ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2566/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2566/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3338 din 9 octombrie

2013 pronunțată în Dosarul nr. 4599/99/2012, Tribunalul Iași a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanții C.A. și C.An., în contradictoriu cu pârâții

Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România și Regionala de Drumuri și Poduri Iași, a anulat în parte hotărârea nr.

54 din 1 octombrie 2012 cu privire la cuantumul despăgubirilor și a dispus

obligarea pârâtului către reclamanți la plata sumei de 38.383 RON cu titlu de

despăgubiri și la plata sumei de 7600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței,

s-a reținut că prin hotărârea nr. 1115/2010 s-a dispus exproprierea unei suprafețe

de 128 m.p. din terenul de 1000 m.p., proprietatea reclamanților, situat în intravilanul

com. Miroslava, jud. Iași, intabulat în CF nr. xx a localității Miroslava. S-au

consemnat prin recipisa nr. 489/2012 despăgubiri în valoare de 621 RON.

Din raportul de expertiză

întocmit în cauză de comisia de 3 experți, rezultă valoarea de 54 euro/1 m.p. (echivalent

a 243 RON).

Pentru valoarea indicată

și la suprafața de teren trecută în actul de expropriere s-a calculat contravaloarea

daunelor aduse proprietarului de 38.383 RON calculată astfel: daune pentru terenul

expropriat 30.483 RON la care se adaugă cheltuielile cu documentația, avize, aprobări

de 7900 RON, la care reclamanții sunt îndreptățiți, conform art. 22 alin. (1) din

Legea nr. 255/2010, instanța dispunând în acest sens.

În acest calcul al daunelor,

nu sunt incluși și cei 72 m.p. teren solicitați de reclamanți, aceștia nefăcând

obiect al exproprierii după cum rezultă din decizia contestată.

Prin decizia nr. 41

din 24 februarie 2014, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelurile declarate

împotriva sentinței menționate atât de către reclamanții C.A. și C.An., cât și de

către pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România București – D.R.D.P. Iași.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Prin cererea adresată

Tribunalului Iași, reclamanții C.A. și C.An. au contestat despăgubirile stabilite

prin hotărârea nr. 54 din 1 octombrie 2012 emisă de Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România SA pentru suprafața de teren de 128 m.p. ce a făcut

obiectul exproprierii, solicitând acordarea sumei de 100 euro/m.p., precum și a

sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuielile efectuate cu obținerea tuturor avizelor

și proiectelor.

În motivarea cererii,

au precizat că au întreprins demersuri pentru introducerea terenului în suprafață

totală de 1000 m.p. în intravilan în vederea construirii unei stații de combustibili

lichizi, cu anexele și dotările aferente, susținând că despăgubirea ce li se cuvine

trebuie să cuprindă atât valoarea reală a imobilului, cât și prejudiciul cauzat

prin expropriere proprietarului sau persoanelor îndreptățite.

În ce privește întinderea

suprafeței de teren pentru care au solicitat evaluarea despăgubirilor, instanța

a constatat că a rămas aceeași, de 128 m.p., reclamanții neaducând modificări cererii

inițiale.

De asemenea, instanța

a reținut că și prin nota cu obiectivele expertizei tehnice, reclamanții fac referire

expresă la terenul expropriat ca având suprafață de 128 m.p., iar expertiza tehnică

a fost efectuată în limitele stabilite de reclamanți prin cererea introductivă și

prin obiectivele depuse la dosar, respectiv prin raportare la suprafața de 128 m.p.,

astfel cum rezultă din concluziile raportului. Reclamanții, prin obiecțiunile aduse

acestei lucrări, nu au contestat acest aspect, ci doar împrejurarea că expertiza

nu a cuantificat prejudiciul produs prin imposibilitatea întrebuințării terenului.

În aceste condiții și

față de faptul că reclamanții nu au declarat în ședință, în conformitate cu dispozițiile

art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., că înțeleg să solicite despăgubiri pentru

o suprafață de teren mai mare decât cea indicată în acțiune și în obiectivele expertizei,

instanța a înlăturat susținerea apelanților potrivit cu care sunt îndreptățiți la

acordarea de despăgubiri pentru suprafața de 200 m.p., în locul celei de 128 m.p.,

având în vedere și dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

În ce privește întinderea

despăgubirilor, s-a constatat că în mod judicios tribunalul a avut în vedere concluziile

raportului de expertiză tehnică întocmit de cei 3 experți, desemnați conform dispozițiilor

art. 25 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora daunele cuprind valoarea terenului

expropriat, de 30483 RON, la care se adaugă cheltuielile efectuate cu obținerea

documentației (avize, aprobări), de 7900 RON.

