ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2909/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2909/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului Bihor la 28 ianuarie 2010 (în Dosarul nr. 3929/111/2007,

din care ulterior a fost disjunsă), reclamanții A.V. și A.I. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Z.I. și Statul Român prin

Ministerul Transporturilor, reprezentat de Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale SA

să se constate că exproprierea suprafeței de

4309 m.p. (în subsidiar 3441 m.p.) din imobilul cu nr. cadastral C1 Tăuteu, în

suprafață totală de 16.864 m.p., s-a realizat din suprafața de 8631 m.p. aferentă

numărului topografic T1, ce a constituit proprietatea reclamanților înscrisă în

CF nr. xx Tăuteu; să se constate dreptul reclamanților la despăgubiri corespunzătoare

pentru suprafața de 4309 m.p. (în subsidiar 3441 m.p.) ca urmare a exproprierii;

să se determine cuantumul despăgubirilor aferente suprafeței arătate, la valoarea

de 5 euro/m.p. în echivalent RON la data plății și să fie obligat pârâul Z.I. la

plata către reclamanți a sumei reprezentând despăgubiri. În subsidiar, a solicitat

să se constate nulitatea absolută parțială a hotărârii nr. 21 din 20 septembrie

2004 de stabilire a despăgubirii, emisă pe numele pârâtului Z.I., referitor la despăgubirile

aferente suprafeței de 4309 m.p. (în subsidiar 3441 m.p.) și să fie obligat Statul

Român, sub sancțiunea unei amenzi civile de 100 RON/zi întârziere, la întocmirea

și eliberarea pe numele reclamanților, a hotărârii de stabilire a despăgubirii în

privința suprafeței menționate, precum și la plata către aceștia,

a despăgubirii aferente suprafeței arătate, precum și a dobânzii legale.

Prin sentința civilă

nr. 2408/C din 30 noiembrie 2011 Tribunalul Bihor a respins

cererea formulată, ca

neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că, potrivit hotărârii nr. 21 din 20 septembrie

2004 emisă de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri SA s-a aprobat

acordarea despăgubirii în cuantum de 4.050.237.672,96 ROL în favoarea pârâtului

Z.I., pentru imobilul expropriat, situat în loc. C., nr. cad. C1, top T1, în suprafață

totală de 16864 m.p.

S-a constatat că, potrivit

raportului de expertiză întocmit, nr. cad. C1 Tăuteu provine din cota de 53395/63301

m.p. a nr. top T1 atribuită lui Z.N. (moștenit de Z.I.). De asemenea, expertul a

menționat că nr. cad. C1 Tăuteu nu provine din suprafața de 8631 m.p. aferentă

numărului top T1, înscris în CF nr. xx Tăuteu, sub B 37,38, proprietatea reclamanților.

Ca atare, pretenția

reclamanților, de acordare de despăgubiri pentru un imobil expropriat, în privința

căruia nu a dovedit existența dreptului de proprietate, a fost apreciată nejustificată

și cererea respinsă în consecință.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții, solicitând schimbarea soluției, în sensul admiterii

acțiunii.

S-a susținut că hotărârea

atacată este netemeinică și nelegală deoarece cercetarea judecătorească a avut un

caracter superficial, fiind limitată la o singură probă (expertiza topografică),

instanța procedând totodată la o interpretare eronată a materialului probator de

la dosar, ceea ce a condus la reținerea unei stări de fapt eronate.

Astfel, tribunalul s-a

axat doar pe concluziile raportului de expertiză întocmit de expert H.A.M., potrivit

cărora numărul cadastral C1 Tăuteu s-a format exclusiv din terenul ce constituie

proprietatea intimatului Z.I., fără a analiza faptul că opinia expertului nu este

fundamentată din punct de vedere tehnic, în absența unor elemente justificative

rezultate din măsurătorile în teren.

