întâmpinare, prin care a susținut că, raportat la data exproprierii (2004), respectiv data plății despăgubirilor (2004-2005), formularea acțiunii reclamanților s-a făcut cu nerespectarea termenului de prescripție de trei ani; pe fondul cauzei, s-a arătat că terenul reclamanților, în suprafață de 8631 m.p., este cuprins în cadastralele C2, C3 și P1 Tăuteu. Or, intimatul a încasat despăgubiri pentru cadastralul C1, asupra căruia reclamanții nu au niciun drept și nu au avut nici folosința faptică. Prin decizia civilă nr. 240/2014 din 30 aprilie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția a I civilă, a respins apelul reclamanților A.V., A.M.T. și S.G. (ultimii doi, în calitate de moștenitori ai lui A.I.).

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat, în primul rând, caracterul neîntemeiat al excepției de prescripție extinctivă invocate de intimatul Z.I., în condițiile în care prezenta acțiune a fost disjunsă din Dosarul nr. 3929/111/2007 al Tribunalului Bihor, astfel încât, raportând data promovării acțiunii inițiale (11 septembrie 2007) la data hotărârii de stabilire a despăgubirilor către pârâți (20 septembrie 2004) rezultă că cererea a fost introdusă în termenul legal de prescripție de 3 ani. De asemenea, în ceea ce privește capătul de cerere subsidiar, invocându-se nulitatea absolută a hotărârii menționate, acțiunea este imprescriptibilă. Pe fondul cauzei, s-a constatat că apelanții-reclamanți au solicitat, în esență, să se stabilească dreptul lor la despăgubiri aferente suprafeței de 4309 m.p.

din numărul cadastral C1 Tăuteu, care, potrivit susținerilor acestora, s-ar fi expropriat din suprafața de 8631 m.p. aferentă numărului topografic T1 ce le aparține. S-a pretins că prin hotărârea nr. 21 din 21 septembrie 2004 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 Tăuteu, intimatul Z.I. a încasat despăgubiri în valoare de 4.050.237.672,96 ROL pentru suprafața de 16864 m.p. ce a fost expropriată de sub numărul cadastral C1 Tăuteu, deși - potrivit susținerilor apelanților - acest număr cadastral nu s-a format în integralitate din suprafața de teren ce reprezintă proprietatea intimatului, ci s-a constituit parțial din suprafața de 8631 m.p. aferentă numărului topografic T1, proprietatea acestora.

A reținut instanța de apel că, potrivit raportului de expertiză întocmit în această fază procesuală (cu participarea și a experților asistenți desemnați de părți), din numărul topografic inițial T1 au fost constituite numerele cadastrale B1 - cu suprafața de 36531 m.p. în favoarea lui Z.N., C1 - cu suprafața de 16864 m.p. în favoarea lui Z.N., C2 - cu suprafața de 2018 m.p. în favoarea lui K.E. și C3 - cu suprafața de 6610 m.p. în favoarea lui K.E., dintre acestea doar numerele cadastrale C1 și C2 fiind supuse exproprierii pentru Autostrada Transilvania. În ceea ce-i privește pe apelanții-reclamanți, aceștia au dobândit - conform încheierii de CF nr. GG/2006 - prin cumpărare de la K.E., suprafața de 8631/63361 m.p., ce corespunde numerelor cadastrale C2 și C3.

Rezultă prin urmare, că numărul cadastral C1, pentru care intimatul a încasat despăgubirile din expropriere nu provine din suprafața de 8631 m.p., proprietatea reclamanților, confirmându-se în acest fel și concluziile expertizei efectuate în primă instanță. S-a reținut că, deși este adevărat că titlurile de proprietate emise pentru terenul de sub numărul topografic inițial T1 (din care apoi s-au dezmembrat cadastralele B1, C1, C2, C3), cuprind o suprafață mult mai mare decât suprafața totală a respectivului număr topografic, fapt constatat și de experții desemnați în cauză, ceea ce conduce la concluzia că la punerea în posesie nu a fost întocmit un plan parcelar, această situație nu justifică pretenția reclamanților-apelanți.

