ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 31/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 31/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 865/C din 30 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosar

nr. 4204/111/20088, a fost admisă excepția lipsei calității procesuaie pasive a

Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și s-a respins acțiunea față

de Statul Român prin Ministerul Economiei șî Finanțelor.

Au fost respinse restul excepțiilor,

S~a admis în parte cererea formulata de

către reclamanții K.M., N.E. și N.L., în contradictoriu cu pârâții Statul Român,

Ministerul Economiei și Finanțelor și C.N.A.D.N.R. SA și cu chemata în garanție,

comuna A. prin Primar.

S-a admis cererea de chemare în garanție

formulată de C.N.A.D.N.R. SA. fața de comuna A. prin Primar.

S-a constatat că reclamanții au calitatea

de persoane îndreptățite la despăgubiri pentru suprafața de 2132 mp (conform expertizei

întocmită de experții N.P., I.I. și M.G.L.).

C.N.A.D.N.R. SA a fost obligată să plătească

reclamanților despăgubiri aferente suprafeței de 2132 mp, suma de 27.297,41 RON.

Chemata în garanție, comuna A. prin Primar

a fost obligată să plătească pârâtei C.N.A.D.N.R. SA suma de 27.297,41 RON, suma

încasată de către comuna A. în baza hotărârii din 2 septembrie 2004 de stabilire

a despăgubirilor.

De asemenea, pârâta comuna A. a fost obligată

la cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 2.100 RON în favoarea reclamanților.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a avut în vedere următoarele aspecte:

Urmare a pronunțării sentinței civile

nr. 864 din 26 octombrie 2006 a Judecătoriei Marghita, rămasă irevocabilă prin decizia

civilă nr. 230/R din 8 martie 2007 a Tribunalului Bihor, s-a modificat titlul de

proprietate din 10 decembrie 2002 eliberat în favoarea reclamanților K.M. și N.L.,

în ceea ce privește nr. topografic X, în sensul ca li s-a reconstituit dreptul de

proprietate în cotă parte din acest număr topografic.

Prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor

din 2 septembrie 2004 emisă de C.N.A.D.N.R. SA, s-a aprobat declanșarea procedurii

de expropriere cu privire la imobilul în suprafață totală de 15.757 mp, nr. cadastral

Y, nr. topografic X și s-au stabilit în favoarea comunei A. despăgubiri totale în

cuantum de 2.017.473.336,48 ROL.

S-a constatat că traseul Autostrăzii Transilvania,

identificat cadastral prin nr. cadastral Y, ocupă o suprafața de 2132 mp din terenul

reclamanților, respectiv din suprafața de 6000 mp din nr. topografic X.

Așadar, instanța a obligat C.N.A.D.N.R.

SA la plata de despăgubiri corespunzătoare suprafeței de 2132 mp din nr. topografic

X în cuantum de 27.297,41 RON. Această sumă s-a stabilit luând în calcul suma de

12,8036 RON/mp, conform hotărârii din 2 septembrie 2004 de stabilire a despăgubirilor.

Întrucât această sumă a fost achitată de către companie, comunei A., instanța a

admis cererea de chemare în garanție formulată de C.N.A.D.N.R. SA față de comuna

A. prin primar și a obligat chemata în garanție la restituirea acestei sume către

pârâtă.

Tribunalul a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, întrucât

potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 198/2004, în vigoare la momentul formulării

cererii, Statul Român este reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin C.N.A.D.N.R.

SA

S-a apreciat că sancțiunea decăderii din

dreptul de a mai ataca hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sancțiune

prevăzută de art. 9 din Legea nr. 198/2004 nu este aplicabilă în prezenta speță,

întrucât îndreptățirea reclamanților la reconstituirea dreptului de proprietate

asupra nr. topografic X s-a stabilit la data de 8 martie 2007 prin decizia

civilă nr. 230/R/2007 a Tribunalului Bihor, iar prezenta cererea s-a înregistrat

la data de 4 septembrie 2008.

Față de considerentele expuse, reținându-se

culpa exclusivă în declanșarea prezentului litigiu în sarcina comnei A. prin Primar,

în temeiul art. 274-art. 276 C. proc. civ. a fost obligată această pârâtă la plata

sumei de 2.100 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert, cel de avocat

nefiind justificat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel

atât reclamanții K.M.,

N.E., N.L. cât și chemată în garanție comuna A.

Prin apelul declarat de către apelanții

reclamanți s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârii apelate în parte

sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite în favoarea lor în sensul majorării

acestor despăgubiri de la 27.297,41 RON la 53.638,54 RON.

Reclamanții au considerai a fi nelegală

hotărârea primei instanțe sub aspectul cuantumului despăgubirilor, întrucât instanța

s-a raportat la hotărârea din 2 septembrie 2004, hotărâre prin care a fost stabilită,

prin negociere, despăgubirea în favoarea comunei A., care nu i-a vizat pe ei și

în privința căreia nu au avut nicio posibilitate de contestare sau opoziție.

Au susținut apelanții ca raportarea trebuie

făcută la hotărârea de stabilire a dreptului din 7 ianuarie 2005 și la procesul-verbal

din 7 ianuarie 2005, prin care s-a stabilit suma de 251.587,91 ROL/mp.

Printr-o completare a apelului s-a solicitat

majorarea despăgubirilor la suma de 60.577,15 RON, față de hotărârea de stabilire

a despăgubirilor din 7 ianuarie 2005, prin care s-a stabilit suma de 6,479 euro/mp.