De asemenea, s-a susținut

că instanța a respins nejustificat obiecțiunile formulate la expertiză, precum

și proba cu martori, prin care se urmărea a se dovedi amplasamentul terenului ce

constituie proprietatea apelanților, conform folosinței faptice și a punerii în

posesie efectuate de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991. În acest sens, instanța

nu a analizat actele provenite de la comisie, potrivit cărora titlul de proprietate

nr. AA/2005 emis antecesorului apelanților - K.E. - a fost legal eliberat pe vechiul

amplasament, în timp ce titlul de proprietate nr. BB/1995, eliberat antecesorului

intimatului Z.I., a fost greșit întocmit.

Expertiza efectuată în

cauză a analizat situația formării numărului cadastral C1 Tăuteu, în mod teoretic

și nu prin prisma amplasării terenului, raportându-se doar la actul de proprietate

al intimatului nu și la titlul de proprietate emis în favoarea apelanților, aspect

confirmat de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991. În plus, expertul trebuia

să redea situația faptică rezultată din măsurătorile topografice, fără a proceda

la interpretarea normelor de drept.

Intimatul Z.I. a depus

întâmpinare, prin care a susținut că, raportat la data exproprierii (2004),

respectiv data plății despăgubirilor (2004-2005), formularea acțiunii reclamanților

s-a făcut cu nerespectarea termenului de prescripție de trei ani; pe fondul

cauzei, s-a arătat că terenul reclamanților, în suprafață de 8631 m.p., este cuprins

în cadastralele C2, C3 și P1 Tăuteu. Or, intimatul a încasat despăgubiri pentru

cadastralul C1, asupra căruia reclamanții nu au niciun drept și nu au avut nici

folosința faptică.

Prin decizia civilă

nr.

240/2014

din 30 aprilie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția a I civilă, a respins apelul

reclamanților A.V., A.M.T. și S.G. (ultimii doi, în calitate de moștenitori

ai lui A.I.).

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a constatat, în primul rând, caracterul neîntemeiat al excepției

de prescripție extinctivă

invocate de intimatul Z.I., în condițiile în care prezenta

acțiune a fost disjunsă din Dosarul nr. 3929/111/2007 al Tribunalului Bihor, astfel

încât, raportând data promovării acțiunii inițiale (11 septembrie 2007) la data

hotărârii de stabilire a despăgubirilor către pârâți (20 septembrie 2004) rezultă

că cererea a fost introdusă în termenul legal de prescripție de 3 ani. De asemenea,

în ceea ce privește capătul de cerere subsidiar, invocându-se nulitatea absolută

a hotărârii menționate, acțiunea este imprescriptibilă.

Pe fondul cauzei, s-a

constatat că apelanții-reclamanți au solicitat, în esență, să se stabilească dreptul

lor la despăgubiri aferente suprafeței de 4309 m.p. din numărul cadastral C1 Tăuteu,

care, potrivit susținerilor acestora, s-ar fi expropriat din suprafața de 8631 m.p.

aferentă numărului topografic T1 ce le aparține. S-a pretins că prin hotărârea

nr. 21 din 21 septembrie 2004 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004

Tăuteu, intimatul Z.I. a încasat despăgubiri în valoare de 4.050.237.672,96 ROL

pentru suprafața de 16864 m.p. ce a fost expropriată de sub numărul cadastral C1

Tăuteu, deși - potrivit susținerilor apelanților - acest număr cadastral nu s-a

format în integralitate din suprafața de teren ce reprezintă proprietatea intimatului,

ci s-a constituit parțial din suprafața de 8631 m.p. aferentă numărului topografic

T1, proprietatea acestora.

A reținut instanța

de apel că, potrivit raportului de expertiză întocmit în această fază procesuală

(cu participarea și a experților asistenți desemnați de părți),

din numărul topografic inițial T1 au fost constituite numerele cadastrale B1 - cu

suprafața de 36531 m.p. în favoarea lui Z.N., C1 - cu suprafața de 16864 m.p. în

favoarea lui Z.N., C2 - cu suprafața de 2018 m.p. în favoarea lui K.E. și C3 - cu

suprafața de 6610 m.p. în favoarea lui K.E., dintre acestea doar numerele cadastrale

C1 și C2 fiind supuse exproprierii pentru Autostrada Transilvania.