Dimpotrivă, situația menționată impunea anularea sau modificarea titlurilor de proprietate emise, dar niciuna din părți nu a făcut dovada că a inițiat vreun demers în acest sens. Ca atare, reținându-se concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, din care rezultă că numărul cadastral C1 Tăuteu nu provine din suprafața de 8631 m.p. proprietatea reclamanților, Curtea a apreciat caracterul nefondat al apelului declarat în cauză. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâtul Z.I. 1) Prin recursul formulat, reclamanții au criticat decizia susținând următoarele aspecte: - Proba cu raportul de expertiză topografică este insuficientă pentru lămurirea împrejurării dacă nr. cadastral C1 Tăuteu s-a constituit în parte din suprafața de 8631 m.p.

aferentă nr topografic T1, proprietatea reclamanților înscrisă în CF nr. xx Tăuteu, sub B 37-38. De aceea, se impune clarificarea situației de fapt prin completarea probațiunii și întregirea raportului de expertiză topografică, cu referire la planul parcelar de punere în posesie întocmit de Comisia de aplicare a Legilor fondului funciar Tăuteu aferent parcelei cu nr. top T1 înscrisă în CF nr. xx Tăuteu, în baza căruia au fost efectuate exproprierile asupra imobilului în litigiu. Aceasta, întrucât instanța a încălcat dispozițiile art. 212 C. proc. civ., când a dispus respingerea cererii de întregire a raportului de expertiză, în condițiile în care acesta nu răspunsese obiectivelor stabilite de instanța de judecată și ignorase din analiza topografică planul parcelar menționat anterior.

Recurenții au făcut referire la obiectivele formulate pentru întocmirea raportului de expertiză și la faptul că expertul topografic nu s-a pronunțat dacă numărul cadastral C1 Tăuteu a fost constituit cu respectarea proceselor-verbale de punere în posesie eliberate pe numele părților, că nu a procedat la identificarea suprafeței de teren folosite efectiv de către reclamanți. De asemenea, s-a arătat că nici expertiza efectuată în fața primei instanțe nu a fost întocmită în baza planului parcelar de punere în posesie și că, față de concluziile contradictorii în legătură cu formarea numărului cadastral C1 și a faptului că schițele cadastrale întocmite de expropriator sunt greșite, nerespectând ordinea punerilor în posesie, se impune clarificarea raportului juridic dedus judecății prin completarea cercetării topografice în baza planului parcelar care a fundamentat exproprierile în speță.

- Instanța de apel a respins în mod nelegal administrarea probei testimoniale în legătură cu folosința exercitată de părți asupra terenului în litigiu, care ar fi fost de natură să lămurească, prin coroborare cu celelalte probe din dosar, fondul raporturilor juridice, deoarece posesia este un element la care expropriatorul trebuie să se raporteze în ceea ce privește identificarea persoanelor îndreptățite la despăgubiri, după cum rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 941/2004 conținând Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004. - Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 480-481 C. civ., privind protecția dreptului de proprietate, art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 referitor la dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilelor expropriate prin orice mijloc de probă admis de lege, art. 6 alin. (1) din H.G.

nr. 941/2004, potrivit căruia identificarea titularului dreptului de proprietate, ca persoană îndreptățită la plata despăgubirilor, se poate realiza în baza titlului de proprietate, a procesului verbal de punere în posesie, a posesiei de fapt, a registrului agricol și a altor acte/fapte similare care produc efecte juridice potrivit legii. În speță, instanța a încălcat prevederile legale menționate, fără să dea relevanță procesului verbal de punere în posesie, planului parcelar cu ordinea punerilor în posesie și folosinței părților. Eliberarea ulterioară a titlului de proprietate pe numele lui Z.N. (antecesorul lui Z.I.) nu justifică acordarea despăgubirilor către acesta pentru că, în realitate, este vorba despre o includere scriptică greșită a suprafeței de 3341 m.p.

în titlul nr. BB din 19 iulie 1995. Deoarece intimatul Z.I. a beneficiat, în mod nejustificat, de despăgubiri pentru suprafața de 4.309 m.p., care a fost expropriată din proprietatea reclamanților-recurenți, se impune, ca în baza principiului îmbogățirii fără justă cauză, acesta să fie obligat la plata sumei corespunzătoare suprafeței de teren de care reclamanții au fost lipsiți prin efectul exproprierii. În acest context, în mod greșit a fost respins și capătul de cerere subsidiar vizând obligarea expropriatorului la plata despăgubirilor rezultate din expropriere, în favoarea titularului real al dreptului de proprietate, expropriatorul având posibilitatea regresării ulterioare împotriva intimatului care a încasat necuvenit despăgubirile.