Prin apelul declarat de către chemata în

garanție comuna A. s-a arătat că reclamanții nu pot avea calitatea de persoane îndreptățite

la despăgubiri întrucât terenui proprietatea lor nu a fost afectat.

Prin decizia nr. 28 A din 30 aprilie 2013

a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta

chemată în garanție comuna A. prin Primar; a fost admis apelul declarat de apelanții

reclamanți, a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 865/C din 30 mai 2012

în sensul că a fost majorat cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță,

aferente suprafeței de 2.132 mp din top. X, de la suma de 27.297,41 RON la suma

de 53.638,54 RON, fiind menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a reținut că reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra

suprafeței de 6.000 mp din imobilul cu nr. top. X, situat pe raza comunei A., în

baza titlului de proprietate din 10 decembrie 2002.

Ulterior, comisia județeană de fond funciar

prin hotărârea din 2004, a procedat Ia rectificarea titlului de proprietate, în

sensul că parcela nr. X în suprafață de 0 ha 6000 mp devine tarlaua X1 parcela X2.

Motivul pentru care Comisia Locală de Fond

Funciar A. a propus Comisiei Județene rectificarea titlului de proprietate a fost

acela că terenul reconstituit e afectat de autostradă, astfel cum rezultă din adresa

din 12 iulie 2004.

Prin sentința civilă nr. 864 din 26

octombrie 2006 pronunțată de Judecătoria Marghita menținută prin decizia civilă

nr. 230 din 8 martie 2007 a Tribunalului Bihor s-a dispus modificarea amplasamentului

suprafeței de 6000 mp din tarlaua X1, parcela X2, în parcela X, dispunându-se punerea

în posesie asupra acestei parcele.

Anterior pronunțării acestor hotărâri,

prin hotărârea din 2 septembrie 2004 a comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004,

s-a stabilit îndreptățirea apelantei pârâte la despăgubiri în cuantum de 2.017.473.336,48

ROL aferente suprafeței de 15.757 mp provenind din nr. top. X, identificată cu nr.

cadastral Y.

Potrivit raportului de expertiză întocmit

în cauză de experții I.I., N.P. și M.G.L., suprafața de 2132 mp ce constituie proprietatea

reclamanților se suprapune cu terenul expropriat de la comuna A. și pentru care

acesta din urmă a încasat despăgubirile în integralitate.

Or, în aceste condiții, au fost considerate

nefondate criticile apelantei comuna A., potrivit cărora reclamanții nu pot avea

calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri întrucât terenul proprietatea

acestora nu a fost afectat.

Susținerile apelantei, cum că în situația

în care s-ar accepta calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la despăgubiri

s-ar ajunge la retragerea acestei calități altor persoane, nu au fost primite, de

vreme ce suprapunerea privește exclusiv terenul pentru care apelanta a încasat despăgubirile,

nu și terenul ce constituie proprietatea privată a altor persoane, nefiind astfel

necesară, în ipoteza admiterii acțiunii, modificarea ordinii parcelelor proprietatea

acestora, cum greșit s-a considerat de către apelantă.

Cum, potrivit raportului de expertiză întocmit

în cauză, s-a stabilit că suprafața de 2132 mp din terenul reclamanților, este afectată

de traseul Autostrăzii Transilvania și cum despăgubirile stabilite pentru această

suprafață au fost încasate de comuna A., cu temei prima instanță a constatat calitatea

reclamanților de persoane îndreptățite la despăgubiri, criticile apelantei-pârâte

invocate în acest sens fiind considerate astfel nefondate.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

acordate, s-a reținut că prima instanță a luat în caicul suma de 12,8036 RON/mp,

conform hotărârii din 2 septembrie 2004 de stabilire a despăgubirilor în favoarea

comunei A., apelanții-reclamanți prin apelul formulat contestând însă această sumă.

Pornind de la faptul că hotărârea anterior menționată nu le este opozabilă, aceștia

au solicitat să se stabilească cuantumul despăgubirilor ce li se cuvin prin raportare

la o altă hotărâre și anume hotărârea din 7 ianuarie 2005, prin care s-a stabilit

în favoarea lor o despăgubire de 342.411.159 ROL aferentă suprafeței de 1361 mp

din nr. cadastral Y1 ce provine din același nr. topografic X, luând în considerare

un curs euro de 38.830 ROL, rezultând astfel suma de 6,479 euro/mp.

Instanța de apel a constatat că, într-adevăr,

în privința reclamanților s-a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 7

ianuarie 2005 prin care s-a constatat calitatea lor de persoane îndreptățite la

despăgubiri alături de Primăria A. pentru suprafața de 1362 mp, nr. cadastral Y1

provenind din același nr. top. X, stabilindu-se cuantumul despăgubirilor la valoarea

de 342.411.159 ROL, rezultând suma de 251.587,91 ROL/mp.

Așadar, cum pentru un teren similar cu

cel în cauză suma avută în vedere urmare a negocierilor purtate și acceptate de

părți a fost de 251.587,91 ROL/mp, instanța de apel a apreciat a fi fondată cererea

reclamanților, ca și valoarea despăgubirilor pentru terenul în cauză să se situeze

la nivelul aceleiași sume, neexistând nicio justificare obiectivă pentru a se lua

în considerare o sumă mai mică doar pentru faptul că suma respectivă i-a fost acordată

pârâtei și a fost încasată de aceasta.