În ceea ce-i privește

pe apelanții-reclamanți, aceștia au dobândit - conform încheierii de CF nr. GG/2006

- prin cumpărare de la K.E., suprafața de 8631/63361 m.p., ce corespunde numerelor

cadastrale C2 și C3. Rezultă prin urmare, că numărul cadastral C1, pentru care intimatul

a încasat despăgubirile din expropriere nu provine din suprafața de 8631 m.p., proprietatea

reclamanților, confirmându-se în acest fel și concluziile expertizei efectuate în

primă instanță.

S-a reținut că, deși

este adevărat că titlurile de proprietate emise pentru terenul de sub numărul topografic

inițial T1 (din care apoi s-au dezmembrat cadastralele B1, C1, C2, C3), cuprind

o suprafață mult mai mare decât suprafața totală a respectivului număr topografic,

fapt constatat și de experții desemnați în cauză, ceea ce conduce la concluzia că

la punerea în posesie nu a fost întocmit un plan parcelar, această situație

nu justifică pretenția reclamanților-apelanți.

Dimpotrivă, situația

menționată impunea anularea sau modificarea titlurilor de proprietate emise,

dar niciuna din părți nu a făcut dovada că a inițiat vreun demers în acest sens.

Ca atare, reținându-se

concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, din care rezultă că numărul

cadastral C1 Tăuteu nu provine din suprafața de 8631 m.p. proprietatea reclamanților,

Curtea a apreciat caracterul nefondat al apelului declarat în cauză.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții și pârâtul Z.I.

1) Prin recursul formulat,

reclamanții au criticat decizia susținând următoarele aspecte:

- Proba cu raportul de

expertiză topografică este insuficientă pentru lămurirea împrejurării dacă nr. cadastral

C1 Tăuteu s-a constituit în parte din suprafața de 8631 m.p. aferentă nr topografic

T1, proprietatea reclamanților înscrisă în CF nr. xx Tăuteu, sub B 37-38.

De aceea, se impune clarificarea

situației de fapt prin completarea probațiunii și întregirea raportului

de expertiză topografică, cu referire la planul parcelar de punere în posesie întocmit

de Comisia de aplicare a Legilor fondului funciar Tăuteu aferent parcelei cu

nr. top T1 înscrisă în CF nr. xx Tăuteu, în baza căruia au fost efectuate exproprierile

asupra imobilului în litigiu. Aceasta, întrucât instanța a încălcat dispozițiile

art. 212 C. proc. civ., când a dispus respingerea cererii de întregire a raportului

de expertiză, în condițiile în care acesta nu răspunsese obiectivelor stabilite

de instanța de judecată și ignorase din analiza topografică planul parcelar

menționat anterior.

Recurenții au făcut

referire la obiectivele formulate pentru întocmirea raportului de expertiză și

la faptul că expertul topografic nu s-a pronunțat dacă numărul cadastral C1

Tăuteu a fost constituit cu respectarea proceselor-verbale de punere în posesie

eliberate pe numele părților, că nu a procedat la identificarea suprafeței

de teren folosite efectiv de către reclamanți.

De asemenea, s-a arătat

că nici expertiza efectuată în fața primei instanțe nu a fost întocmită

în baza planului parcelar de punere în posesie și că, față de concluziile

contradictorii în legătură cu formarea numărului cadastral C1 și a faptului

că schițele cadastrale întocmite de expropriator sunt greșite, nerespectând

ordinea punerilor în posesie, se impune clarificarea raportului juridic dedus judecății

prin completarea cercetării topografice în baza planului parcelar care a fundamentat

exproprierile în speță.

- Instanța de apel

a respins în mod nelegal administrarea probei testimoniale în legătură cu folosința

exercitată de părți asupra terenului în litigiu, care ar fi fost de natură

să lămurească, prin coroborare cu celelalte probe din dosar, fondul raporturilor

juridice, deoarece posesia este un element la care expropriatorul trebuie să se

raporteze în ceea ce privește identificarea persoanelor îndreptățite la

despăgubiri, după cum rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 941/2004

conținând Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004.