- Referitor la anularea titlurilor de proprietate eliberate pentru parcela în litigiu, la care face referire instanța de apel, s-a susținut că această operațiune nu este necesară pentru identificarea persoanelor îndreptățite la despăgubire, în condițiile în care individualizarea acestora s-a făcut conform planului parcelar de punere în posesie. 2) Pârâtul Z.I. a criticat decizia sub aspectul modalității în care a rezolvat excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, în susținerea excepției, s-a arătat că exproprierea s-a realizat în anul 2004, despăgubirile fiind achitate către pârâtul-recurent în cursul anilor 2004-2005, iar reclamanții sunt proprietari de CF din data de 10 aprilie 2006, așa încât formularea cererii în pretenții la 28 ianuarie 2010 s-a făcut cu nerespectarea termenului de 3 ani.

Instanța de apel a apreciat în mod eronat, în opinia recurentului, că termenul de prescripție a fost respectat întrucât prezenta acțiune este disjunsă din Dosarul nr. 3929/111/2007 al Tribunalului Bihor, astfel că, raportat la data promovării acțiunii inițiale (11 septembrie 2007) și la cea a hotărârii de stabilire a despăgubirilor către pârâți (20 septembrie 2004), rezultă că cererea a fost formulată înăuntrul termenului general de prescripție. În plus, în privința capătului de cerere subsidiar, s-a apreciat că, solicitându-se nulitatea absolută a hotărârii de stabilire a despăgubirilor, acțiunea este imprescriptibilă. A arătat recurentul că, cel puțin capătul de cerere vizând obligarea acestuia la despăgubiri, formulat pentru prima dată la 28 ianuarie 2010, prescripția era împlinită.

De altfel, acest capăt de cerere nu este formulat ca unul subsecvent celui de constatare a nulității absolute a hotărârii de expropriere, ci invers, nulitatea absolută este solicitată a fi constatată în subsidiar față de cererea de despăgubiri. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimata Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale, în reprezentarea Statului Român, a depus întâmpinare prin care a solicitat, ca urmare a admiterii excepției prescripției extinctive, să fie respinsă acțiunea reclamanților și în contradictoriu cu această parte, față de împrejurarea că termenul de prescripție nu se poate calcula raportat la acțiunea care a făcut obiectul altui dosar (nr. 3929/111/2007), din care a fost disjunsă prezenta acțiune, dosar în care pretențiile au vizat un alt nr. cadastral (C2) decât cel care face obiectul litigiului de față (nr. C1).

Altfel spus, instanțele nu au judecat cererea de obligare la plata de despăgubiri pentru imobilul identificat cadastral cu nr. C1 anterior anului 2010, pentru a se putea susține că a avut loc vreun caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției. În privința fondului recursului reclamanților, s-a susținut că acesta deduce judecății, în principal, critici de netemeinice și de evaluare a probatoriului, imposibil de analizat în contextul abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ. De asemenea, reclamanții au formulat critici identice prin cererea de apel, iar prima instanță de control judiciar le-a încuviințat refacerea probei cu expertiză, fiindu-le respectate în totalitate drepturile procesuale.

În condițiile în care patru rapoarte judiciare topografice infirmă pretențiile recurenților, este cert că situația de fapt a fost cercetată suficient și corespunzător. Întâmpinare au formulat și reclamanții, care au susținut corecta rezolvare dată de instanță problemei prescripției extinctive, față de împrejurarea că aceștia au promovat acțiunea în urma concluziilor raportului de expertiză întocmit la 9 decembrie 2009, în Dosarul nr. 3929/111/2007, identificarea exactă a persoanei care a încasat despăgubirile având loc la 4 martie 2010, când intimata Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale a depus la dosarul cauzei hotărârea nr. 21/2004 de stabilire a despăgubirilor, în favoarea lui Z.I.

Față de această situație, devin incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora prescripția începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: I. În primul rând, analiza instanței va viza, în ordinea impusă de criticile și apărările părților, modalitatea de soluționare a excepției prescripției extinctive. Sub acest aspect, se va constata, raportat la datele speței, că acțiunea reclamanților nu poate fi paralizată prin invocarea prescripției extinctive, conform criticilor din recursul pârâtului Z.I. și, respectiv, susținerii din întâmpinarea Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale.