În acest sens s-au reținut prevederile

art. 44 alin. (3) din Constituția României, ale art. 1 din Legea nr. 33/1994, care

reglementează că exproprierea de imobile în tot sau în parte se poate face numai

pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum

și art. 26 alin. (1) și alin. (2) din aceiași lege care prevede că despăgubirea

se compune din valoarea reală a imobilului expropriat iar Ia calculul despăgubirilor

trebuie să se țină seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de

același fel din unitatea administrativ teritorială, precum și daunele aduse proprietarului

sau altor persoane îndreptățite.

Cum, în speță, pentru un imobil similar,

suma acceptată de părți prin negociere directă a fost aceea de 251.587,91 ROL/mp,

instanța de apel a considerat că această sumă reflectă valoarea reală de circulație

a imobilului în cauză, reclamanții fiind îndreptățiți, în consecință, la evaluarea

imobilului supus exproprierii potrivit aceleiași sume.

A fost respinsă cererea reclamanților ca

modalitatea de calcul să se facă prin raportare la moneda europeană, de vreme ce

despăgubirile aferente imobilului cu nr. cadastral Y1 și în raport de care instanța

a stabilit valoarea de circulație a imobilului în cauză, au fost stabilite în monedă

națională, solicitarea apelanților reclamanți ca suma stabilită în monedă națională

să fie convertită în monedă europeană fiind astfel nefondaîă.

Apărările intimatei C.N.A.D.N.R. SA legate

de prescripția dreptului reclamanților de a contesta cuantumul despăgubirilor acordate

în temeiul Legii nr. 198/2004, prin hotărârea nr. 54/2005 nu au fost analizate,

în condițiile în care această hotărâre nu formează obiect al cauzei, reclamanții

solicitând doar ca despăgubirea să se stabilească prin raportare la despăgubirile

acordate în baza hotărârii respective pentru un teren similar.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs reclamanții, pârâta și chemata în garanție.

În motivarea recursului lor, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții solicită modificarea,

prin raportare la moneda europeană, a cuantumului despăgubirilor de fa 53.638,54

RON la 60.577,15 RON afirmând următoarele;

Deși, în esența ei, decizia atacată este

corectă, iar împrejurările de fapt esențiale ale cauzei au fost stabilite corect

și complet, apreciază, totuși, ca fiind greșit cuantumul despăgubirilor stabilite

în favoarea lor. Și aceasta deoarece, așa cum rezultă din adresa din 13

februarie 2006, despăgubirile pentru suprafața de 384 mp din topografic X2 sunt

în cuantum de 2.381,62 euro, suma stabilită în moneda europeană și nu în moneda

națională.

În consecință, apreciază ca, pentru aplicarea

corectă a reglementărilor șj a principiilor instituite prin art. 44 alin. (3) din

Constituție, art. 1 și art. 26 din Legea nr. 33/1994 (garantarea proprietății, despăgubirea

justă) și având în vedere îndeplinirea condițiilor art. 314 C. proc. civ., recursul

poate fi admis, iar despăgubirea poate fi stabilită la cuantumul indicat, prin raportare

la moneda europeană și nu la cea națională.

Parata C.N.A.D.N.R. SA

solicită admiterea recursului, în baza

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în principal, respingerea cererii de apel formulată

de către apelanții-reclamanți K.M., N.E. și N.L., ca inadmisibilă, iar în subsidiar,

ca nefondată.

În eventualitatea în care modificarea deciziei

recurate nu este posibilă decât în condițiile administrării probei cu expertiză

judiciară evaluatorie, solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare.

Prealabil, recurenta menționează că este

parte în prezenta cauză exclusiv în calitate de reprezentantă legală a expropriatorului,

Statul Român, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) și alin. (3) din Legea

nr. 255/2010 [care au preluat ari. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004].

Tot cu titlu preliminar, reiterează următoarele

excepții:

- Excepția inadmisibilității cererii de

apel formulate de către apelanții-reclamanți prin raportare la dispozițiile

art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., în condițiile în care, prin cererea de

apel, apelanții-reclamanți nu au formulat critici la adresa sentinței, ci au formulat

o cerere nouă, prin care au solicitat majorarea despăgubirii aferente suprafeței

dezlipite din terenul lor (2132 mp parte din nr. cadastral Y), prin raportare Ia

valoarea stabilită pentru un alt teren expropriat (nr. cadastral Y1), fără legătură

însă cu terenul lor.

Excepția decăderii intimaților reclamanți

din dreptul de a solicita majorarea despăgubirilor stabilite prin H.G. nr. 1255/2004

și prin hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii din 2 septembrie 2004

sau prin hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii din 7 ianuarie 2005 (dacă

termenul de 3 ani este considerat unul de prescripție, solicită a se constata că

dreptul intimaților-reclarnanți de a solicita majorarea cuantumului despăgubirii

s-a prescris).

Arată că, în speță, raporturile juridice

dintre părți sunt reglementate de prevederile Legii nr. 198/2004, forma inițială

în vigoare ia momentul exproprierii imobilului în litigiu. Ori, potrivit art. 9

din Legea nr. 198/2004, aplicabil potrivit principiilor uitraactivității legii civile

vechi și al neretroactivitații legii civile noi, „expropriatul nemulțumit de cuantumul

despăgubirii prevăzute la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită

la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești

competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului

prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost

comunicată hotărârea comisiei”.

Susține că, în privința ambelor hotărâri

(din 2 septembrie 2004 și din 7 ianuarie 2005) a fost depășit termenul de 3 ani,

care curge de la momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 1.255/2004, respectiv de

la data de 27 august 2004.