- Hotărârea a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor

art. 480-481 C. civ., privind protecția dreptului de proprietate, art. 5

alin. (3) din Legea nr. 198/2004 referitor la dovedirea dreptului de proprietate

asupra imobilelor expropriate prin orice mijloc de probă admis de lege, art. 6

alin. (1) din H.G. nr. 941/2004, potrivit căruia identificarea titularului dreptului

de proprietate, ca persoană îndreptățită la plata despăgubirilor, se poate

realiza în baza titlului de proprietate, a procesului verbal de punere în posesie,

a posesiei de fapt, a registrului agricol și a altor acte/fapte similare care

produc efecte juridice potrivit legii.

În speță, instanța

a încălcat prevederile legale menționate, fără să dea relevanță procesului

verbal de punere în posesie, planului parcelar cu ordinea punerilor în posesie și

folosinței părților.

Eliberarea ulterioară

a titlului de proprietate pe numele lui Z.N. (antecesorul lui Z.I.) nu justifică

acordarea despăgubirilor către acesta pentru că, în realitate, este vorba despre

o includere scriptică greșită a suprafeței de 3341 m.p. în titlul nr.

BB din 19 iulie 1995.

Deoarece intimatul Z.I.

a beneficiat, în mod nejustificat, de despăgubiri pentru suprafața de 4.309

m.p., care a fost expropriată din proprietatea reclamanților-recurenți,

se impune, ca în baza principiului îmbogățirii fără justă cauză, acesta să

fie obligat la plata sumei corespunzătoare suprafeței de teren de care reclamanții

au fost lipsiți prin efectul exproprierii.

În acest context, în mod

greșit a fost respins și capătul de cerere subsidiar vizând obligarea

expropriatorului la plata despăgubirilor rezultate din expropriere, în favoarea

titularului real al dreptului de proprietate, expropriatorul având posibilitatea

regresării ulterioare împotriva intimatului care a încasat necuvenit despăgubirile.

- Referitor la anularea

titlurilor de proprietate eliberate pentru parcela în litigiu, la care face referire

instanța de apel, s-a susținut că această operațiune nu este necesară

pentru identificarea persoanelor îndreptățite la despăgubire, în condițiile

în care individualizarea acestora s-a făcut conform planului parcelar de punere

în posesie.

2) Pârâtul Z.I. a criticat

decizia sub aspectul modalității în care a rezolvat excepția prescripției dreptului

la acțiune, susținând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul

nr. 167/1958.

Astfel, în susținerea

excepției, s-a arătat că exproprierea s-a realizat în anul 2004, despăgubirile fiind

achitate către pârâtul-recurent în cursul anilor 2004-2005, iar reclamanții sunt

proprietari de CF din data de 10 aprilie 2006, așa încât formularea cererii

în pretenții la 28 ianuarie 2010 s-a făcut cu nerespectarea termenului de 3 ani.

Instanța de apel a apreciat

în mod eronat, în opinia recurentului, că termenul de prescripție a fost respectat

întrucât prezenta acțiune este disjunsă din Dosarul nr. 3929/111/2007 al Tribunalului

Bihor, astfel că, raportat la data promovării acțiunii inițiale (11 septembrie 2007)

și la cea a hotărârii de stabilire a despăgubirilor către pârâți (20 septembrie

2004), rezultă că cererea a fost formulată înăuntrul termenului general de prescripție.

În plus, în privința capătului de cerere subsidiar, s-a apreciat că, solicitându-se

nulitatea absolută a hotărârii de stabilire a despăgubirilor, acțiunea este imprescriptibilă.