Astfel, instituția prescripției extinctive este menită să sancționeze - pentru imperative de securitate și stabilitate juridică - lipsa de diligență, pasivitatea titularului unui drept subiectiv, care îl lasă nevalorificat un interval de timp mai mare decât cel prevăzut de lege pentru a obține sancționarea (protecția) lui. De asemenea, este de principiu că prescripția nu curge cât timp cel căruia i se opune este în imposibilitate de a acționa (contra non valentem agere non currit praescriptio). O aplicare a acestei reguli este dată și de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din care rezultă că prescripția nu curge împotriva celui care nu a cunoscut sau nu a putut să cunoască, în cazul faptei ilicite, paguba și pe cel care răspunde de ea (prevederile legale menționate fiind aplicabile în mod asemănător și în cazul îmbogățirii fără justă cauză).

În speță, formularea cererii de despăgubiri împotriva pârâtului Z.I. (cerere disjunsă din Dosarul nr. 3929/111/2007) s-a făcut după întocmirea raportului de expertiză în dosarul menționat, din care a rezultat situația numărului cadastral C1 (constituit, în opinia reclamanților, prin includerea unei părți din terenul proprietatea lor), precum și a persoanei care a beneficiat de despăgubiri pentru respectivul teren. De asemenea, hotărârea nr. 21 din 20 septembrie 2004 de stabilire a despăgubirilor în favoarea lui Z.I. a fost depusă la dosar de către Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale la data de 4 martie 2010, ulterior întocmirii raportului de expertiză menționat. Ca atare, acest moment, la care reclamanții au luat cunoștință de pretinsa faptă care a determinat îmbogățirea fără justă cauză, pe seama lor, a pârâtului Z.I., marchează începutul curgerii termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în despăgubiri.

Rezultă că formularea cererii completatoare la 28 ianuarie 2010 s-a realizat înăuntrul termenului de prescripție extinctivă de 3 ani și pentru aceste considerente - care vin să suplinească, în parte, motivarea deciziei din apel, criticile din recursul pârâtului Z.I. au caracter nefondat. Este nefondată, de asemenea, susținerea din întâmpinarea intimatei-pârâte Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale, conform căreia pretențiile reclamanților trebuie considerate prescrise în raport cu această parte, câtă vreme prin acțiunea promovată în anul 2007 (obiect al Dosarului nr. 3929/111/2007) s-au solicitat despăgubiri pentru un alt număr cadastral (C2), astfel încât respectiva cerere nu poate avea efect întreruptiv sau suspensiv de prescripție.

Separat de argumentele expuse anterior - legate de data luării la cunoștință de situația prejudiciabilă - se va constata că excepția prescripției extinctive nu poate fi primită oricum, față de modalitatea în care au fost formulate pretențiile opuse acestei părți. Astfel, conform cererii completatoare, reclamanții au solicitat să se constate exproprierea și dreptul lor la despăgubiri pentru suprafața de teren pretins a fi fost expropriată din patrimoniul lor, să se constate nulitatea absolută parțială a hotărârii nr. 21 din 20 septembrie 2004 și să fie obligat Statul Român (reprezentat de Ministerul Transporturilor prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale) la întocmirea și eliberarea, pe numele reclamanților, a hotărârii de stabilire a despăgubirii, precum și la plata despăgubirilor.

Rezultă că este vorba, în principal, de o cerere în constatarea unui drept și în constatarea nulității absolute a unei hotărâri emise de expropriator și numai accesoriu acestor constatări se solicită obligarea la plata unor despăgubiri. Or, cererea în constatare, ca și cea vizând nulitatea absolută a unui act sunt imprescriptibile - având în vedere că prima nu urmărește „condamnarea” (obligarea) propriu-zisă a pârâtului, ci doar statuarea asupra preexistenței dreptului, iar cea de-a doua vizează o nulitate absolută ce poate fi invocată oricând (dat fiind regimul juridic al cauzei de ineficiență invocate). În ce privește plata despăgubirilor, solicitarea, astfel cum a fost formulată, a vizat valorificarea consecințelor patrimoniale subsecvente ale constatării nulității.

De aceea, momentul ce marchează începutul curgerii termenului de prescripție este determinat de cel al desființării actului, care reprezintă cauza restituirii prestațiilor. Astfel fiind, prescripția nu putea fi considerată împlinită în raport de niciuna dintre pretențiile formulate de reclamanți, în mod corect instanța procedând la analiza cauzei pe fondul ei. II. Recursul reclamanților deduce judecății critici care nu pot fi primite, pe de o parte, datorită obiectului lor - care vizează aspecte de administrare a probatoriului și de evaluare a acestuia de către instanța fondului - pe de altă parte, întrucât, atunci când sunt subsumabile aspectelor de nelegalitate, au caracter nefondat.