Ori, o cerere de majorare a despăgubirilor

a fost formulată, în apel, în anul 2012, deci cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut

imperativ de către legiuitor.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia

că majorarea a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, arată că acțiunea

a fost promovată la data de 4 septembrie 2008, deci la mai mult de 4 ani de la data

intrării în vigoare a H.G. nr. 1255/2004.

În susținerea solicitării de modificare

a deciziei recurate și respingere a apelului, arată că instanța de apel a pronunțat

o hotărâre criticabilă sub aspectul legalității, pornind de la o greșită interpretare

a dispozițiilor legale, precum și a înscrisurilor depuse la dosar.

Astfel, au fost încălcate dispozițiile

art. 4 și art. 9 din Legea nr. 198/2004, art. 3 alin. (3), art. 4 alin. (3) și

art. 9 alin. (10) din norma de aplicare a Legii nr. 198/2004 (aprobată prin H.G.

nr. 941/2004), art. 26 din Legea nr. 33/1994, art. 129 C. proc. civ. și art. 1169

C. civ. din 1864.

Arată că Legea nr. 198/2004 nu reglementează

negocierea ca și modalitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor, ci statuează

ca despăgubirea determinată de către un evaluator autorizat și aprobată prin hotărâre

de Guvern este propusă titularilor de drept real, care fie o acceptă, fie solicită

majorarea acesteia în instanță (neexistând posibilitatea unor negocieri pentru obținerea

unei majorări).

Or, instanța de apel, pornind de la o interpretare

eronată a dispozițiilor în materia exproprierii, a apreciat că reclamanții ar fi

îndreptățiți la o despăgubire majorată a sumei stabilite pentru suprafața de 2132

mp din nr. cadastral Y prin raportare la valoarea stabilită pentru un alt teren

(nr. cadastral Y1), numai pentru că a apreciat că valoarea aferentă nr. cadastral

Y1 ar fi fost stabilită exclusiv în considerarea persoanei reclamanților, care ar

fi negociat suma stabilită.

Reclamanții au fost menționați în hotărârea

din 7 ianuarie 2005, exclusiv pentru că au pretins că ar fi titularii dreptului

de proprietate asupra imobilului cu nr. cadastral Y1 (drept de proprietate pe care

trebuiau să îi dovedească pentru a încasa despăgubirea stabilită pentru acest imobil).

Recurenta menționează că nu a constatat

prin Hotărârea nr. 54/2005 calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, cum

eronat a reținut instanța de apel, ci doar a luat act de susținerile reprezentantului

convențional ai celor două persoane fizice, care au fost indicate ca fiind aparent

îndreptățite să primească despăgubiri alături de Comuna Abram.

Nici procesul-verbal și nici hotărârea

din 7 ianuarie 2005 nu conțin mențiuni care să indice că ar fi existat vreo negociere

cu privire la despăgubire, dar nici că numiții K.M. și N.L. ar fi exprimat vreun

acord cu privire la despăgubirea în cuantumul stabilit de către comisie.

Din chiar cuprinsul actelor în care au

fost menționați reclamanții rezultă foarte clar că despăgubirea de 251.587,91 ROL/mp

din hotărârea din 7 ianuarie 2005 a fost determinată exclusiv de către expropriator

(reprezentat de comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004), în considerarea imobilului

afectat de expropriere, iar nu ca „urmare a negocierilor purtate și acceptate de

părți”.

Potrivit legii speciale în materie de expropriere,

o persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire poate solicita o altă sumă

cu acest titlu doar în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004 și numai în cazul în

care a fost nemulțumită, adică nu a fost de acord cu cuantumul stabilit de expropriator,

în termenul reglementai expres de lege.

Dacă în speță instanța de apel ar fi apreciat

că apelanții-reclamanți mai sunt în termen să formuleze o atare cerere de majorare

a sumei la care sunt îndreptățiți, despăgubirea ar fi trebuit să se stabilească

exclusiv potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 prin raportare la prețul de circulație,

element care presupune imperativ analizarea unor contracte de vânzare-cumparare

autentice încheiate în proximitatea momentului întocmirii raportului de evaluare.

Nu există nicio dovadă că imobilul din

hotărârea din 7 ianuarie 2005 ar fi similar celui din hotărârea din 2

septembrie 2004, neexistând vreun raport de expertiză topografică, care să ateste

că imobilele ar avea aceleași caracteristici și, deci, aceeași valoare de circulație.

Însăși instanța de apel a invocat prevederile

art. 26 din Legea nr. 33/1994, însă a ignorat faptul că aceste prevederi se aplică

numai împreună cu prevederile art. 25 din același act normativ, potrivit cărora

„pentru stabilirea despăgubirilor instanța va constitui o comisie de experți compusă

dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de expropriator și un al treilea

din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii”.

Prin urmare, dacă despăgubirea aferentă

reclamanților ar mai li putut fi recalculată, instanța de apel ar fi trebuit să

constituie o comisie de experți, care să evalueze imobilul expropriat strict prin

raportare la „prețul cu care se vând imobilele”, așa cum este prevăzut expres în

actul normativ. Or, prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 7 ianuarie

2005 nu se vând imobile, iar despăgubirea nu este un preț, ci o valoare determinată

în funcție de caracteristicile proprii imobilului obiect al acesteia. Pentru a determina

valoarea despăgubirii, instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea întocmai

a prevederilor legale în materie, nefiind reglementată posibilitatea de a se dispune

majorarea despăgubirii unui imobil pe baza unui simplu calcul matematic raportat

la valoarea unitară acordată în procedura exproprierii pentru un alt imobil.