A arătat recurentul că,

cel puțin capătul de cerere vizând obligarea acestuia la despăgubiri, formulat pentru

prima dată la 28 ianuarie 2010, prescripția era împlinită. De altfel, acest capăt

de cerere nu este formulat ca unul subsecvent celui de constatare a nulității absolute

a hotărârii de expropriere, ci invers, nulitatea absolută este solicitată a fi constatată

în subsidiar față de cererea de despăgubiri.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale, în reprezentarea Statului

Român, a depus întâmpinare prin care a solicitat, ca urmare a admiterii excepției

prescripției extinctive, să fie respinsă acțiunea reclamanților și în contradictoriu

cu această parte, față de împrejurarea că termenul de prescripție nu se poate calcula

raportat la acțiunea care a făcut obiectul altui dosar (nr. 3929/111/2007), din

care a fost disjunsă prezenta acțiune, dosar în care pretențiile au vizat un alt

nr. cadastral (C2) decât cel care face obiectul litigiului de față (nr. C1). Altfel

spus, instanțele nu au judecat cererea de obligare la plata de despăgubiri pentru

imobilul identificat cadastral cu nr. C1 anterior anului 2010, pentru a se putea

susține că a avut loc vreun caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției.

În privința fondului recursului

reclamanților, s-a susținut că acesta deduce judecății, în principal, critici de

netemeinice și de evaluare a probatoriului, imposibil de analizat în contextul abrogării

art. 304 pct. 11 C. proc. civ. De asemenea, reclamanții au formulat critici identice

prin cererea de apel, iar prima instanță de control judiciar le-a încuviințat refacerea

probei cu expertiză, fiindu-le respectate în totalitate drepturile procesuale. În

condițiile în care patru rapoarte judiciare topografice infirmă pretențiile recurenților,

este cert că situația de fapt a fost cercetată suficient și corespunzător.

Întâmpinare au formulat

și reclamanții, care au susținut corecta rezolvare dată de instanță problemei prescripției

extinctive, față de împrejurarea că aceștia au promovat acțiunea în urma concluziilor

raportului de expertiză întocmit la 9 decembrie 2009, în Dosarul nr. 3929/111/2007,

identificarea exactă a persoanei care a încasat despăgubirile având loc la 4

martie 2010, când intimata Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale a depus la dosarul cauzei hotărârea nr. 21/2004 de stabilire a despăgubirilor,

în favoarea lui Z.I. Față de această situație, devin incidente dispozițiile

art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora prescripția începe să curgă de

la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și

pe cel care răspunde de ea.

Analizând aspectele deduse

judecății, Înalta Curte constată următoarele:

I. În primul rând, analiza

instanței va viza, în ordinea impusă de criticile și apărările părților, modalitatea

de soluționare a excepției prescripției extinctive.

Sub acest aspect, se va

constata, raportat la datele speței, că acțiunea reclamanților nu poate fi paralizată

prin invocarea prescripției extinctive, conform criticilor din recursul pârâtului

Z.I. și, respectiv, susținerii din întâmpinarea Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale.

Astfel, instituția prescripției

extinctive este menită să sancționeze - pentru imperative de securitate și stabilitate

juridică - lipsa de diligență, pasivitatea titularului unui drept subiectiv, care

îl lasă nevalorificat un interval de timp mai mare decât cel prevăzut de lege pentru

a obține sancționarea (protecția) lui.

De asemenea, este de principiu

că prescripția nu curge cât timp cel căruia i se opune este în imposibilitate de

a acționa (contra non valentem agere non currit praescriptio).

O aplicare a acestei reguli

este dată și de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din care rezultă

că prescripția nu curge împotriva celui care nu a cunoscut sau nu a putut să cunoască,

în cazul faptei ilicite, paguba și pe cel care răspunde de ea (prevederile legale

menționate fiind aplicabile în mod asemănător și în cazul îmbogățirii fără justă

cauză).

În speță, formularea cererii

de despăgubiri împotriva pârâtului Z.I. (cerere disjunsă din Dosarul nr. 3929/111/2007)

s-a făcut după întocmirea raportului de expertiză în dosarul menționat, din care

a rezultat situația numărului cadastral C1 (constituit, în opinia reclamanților,

prin includerea unei părți din terenul proprietatea lor), precum și a persoanei

care a beneficiat de despăgubiri pentru respectivul teren.

De asemenea, hotărârea

nr. 21 din 20 septembrie 2004 de stabilire a despăgubirilor în favoarea lui Z.I.

a fost depusă la dosar de către Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale la data de 4 martie 2010, ulterior întocmirii raportului

de expertiză menționat.