Așa cum în mod corect s-a arătat prin întâmpinarea intimatei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale, făcând trimitere la rapoartele de expertiză și la modalitatea în care instanța și-a sprijinit soluția pe concluziile acestora - fără să încuviințeze obiecțiuni, să dispună contraexpertiză - recurenții tind să demonstreze „o greșeală gravă de fapt” care și-a găsit reglementarea în conținutul art. 304 pct. 11 C. proc. civ. și a putut constitui obiect de cenzură în recurs până la abrogarea textului prin O.U.G. nr. 138/2000 (art. I pct. 112). Astfel, recurenții fac referire la obiectivele pe care le-au formulat pentru raportul de expertiză topografică, modalitatea în care ele au fost analizate și rezolvate de către expert constituind obiect de nemulțumire și de critică în recurs.

Susținând că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 212 C. proc. civ., atunci când a respins cererea reclamanților de întregire a raportului de expertiză - întrucât nu s-ar fi răspuns obiectivelor și nu s-a avut în vedere, la întocmirea lucrării, un plan parcelar de punere în posesie întocmit de Comisia de punere în aplicare a Legilor fondului funciar - recurenții-reclamanți nu susțin o critică întemeiată de nelegalitate a soluției din apel. Aceasta întrucât, potrivit textului menționat, instanța poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză atunci când nu este lămurită prin lucrarea (expertiza) făcută.

Or, în speță, dimpotrivă, instanța de apel a considerat lămuritor raportul de expertiză, mai ales în condițiile în care aceleași obiecțiuni - referitoare la amplasamentul terenului în determinarea căruia nu se ținuse seama de posesia de fapt - fuseseră aduse lucrării de expertiză din prima instanță, sub forma criticilor din apel, ceea ce a determinat instanța devolutivă de control judiciar să încuviințeze un nou raport. În acest context, s-a observat că raportul de expertiză din prima instanță a concluzionat că exproprierea s-a realizat din suprafața de 8631 m.p. aferentă nr. topo T1 din CF nr. xx Tăuteu și că, pe baza actelor eliberate (titlul de proprietate nr. BB/1995 emis pe numele Z.N.) și înscrierilor din CF, nr. cadastral C1 provine din cota de 53395/63301 m.p.

a nr. top T1, atribuită autorului lui Z.I., numitul Z.N. De asemenea, documentele cadastrale în vederea exproprierii au fost întocmite cu respectarea titlurilor de proprietate nr. BB/1995 și respectiv nr. AA/2005 (de care s-au prevalat reclamanții, eliberat pe numele autorului lor, K.E.). În același sens și în mod suplimentar, raportul de expertiză din apel a consemnat că din nr. topo T1 au fost constituite 4 numere cadastrale (nr. B1, C1, C2, C3), din care cel cu nr. C1, având suprafața de 16864 m.p., în favoarea lui Z.N.; că au fost eliberate, pentru nr. topo T1, patru titluri de proprietate (printre care și cele două titluri ale autorilor părților în litigiu) care, însumate, ajung la 74973 m.p., depășind cu 11672 m.p.

suprafața din CF, soluția fiind aceea a anulării sau modificării titlurilor de proprietate și întocmirii unui plan parcelar corespunzător. S-a constatat că inclusiv suprafața de teren rămasă în folosința lui Z.I., în urma exproprierii, este mai mică decât cea din acte, astfel încât nu se poate spune că a fost afectată, în această modalitate, suprafața deținută de reclamanți. De aceea, în condițiile în care ambele rapoarte de expertiză au concluzionat că terenul expropriat aparține nr. top C1, pentru care s-a eliberat titlu de proprietate pe numele autorului pârâtului, instanței de apel nu i se poate reproșa cu temei că nu a dispus completarea lucrării sau o nouă expertiză, pentru ca ulterior să fie susținută în recurs încălcarea art. 314 C. proc.

civ., cu consecința casării deciziei pentru insuficienta stabilire a situației de fapt. - Tot astfel, critica referitoare la neadministrarea probei testimoniale pentru lămurirea posesiei de fapt a imobilului este lipsită de fundament, câtă vreme instanța a lămurit, prioritar stării de fapt a posesiei, starea de drept referitoare la proprietatea asupra imobilului expropriat. În acest sens, utilitatea probei cu martori a fost corect cenzurată, având în vedere că instanța trebuia să statueze, în primul rând, asupra dreptului de proprietate care, prin efectul declarării utilității publice și a dispunerii exproprierii a ieșit din proprietatea particulară, privată a unei persoane și a intrat în proprietatea publică a statului.