Susține recurenta că în cauză s-au încălcat

dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

Astfel, încălcarea rolului activ a condus

la admiterea cererii reclamanților de majorare a cuantumului despăgubirii unui imobil

(nr. cadastral Y) prin raportare la despăgubirea stabilită pentru un alt imobil

(nr. cadastarl Y1), contrar prevederilor în materia exproprierii invocarea și utilizarea

hotărârii din 7 ianuarie 2005 (privind stabilirea despăgubirilor aferente imobilului

cu nr. cadastral Y1) ca și hotărâre prin care s-ar li stabilit o anumită despăgubire

în favoarea reclamanților.

Valoarea unitară stabilită are în vedere

exclusiv caracteristicile fiecărui imobil în parte, respectiv categorie de folosință,

condiții geomorfoiogiee, pedo­climatice, stratificarea terenului, nivelul pânzei

freatice, încadrarea terenului agricol în clasa de fertilitate, rentele funciare

medii brute, practicate pe piața locala, utilitatea terenului agricol, etc. Hotărârea

din 7 ianuarie 2005 a fost emisă în privința imobilului în suprafață de 1362 mp,

nr. cadastral Y1, nicidecum în privința reclamanților, cum eronat a reținut instanța

de apel.

Pe de altă parte, pentru egalitate de tratament,

în ipoteza în care despăgubirea din hotărârea din 7 ianuarie 2005 ar fi fost mai

mică decât cea din hotărârea din 2 septembrie 2004, expropriatorul ar fi fost îndreptățit

să ceară reducerea despăgubirii reclamanților în funcție de valoarea unitară din

hotărârea în care au fost menționați.

În al doilea rând, în prezenta cauză s-a

stabilit faptul că, din punct de vedere al amplasamentului, terenul reclamanților,

înscris în titlul de proprietate (astfel cum a fost rectificat prin sentința civilă

nr. 864/2006 a Judecătoriei Marghita rămasă irevocabilă la data de 8 martie 2007),

se suprapune pe o suprafață de 2.132 mp cu imobilul expropriat având nr. cadastral

Y.

Această suprapunere a fost stabilită prin

raportul de expertiză întocmit în cauză și nu a fost criticată de către reclamanți.

Or, pentru imobilul cu nr. cadastral Y,

despăgubirea a fost stabilită prin hotărârea din 2 septembrie 2004, iar dacă autoritățile

locale ar fi respectat ordinea inițială a punerii în posesie a parcelei cu nr. topografic

X, reclamanții ar fi obținut despăgubiri încă din anul 2004, valoarea unitară fiind

cea din hotărârea din 2 septembrie 2004.

Așadar, reclamanții sunt îndreptățiți să

încaseze numai acel cuantum al despăgubirilor care le-ar fi revenit și în anul 2004,

dacă nu ar fi existat o modificare a amplasamentului terenului lor (modificare ce

nu poate fi imputată recurentei).

Nu există temei juridic pentru ca reclamanții

să pretindă, să obțină despăgubirile acordate pentru cu totul alt imobil decât cel

cu care se suprapune terenul lor.

Reclamanții ar fi lost îndreptățiți să

ceară despăgubiri la nivelul celor stabilite prin hotărârea  din 7 ianuarie 2005

numai în ipoteza în care terenul lor, conform punerii în posesie inițiale (a cărei

respectare o solicită chiar reclamanții), s-ar fi suprapus cu terenul ce face obiectul

acestei hotărâri, respectiv terenul având nr. cadastral Y1.

Mai arată recurenta că indicarea numiților

K.M. și N.L. în hotărârea din 7 ianuarie 2005 a fost dispusă strict ca urmare a

cererii formulate de către aceștia și ca urmare a existenței unui litigiu cu privire

la care s-a susținut că vizează imobilul cu nr. cadastral Y1 iar simpla indicare

a unor persoane într-o hotărâre întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (5) din

Legea nr. 198/2004 nu este aptă să recunoască și, cu atât mai mult, să confere drepturi

reale tuturor persoanelor care se pretind îndreptățite.

Susține și că identificarea terenurilor

supuse exproprierii s-a făcut în baza planului parcelar pus la dispoziție de reprezentanții

Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 18/1991 și, pe cale de consecință, despăgubirile

au fost achitate titularilor identificați conform actelor de proprietate și ordinii

punerii în posesie comunicate de autoritățile locale.

La data emiterii hotărârii de stabilire

a cuantumului despăgubirilor a ținut cont de situația existentă la acel moment.

Ulterior emiterii hotărârii de stabilire

a despăgubirii, reclamanții au obținut rectificarea titlului de proprietate, amplasamentul

greșit datorându-se exclusiv faptului ca autoritățile locale nu au respectat ordinea

punerii în posesie a nr. topografic X.

Prin urmare, deși nu a putut fi reținută

vreo culpă în sarcina sa, instanța de apel a obligat-o la piața unei despăgubiri

majorate, determinând prejudicierea nejustificată a bugetului de stat cu suma de

26.341,13 RON.

În susținerea solicitării subsidiare de

casare a hotărârii arată că, în speță, nu au fost aplicate dispozițiile art. 25-art.

26 din Legea nr. 33/1994, așa cum prevede expres art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Majorarea despăgubirii în lipsa unei lucrări de expertiză, întocmite cu respectarea

art. 25-art. 26 din Legea nr. 33/1994, îi încalcă și dreptul la apărare, fiind privată

de posibilitatea de a demonstra faptul că, în realitate, valoarea de circulație

a suprafeței ce le revine intimaților-reclamanți este cea stabilită de instanța

de fond, iar nu cea recalculată în apel.