Ca atare, acest moment,

la care reclamanții au luat cunoștință de pretinsa faptă care a determinat îmbogățirea

fără justă cauză, pe seama lor, a pârâtului Z.I., marchează începutul curgerii termenului

de prescripție a dreptului la acțiunea în despăgubiri.

Rezultă că formularea

cererii completatoare la 28 ianuarie 2010 s-a realizat înăuntrul termenului de prescripție

extinctivă de 3 ani și pentru aceste considerente - care vin să suplinească, în

parte, motivarea deciziei din apel, criticile din recursul pârâtului Z.I. au caracter

nefondat.

Este nefondată, de asemenea,

susținerea din întâmpinarea intimatei-pârâte Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale, conform căreia pretențiile reclamanților trebuie

considerate prescrise în raport cu această parte, câtă vreme prin acțiunea promovată

în anul 2007 (obiect al Dosarului nr. 3929/111/2007) s-au solicitat despăgubiri

pentru un alt număr cadastral (C2), astfel încât respectiva cerere nu poate avea

efect întreruptiv sau suspensiv de prescripție.

Separat de argumentele

expuse anterior - legate de data luării la cunoștință de situația prejudiciabilă

- se va constata că excepția prescripției extinctive nu poate fi primită oricum,

față de modalitatea în care au fost formulate pretențiile opuse acestei părți.

Astfel, conform cererii

completatoare, reclamanții au solicitat să se constate exproprierea și dreptul lor

la despăgubiri pentru suprafața de teren pretins a fi fost expropriată din patrimoniul

lor, să se constate nulitatea absolută parțială a hotărârii nr. 21 din 20 septembrie

2004 și să fie obligat Statul Român (reprezentat de Ministerul Transporturilor prin

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale) la întocmirea și

eliberarea, pe numele reclamanților, a hotărârii de stabilire a despăgubirii, precum

și la plata despăgubirilor.

Rezultă că este vorba,

în principal, de o cerere în constatarea unui drept și în constatarea nulității

absolute a unei hotărâri emise de expropriator și numai accesoriu acestor constatări

se solicită obligarea la plata unor despăgubiri.

Or, cererea în constatare,

ca și cea vizând nulitatea absolută a unui act sunt imprescriptibile - având în

vedere că prima nu urmărește „condamnarea” (obligarea) propriu-zisă a pârâtului,

ci doar statuarea asupra preexistenței dreptului, iar cea de-a doua vizează o nulitate

absolută ce poate fi invocată oricând (dat fiind regimul juridic al cauzei de ineficiență

invocate).

În ce privește plata despăgubirilor,

solicitarea, astfel cum a fost formulată, a vizat valorificarea consecințelor patrimoniale

subsecvente ale constatării nulității. De aceea, momentul ce marchează începutul

curgerii termenului de prescripție este determinat de cel al desființării actului,

care reprezintă cauza restituirii prestațiilor.

Astfel fiind, prescripția

nu putea fi considerată împlinită în raport de niciuna dintre pretențiile formulate

de reclamanți, în mod corect instanța procedând la analiza cauzei pe fondul ei.

II. Recursul reclamanților

deduce judecății critici care nu pot fi primite, pe de o parte, datorită obiectului

lor - care vizează aspecte de administrare a probatoriului și de evaluare a acestuia

de către instanța fondului - pe de altă parte, întrucât, atunci când sunt subsumabile

aspectelor de nelegalitate, au caracter nefondat.

Așa cum în mod corect

s-a arătat prin întâmpinarea intimatei Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale, făcând trimitere la rapoartele de expertiză și la modalitatea

în care instanța și-a sprijinit soluția pe concluziile acestora - fără să încuviințeze

obiecțiuni, să dispună contraexpertiză - recurenții tind să demonstreze „o greșeală

gravă de fapt” care și-a găsit reglementarea în conținutul art. 304 pct. 11 C. proc.

civ. și a putut constitui obiect de cenzură în recurs până la abrogarea textului

prin O.U.G. nr. 138/2000 (art. I pct. 112).