Legat de aspectul menționat anterior, se constată lipsa de temeinicie și a criticilor vizând aplicarea greșită a dispozițiilor referitoare la protecția dreptului de proprietate și la dovedirea acestuia prin orice mijloc de probă admis de lege. Susținând existența dreptului de proprietate în patrimoniul lor, în condițiile în care s-a demonstrat, în cadrul procesului, că titlul de proprietate este deținut de o altă persoană (Z.N., conform titlului de proprietate nr. BB/1995), recurenții pretind că aceștia ar fi avut posesia terenului și că instanța era obligată să ia în considerare acest aspect, câtă vreme identificarea persoanelor îndreptățite la despăgubiri se poate face și în baza procesului-verbal de punere în posesie.

Formulând o asemenea critică, recurenții ignoră faptul că exproprierea vizează bunuri imobile proprietate particulară, fiind, în esență, o modalitate de transformare a acesteia în proprietate publică. Altfel spus, din momentul exproprierii, dreptul de proprietate privată încetează și se naște dreptul de proprietate publică asupra bunului imobil respectiv. De aceea, pentru stabilirea persoanelor îndreptățite la despăgubiri trebuie identificați proprietarii bunurilor imobile și doar în măsura în care nu sunt cunoscuți proprietarii vor fi citați posesorii (fie pentru că pot invoca uzucapiunea ori pentru că pot indica persoanele care au calitatea de proprietar) sau titularii altor drepturi reale, ori care pot justifica un interes legitim (art. 22 din Legea-cadru nr. 33/1994, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, art. 6 din H.G.

nr. 941/2004). Câtă vreme, în speță, a fost identificat, pe baza titlului prezentat, proprietarul imobilului (în persoana intimatului), instanța nu avea motive legale să verifice posesia asupra bunului întrucât exproprierea operează, cum s-a menționat deja, o trecere a bunului din proprietate privată în proprietate publică. Împrejurarea relevată de către recurenți, cum că ar fi vorba doar de „o includere scriptică greșită” a suprafeței de 3341 m.p. în titlul de proprietate nr. BB din 19 iulie 1995, eliberat pe numele lui Z.N. (autorul lui Z.I.) nu este de natură să le susțină pretenția întrucât, pe de o parte, expertizele administrate în cauză au reținut contrariul, iar, pe de altă parte, actul (titlul de proprietate), nefiind anulat, se bucură de prezumția de validitate.

În acest sens, este greșită afirmația recurenților conform căreia nu ar fi trebuit să solicite mai întâi anularea titlului de proprietate al intimatului, pentru a fi identificați ca persoane îndreptățite la despăgubiri - câtă vreme această identificare s-ar putea realiza și în funcție de posesia asupra bunului imobil. În speță, partea adversă fiind cea care, potrivit titlului pe care îl deține și evidențelor de CF, figurează ca proprietar, este evident că trecerea în proprietate publică a vizat dreptul de proprietate al acestei persoane, iar nu pretinsa posesie exercitată de către reclamanți.

Împrejurarea că pentru nr. top T1 au fost emise - așa cum au relevat probele administrate la fond - titluri de proprietate care depășesc suprafața de teren, creează o situație care nu poate fi rezolvată în cadrul acțiunii în despăgubiri promovate, fiind necesar, pentru valorificarea susținerii reclamanților, așa cum corect a reținut instanța de apel, o acțiune în cadrul căreia să se verifice validitatea titlurilor. Pentru toate considerentele anterior expuse, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință. Va fi respinsă, de asemenea, cererea intimatului-pârât privind acordarea cheltuielilor de judecată, în absența dovezilor justificative de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții A.M.T., A.V. și S.G. și de pârâtul Z.I. împotriva deciziei nr. 240-A din 30 aprilie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Respinge cererea formulată de intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Transporturilor prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nedovedită. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2014.