În măsura admiterii cererii de recurs,

solicită a se dispune și cu privire la plata cheltuielilor de judecată.

În recursul declarat de chemata în garanție,

Comuna A., se apreciază hotărârea ca fiind netemeinică și nelegală, fiind dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) pentru următoarele

considerente:

Instanța de judecată a aplicat în mod greșit

legea, respingând sancțiunea decăderii reclamanților din dreptul de a ataca hotărârea

de stabilire a despăgubirilor potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Consideră că, indiferent de data la care

s-a dispus completarea TP al reclamanților în ceea ce privește nr. topografic X,

prin dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 se instituie o normă legală

specială, derogatorie de ta dreptul comun, prin care se stabilește în mod expres

termenul în care poate fi atacată o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, dar

mai ales momentul din care acest termen începe să curgă, și anume, data afișării

hotărârii de stabilire a despăgubirilor.

Pe de altă parte, consideră că, în mod

greșit, instanța de judecată a considerat că reclamanții din prezenta cauză sunt

îndreptățiți la despăgubiri.

Precizează că terenul proprietatea reclamanților

nu a fost afectat de expropriere. Parcela cu nr. topografic X are o suprafața de

de 47,3935 ha, Potrivit cererilor formulate de către persoanele îndreptățite la

reconstituirea dreptului de proprietate, s-a întocmit un plan parcelar prin care

s-au formal 13 parcele pentru persoanele fizice și o parcelă pentru comuna A., ce

reprezenta proprietatea comunei.

Orice modificare a ordinii între cele 13

parcele nu poate modifica parcela proprietatea comunei A., datorită amplasamentului

acestei parcele.

În măsura în care s-ar accepta calitatea

de persoane îndreptățite pentru reclamanți, ar însemna concomitent respingerea calității

persoanelor care au beneficiat de aceste despăgubiri până în prezent.

La termenul de judecată din 15

ianuarie 2014, s-au supus discuției panilor excepțiile nulității și lipsei de interes

în ceea ce privește recursul reclamanților.

Asupra excepției lipsei de interes,

Înalta Curte reține că interesul, înțeles

ca folos practic pe care partea îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii

judiciare, trebuie să fie legitim, personal, născut și actual.

În speță, prin decizia recurată, Curtea

de apel a admis numai în parte cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor,

pe care le-a raportat la valoarea unui teren similar ca și caracteristici, însă

a înlăturat solicitarea acestora de a stabili în euro cuantumul despăgubirilor și

de a le plăti prin raportare la cursul RON/euro la data plății.

Or, cât timp reclamanții critică, prin

motivele de recurs, faptul că nu li s-au acordat despăgubiri în cuantumul și modalitatea

de calcul pretinsă în fața instanței de apel, interesul acestora în promovarea căii

de atac a recursului, pentru aspectele înlăturate de instanța de apel, există, întrucât

eventuala raportare la cursul RON/euro ar duce la majorarea despăgubirilor acordate

în RON.

În schimb, este fondată excepția de militate

a recursului reclamanților având obiectul menționat.

Potrivit art. 302

1

lit. c) C.

proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care

se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Motivele de recurs sunt prevăzute limitativ

de art. 304 pct.1-pct. 9 C. proc. civ., iar potrivit art. 306 alin. 1 C. proc. civ.,

recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor

prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte,

a indica unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar, pe

de altă parte, a formula, în dezvoltarea acestuia, critici privind modul de judecată

al instanței de apel, raportat Ia motivul de recurs invocat.

Prin urmare, nu orice nemulțumire a părții,

căreia i s-a respins o solicitare, duce fa casarea sau modificarea hotărârii.

În speța, deși recurenții-reclamanți și-au

întemeiat cererea de recurs pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., din dezvoltarea

criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate

de acest caz de nelegalitate.

Astfel, pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

se referă la lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori la pronunțarea acesteia

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ceea ce înseamnă că, pentru a atrage

o asemenea încadrare în drept, recursul trebuie să cuprindă critici prin care sa

se argumenteze de ce hotărârea atacată este lipsită de fundament juridic, respectiv

de ce anumite dispoziții legale, care trebuie individualizate, au fost interpretate

sau aplicate greșit de instanță.

Or, în cererea de recurs dedusă judecății

nu se regăsesc asemenea critici.

În faza procesuală a apelului, reclamanții,

nemulțumiți de cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond, au solicitat,

pe de o parte, ca despăgubirile să se raporteze la oferta pe care expropriatorul

le-a facut-o pentru un teren alăturat celui în litigiu, cerere admisă în apel, însă,

pe de altă parte, au solicitat și transformarea cuantumului stabilit inițial pentru

acel teren din RON în euro/mp la cursul din anul 2004, stabilirea despăgubirilor

prin raportare la aceeași valoare pe mp în moneda europeană pentru lotul în litigiu

și transformarea acestei ultime valori, stabilite în euro, în monedă națională la

data judecății, suma pretinsă fiind de 13.813 euro, la cursul actual, un total de

60.577.15 RON.

Instanța de apel a respins această cerere,

ca nejustificată, în condițiile în care despăgubirile au fost stabilite și plătite

în moneda națională.

În recurs reclamanții au criticat respingerea

acestei cereri, susținând că instanța de apel ar fi încălcat principiul justei despăgubiri

prevăzut de art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Înalta Curte reține că simpla menționare

a acestui text de lege, fără a se arăta în ce ar consta nelegala stabilire a cuantumului

și fără a se indica sediul materiei care ar conține o astfel de reglementare de

calcul a despăgubirilor, nu se circumscrie mcîunuia din motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., constituind un element al situației de

fapi stabilit ca atare de instanța de apel.