Astfel, recurenții fac

referire la obiectivele pe care le-au formulat pentru raportul de expertiză topografică,

modalitatea în care ele au fost analizate și rezolvate de către expert constituind

obiect de nemulțumire și de critică în recurs.

Susținând că instanța

de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 212 C. proc. civ., atunci când a respins

cererea reclamanților de întregire a raportului de expertiză - întrucât nu s-ar

fi răspuns obiectivelor și nu s-a avut în vedere, la întocmirea lucrării, un plan

parcelar de punere în posesie întocmit de Comisia de punere în aplicare a Legilor

fondului funciar - recurenții-reclamanți nu susțin o critică întemeiată de nelegalitate

a soluției din apel.

Aceasta întrucât, potrivit

textului menționat, instanța poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză

atunci când nu este lămurită prin lucrarea (expertiza) făcută.

Or, în speță, dimpotrivă,

instanța de apel a considerat lămuritor raportul de expertiză, mai ales în condițiile

în care aceleași obiecțiuni - referitoare la amplasamentul terenului în determinarea

căruia nu se ținuse seama de posesia de fapt - fuseseră aduse lucrării de expertiză

din prima instanță, sub forma criticilor din apel, ceea ce a determinat instanța

devolutivă de control judiciar să încuviințeze un nou raport.

În acest context, s-a

observat că raportul de expertiză din prima instanță a concluzionat că exproprierea

s-a realizat din suprafața de 8631 m.p. aferentă nr. topo T1 din CF nr. xx Tăuteu

și că, pe baza actelor eliberate (titlul de proprietate nr. BB/1995 emis pe numele

Z.N.) și înscrierilor din CF, nr. cadastral C1 provine din cota de 53395/63301 m.p.

a nr. top T1, atribuită autorului lui Z.I., numitul Z.N. De asemenea, documentele

cadastrale în vederea exproprierii au fost întocmite cu respectarea titlurilor de

proprietate nr. BB/1995 și respectiv nr. AA/2005 (de care s-au prevalat reclamanții,

eliberat pe numele autorului lor, K.E.).

În același sens și în

mod suplimentar, raportul de expertiză din apel a consemnat că din nr. topo T1 au

fost constituite 4 numere cadastrale (nr. B1, C1, C2, C3), din care cel cu nr. C1,

având suprafața de 16864 m.p., în favoarea lui Z.N.; că au fost eliberate, pentru

nr. topo T1, patru titluri de proprietate (printre care și cele două titluri ale

autorilor părților în litigiu) care, însumate, ajung la 74973 m.p., depășind cu

11672 m.p. suprafața din CF, soluția fiind aceea a anulării sau modificării titlurilor

de proprietate și întocmirii unui plan parcelar corespunzător. S-a constatat că

inclusiv suprafața de teren rămasă în folosința lui Z.I., în urma exproprierii,

este mai mică decât cea din acte, astfel încât nu se poate spune că a fost afectată,

în această modalitate, suprafața deținută de reclamanți.

De aceea, în condițiile

în care ambele rapoarte de expertiză au concluzionat că terenul expropriat aparține

nr. top C1, pentru care s-a eliberat titlu de proprietate pe numele autorului pârâtului,

instanței de apel nu i se poate reproșa cu temei că nu a dispus completarea lucrării

sau o nouă expertiză, pentru ca ulterior să fie susținută în recurs încălcarea

art. 314 C. proc. civ., cu consecința casării deciziei pentru insuficienta stabilire

a situației de fapt.

- Tot astfel, critica

referitoare la neadministrarea probei testimoniale pentru lămurirea posesiei de

fapt a imobilului este lipsită de fundament, câtă vreme instanța a lămurit, prioritar

stării de fapt a posesiei, starea de drept referitoare la proprietatea asupra imobilului

expropriat.

În acest sens, utilitatea

probei cu martori a fost corect cenzurată, având în vedere că instanța trebuia să

statueze, în primul rând, asupra dreptului de proprietate care, prin efectul declarării

utilității publice și a dispunerii exproprierii a ieșit din proprietatea particulară,

privată a unei persoane și a intrat în proprietatea publică a statului.