Prin urmare, Înalta Curte va constata,

în condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nul recursul declarat de reclamanți.

Analizând decizia recurată, prin prisma

criticilor invocate în recursurile declarate de C.N.A.D.N.R. SA și de chemata în

garanție Comuna A. prin Primar, Înalta Curte reține următoarele:

Prima aserțiune din recursul declarat de

pârâta C.N.A.D.N.R. SA se referă la inadmisibilitatea apelului pe motiv că reclamanții

nu au formulat critici împotriva sentinței apelate ci cereri noi.

Nu poate fi reținută o astfel de interpretare

a motivelor de apel întrucât se constată că apelanții au criticat cuantumul despăgubirilor

acordate, în contextul în care, încă de la fond, solicitaseră ca aceste despăgubiri

să se situeze la nivelul celor acordate pentru terenuri sirnilare și limitrofe terenului

în litigiu.

Prin urmare, acesta nu este un aspect nou

dedus judecății în apel, pentru a se considera, în baza art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., ca apelul este inadmisibil.

În ceea ce privește decăderea reclamanților

din dreptul de a contesta decizia de expropriere, instanța de recurs reține că o

astfel de critică nu a fost formulată ca motiv de apel, recurenta nepromovând o

atare cale de atac, astfel că, fiind formulată omisso medio, nu poate fi analizată

în prezentul recurs.

Ceea ce a reținut instanța de apel, răspunzând

apărării pârâtei din întâmpinare, este faptul că nu poate analiza prescripția dreptului

reclamanților de a contesta despăgubirile acordate prin hotărârea din 5

ianuarie 2005, întrucât respectiva hotărâre nu formează obiect al cauzei.

Corect a apreciat instanța de apel că o

astfel de sancțiune nu poate fi aplicată în condițiile în care reclamanții nu au

contestat propriu-zis decizia, nefiind beneficiarii direcți ai despăgubirilor acordate

prin decizie, ci au solicitat despăgubiri pentru terenul expropriat din mâinile

unui alt deținător, ce s-a dovedit a nu fi fost adevăratul proprietar.

Prin urmare, dreptul reclamanților la despăgubiri

nu s-a născut la data emiterii deciziei ci la data recunoașterii dreptului de proprietate

asupra terenului expropriat ca aparținând patrimoniului lor.

S-a mai criticat de către recurenta pârâtă

și modul de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 184/2004 cu raportare la Legea nr.

33/1994, apreciind ca fiind eronată modalitatea prin care instanțele de fond au

stabilit cuantumul despăgubirilor.

S-a reținut în cauză că, prin hotărârea

de stabilire a despăgubirilor din 2 septembrie 2004 Primăria Abram a încasat suma

totală de 2.017.473.336,48 ROL, destinată despăgubirilor pentru nr. topografic X,

rezultând o valoare pe mp de 12,8036 RON, în funcție de care instanța de fond a

stabilit că suma cuvenită reclamanților este de 27.297 RON.

Prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor

din 7 ianuarie 2005 reclamanților Ii s-a acordat o despăgubire de 342.411,159 RON

aferentă unei alte suprafețe de 1361 mp, din aceeași parcelă, cu nr. cadastral Y1,

rezultând 25,1587 RON/mp. Raportând acest cuantum Ia suprafața în litigiu, de 2132

mp, instanța de apel a calculat despăgubirea la 53.368,54 RON.

Prin urmare, se constată că reclamanții

au solicitat, iar instanța de apel a acordat, despăgubiri la nivelul celor stabilite

prin ultima hotărâre menționată, întrucât reprezenta rezultatul evaluării de către

expropriator a unui teren similar.

Deși recurenta a mai susținut, în legătură

cu acest aspect, ca reclamanții nu au dovedit dreptul de proprietate asupra parcelei

ce a făcut obiectul hotărârii din 7 ianuarie 2005, pentru a încasa efectiv acele

despăgubiri, le-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite, inclusiv prin apărările

formulate prin întâmpinarea din recurs. Pe de altă parte, în prezentul litigiu,

s-a avut în vedere suma pe care recurenta a oferit-o prin respectiva hotărâre, în

urma evaluării terenului din același lot, ca bază de calcul în acordarea prezentelor

despăgubiri.

Înalta Curte nu poate reține încălcarea

vreunei dispoziții legale în stabilirea despăgubirilor, întrucât nu există indicii

din care să rezulte faptul că terenul ar fi fost supraevaluat în faza procesuală

a apelului, în condițiile în care cuantumul despăgubirilor acordate de instanța

de apel s-a raportat la oferta expropriatorului însuși pentru un teren similar,

din aceeași parcelă, recurenta pârâtă nefăcând dovada celor susținute cu privire

la împrejurarea că cele două terenuri ar fi avut caracteristici diferite, motiv

pentru care s-ar justifica diferența de valoare între cele două oferte ale sale,

De asemenea mențiunea instanței de apel

privind stabilirea prețului prin negociere directă nu se referă decât la mecanismul

prin care oferta de preț și acceptarea ofertei s-au întâlnit, în vederea achiesării

la cuantumul despăgubirilor acceptarea ofertei de despăgubiri propusă de expropriator

fiind, necontestat, un act unilateral și exclusiv de voință al expropriatului.