Legat de aspectul menționat

anterior, se constată lipsa de temeinicie și a criticilor vizând aplicarea greșită

a dispozițiilor referitoare la protecția dreptului de proprietate și la dovedirea

acestuia prin orice mijloc de probă admis de lege.

Susținând existența dreptului

de proprietate în patrimoniul lor, în condițiile în care s-a demonstrat, în cadrul

procesului, că titlul de proprietate este deținut de o altă persoană (Z.N., conform

titlului de proprietate nr. BB/1995), recurenții pretind că aceștia ar fi avut posesia

terenului și că instanța era obligată să ia în considerare acest aspect, câtă vreme

identificarea persoanelor îndreptățite la despăgubiri se poate face și în baza procesului-verbal

de punere în posesie.

Formulând o asemenea critică,

recurenții ignoră faptul că exproprierea vizează bunuri imobile proprietate particulară,

fiind, în esență, o modalitate de transformare a acesteia în proprietate publică.

Altfel spus, din momentul exproprierii, dreptul de proprietate privată încetează

și se naște dreptul de proprietate publică asupra bunului imobil respectiv.

De aceea, pentru stabilirea

persoanelor îndreptățite la despăgubiri trebuie identificați proprietarii bunurilor

imobile și doar în măsura în care nu sunt cunoscuți proprietarii vor fi citați posesorii

(fie pentru că pot invoca uzucapiunea ori pentru că pot indica persoanele care au

calitatea de proprietar) sau titularii altor drepturi reale, ori care pot justifica

un interes legitim (art. 22 din Legea-cadru nr. 33/1994, art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 198/2004, art. 6 din H.G. nr. 941/2004).

Câtă vreme, în speță,

a fost identificat, pe baza titlului prezentat, proprietarul imobilului (în persoana

intimatului), instanța nu avea motive legale să verifice posesia asupra bunului

întrucât exproprierea operează, cum s-a menționat deja, o trecere a bunului din

proprietate privată în proprietate publică.

Împrejurarea relevată

de către recurenți, cum că ar fi vorba doar de „o includere scriptică greșită” a

suprafeței de 3341 m.p. în titlul de proprietate nr. BB din 19 iulie 1995, eliberat

pe numele lui Z.N. (autorul lui Z.I.) nu este de natură să le susțină pretenția

întrucât, pe de o parte, expertizele administrate în cauză au reținut contrariul,

iar, pe de altă parte, actul (titlul de proprietate), nefiind anulat, se bucură

de prezumția de validitate.

În acest sens, este greșită

afirmația recurenților conform căreia nu ar fi trebuit să solicite mai întâi anularea

titlului de proprietate al intimatului, pentru a fi identificați ca persoane

îndreptățite la despăgubiri - câtă vreme această identificare s-ar putea realiza

și în funcție de posesia asupra bunului imobil.

În speță, partea

adversă fiind cea care, potrivit titlului pe care îl deține și evidențelor

de CF, figurează ca proprietar, este evident că trecerea în proprietate publică

a vizat dreptul de proprietate al acestei persoane, iar nu pretinsa posesie exercitată

de către reclamanți.

Împrejurarea că pentru

nr. top T1 au fost emise - așa cum au relevat probele administrate la fond

- titluri de proprietate care depășesc suprafața de teren, creează o situație

care nu poate fi rezolvată în cadrul acțiunii în despăgubiri promovate, fiind necesar,

pentru valorificarea susținerii reclamanților, așa cum corect a reținut instanța

de apel, o acțiune în cadrul căreia să se verifice validitatea titlurilor.

Pentru toate considerentele

anterior expuse, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins

în consecință.

Va fi respinsă, de asemenea,

cererea intimatului-pârât privind acordarea cheltuielilor de judecată, în absența

dovezilor justificative de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanții A.M.T., A.V. și S.G. și de pârâtul Z.I. împotriva

deciziei nr. 240-A din 30 aprilie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Respinge cererea formulată

de intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Transporturilor prin Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA de acordare a cheltuielilor

de judecată, ca nedovedită.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 octombrie 2014.