Prin urmare, față de evaluarea terenului

în litigiu prin raportare la prețul oferit de același expropriator pentru un lot

de teren din aceeași parcelă, în condițiile în care reclamanții au fost de acord

cu această ofertă, nu se impunea efectuarea unei expertize conform mecanismului

reglementat de art. 26 din Legea nr. 33/1994 la care Legea nr. 184/2004 face trimitere,

astfel cum a pretins recurenta.

În acest caz, nu se poate interpreta nici

că instanța de apel ar fi dat eficiență, în cauză, unei alte hotărâri de stabilire

a despăgubirilor din 7 ianuarie 2005, întrucât, ceea ce s-a avut în vedere în apel,

a fost împrejurarea că terenurile ce fac obiectul celor două decizii de expropriere,

din 7 ianuarie 2005 și din 2 septembrie 2004, sunt parte din aceeași parcelă, au

aceeași categorie de folosință și aceleași caracteristici, față de împrejurarea

că recurenta nu a probat în ce constă diferența de valoare pe mp dintre oferte.

A mai susținut recurenta că valoarea terenului

trebuia stabilită la nivelul anului 2004, respectiv să fie identică cu cea pe care

a oferit-o, pentru același teren, comunei A., neexistând temei juridic pentru plata

altui cuantum.

Va fi înlăturată și această susținere,

întrucât cuantumul despăgubirilor trebuie să fie în măsură să acopere prejudiciul

cauzat prin pierderea patrimonială a terenului la valoarea de înlocuire, astfel

cum a fost stabilită și acceptată de reclamanți pentru terenul cu caracteristici

similare, și nu astfel cum a fost acordată unui terț ce s-a dovedit a nu fi adevăratul

proprietar.

Chiar dacă nu se poate reține o culpă a

expropriatorului care a emis decizia inițială de expropriere, cu respectarea planului

parcelar pus la dispoziție de comuna A., după stabilirea pe cale judecătorească

a adevăratului proprietar, din patrimoniul căruia a fost expropriat terenul, acesta

devine parte în raportul juridic de expropriere și creditor al obligației de despăgubire.

Prin urmare, în mod corect, recurenta a

fost obligată la plata despăgubirilor către reclamanți, iar comuna A. să restituie

recurentei despăgubirile încasate. În condițiile în care cuantumul plătit comunei

nu a fost acceptat de către reclamanți iar cele două obligații de plată, izvorâte

din raportul juridic principal dedus judecății, respectiv din cel de chemare în

garanție sunt distincte, nu subzistă obligația ca despăgubirea să fie identică pentru

creditorii obligațiilor, prejudiciul acestora fiind distinct.

Cum instanța de recurs a constatat că,

prin neefectuarea unei expertize în cauză, nu au fost încălcate dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 33/1994, nici cererea subsidiară de casare și trimitere spre

rejudecare pentru expertiză nu poate fi primită, în lipsa unui argument referitor

la o incompletă sau eronată stabilire a situației de fapt de către instanța de apel.

În recursul declarat de Comuna Abram, aceasta

a susținut că reclamanții sunt decăzuți din dreptul de a mai ataca hotărârea din

2 septembrie 2004, dată fiind depășirea termenului legal. De asemenea, recurenta

a contestat dreptul reclamanților la plata despăgubirilor pentru parcela despre

care afirmă că este proprietatea sa, ca nefiind născut, actual și personal, pe motiv

că reclamanții nu dețin dreptul de proprietate asupra imobilului cu nr. cadastral

Y1, ci asupra unei suprafețe din nr. cadastral Y.

În ceea ce privește prima critică, se constată

că aceasta a fost formulată omisso medio, pentru prima dată în recurs, fără a constitui

obiectul motivelor de apel îndreptat de chemată în garanție împotriva sentinței

primei instanțe.

Respectarea principiului ierarhiei în exercitarea

căilor de atac se opune ca partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită

critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe,

să o poată formula pentru prima oară în recurs.

Prin urmare critica nu poate fi analizată

în cadrul prezentului recurs, Înalta Curte răspunzând acestui aspect în considerentele

hotărârii ce au vizat recursul C.N.A.D.N.R. SA.

În ceea ce privește calitatea de proprietari

a reclamanților pentru parcela de teren în litigiu, Înalta Curte reține că aceasta

a fost recunoscută prin sentința civilă nr. 864 din 26 octombrie 2006, pronunțată

de Judecătoria Marghita definitivă prin decizia nr. 230/2007 prin care s-a dispus

rectificarea Titlului de Proprietate nr. 1666/2002, în sensul revenirii la situația

din 2002 a amplasamentului suprafeței din tarlaua X1, parcela X2, cum se dispusese

prin hotărârea comisiei județene de fond funciar în iulie 2004, în parcela X, expropriată

de stat din posesia recurentei.

Prin urmare nu poate fi luată în considerare

nici aserțiunea referitoare la dreptul de proprietate pe care recurenta îl pretinde

asupra terenului, drept care nu ar fi fost afectat prin modificarea ordinii parcelare,

opunându-se puterea de lucru judecat a sentinței menționate prin care s-a statuat

irevocabil că terenul în litigiu este proprietatea reclamanților.

Față de aceste considerente, se constată

că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu corecta interpretare a legii, motiv

pentru care nu pot fi reținute ca incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În consecință Înalta Curte va respinge

recursurile declarate de pârâta C.N.A.D.N.R. SA și de chemata în garanție Comuna

A. prin Primar ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanții

K.M., N.E. și N.L. împotriva deciziei nr. 28/A din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel

Oradea, secția I civilă.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de pârâta C.N.A.D.N.R. SA și de chemata în garanție Comuna A. prin Primar împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

15 ianuarie 2014.