Instanța a înlăturat critica

potrivit căreia tribunalul nu a avut în vedere daunele solicitate pentru imposibilitatea

întrebuințării în totalitate a terenului și pentru faptul că reclamanții nu mai

pot obține autorizația de construire a stației de combustibili lichizi.

Prin cererea introductivă,

reclamanții au solicitat despăgubiri în sumă de 10.000 RON reprezentând echivalentul

cheltuielilor efectuate cu obținerea avizelor și proiectelor, iar în motivarea cererii

s-au referit și la profitul nerealizat pentru nedesfășurarea activității stației

de combustibili, fără a solicita alt tip de despăgubiri.

Instanța a avut în vedere,

totodată, faptul că expertiza efectuată la instanța de fond a cuantificat daunele

solicitate prin acțiune la suma de 7900 RON (reprezentând cheltuielile efectuate

cu obținerea documentației) prin raportare la limitele învestirii instanței și a

experților, dar și împrejurarea că prin răspunsul la obiecțiuni experții și-au menținut

punctul de vedere cu privire la această sumă, precizând că cei 800 m.p. rămași în

proprietate pot fi utilizați de reclamanți și că nu există documente din care să

rezulte interdicția de construire.

Raportat la limitele învestirii

instanței de fond - care nu a fost sesizată cu acordarea de daune pentru imposibilitatea

de a construi o locuință, la faptul că reclamanții nu au solicitat nici ulterior,

printr-o cerere completatoare sau printr-o declarație verbală făcută în ședință

în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., acordarea de daune

pentru limitarea dreptului de a edifica o locuință, instanța de apel a respins critica

reclamanților referitoare la neacordarea unor astfel de daune.

În ce privește critica

privind ignorarea adresei nr. RR/2012 emise de Primăria Comunei Miroslava, potrivit

căreia reclamanții nu ar mai putea obține autorizație de construire pentru stația

de combustibili lichizi, s-a constatat că este nefondată, din conținutul adresei

rezultând că este interzisă doar construirea de locuințe.

Cum în cauză nu au fost

administrate alte probe de natură a dovedi prejudiciul produs reclamanților prin

imposibilitatea construirii stației de combustibili lichizi, Curtea a respins ca

neîntemeiată critica referitoare la cuantumul daunelor acordate de instanța de fond.

În ce privește apelul

declarat de Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România, s-a constatat că prima instanță a respectat prevederile art. 26 din

Legea nr. 33/1994 privind metoda de evaluare a terenului expropriat.

Deși, în cuprinsul raportul

de expertiză întocmit în condițiile art. 25 din aceeași lege, experții au făcut

referire și la alte metode de evaluare (metoda extracției și metoda prin bonitate),

ce au condus la valori apropriate ale terenului (53,60 euro/m.p., respectiv 55,60

euro/m.p.), calculul despăgubirilor s-a făcut în final prin aplicarea metodei comparației,

la valoarea de 54,20 euro/m.p.

Instanța de apel a înlăturat

susținerile pârâtului-apelant în sensul că atare valoare nu reprezintă valoarea

reală a imobilului - care ar fi trebuit determinată în raport de toate caracteristicile

bunului prin raportare la prețul efectiv de vânzare și la efectele crizei economice,

dat fiind că pârâtul nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat

la prima instanță, lăsând la aprecierea acesteia refacerea lucrării, astfel cum

rezultă din încheierea de ședință din 13 februarie 2013 și nici nu a solicitat,

în apel, refacerea raportului de expertiză pentru aceste motive, precizând expres

că nu înțelege să avanseze cheltuielile necesare administrării probei solicitate

de reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași.

Curtea a mai reținut că

nu este exactă susținerea apelantului potrivit căreia expertul solicitat de expropriator

nu a fost de acord cu concluziile expertului titular.

Așa cum rezultă din raportul

de expertiză tehnică aflat la dosar, cei 3 experți au semnat lucrarea fără obiecțiuni,

menționând expres la pagina 10 a lucrării că au stabilit: „de comun acord ca preț

unitar pe suprafața de 1 m.p. valoarea de 54 euro/m.p. echivalent 243 RON/m.p. teren

stabilit prin varianta I de evaluare - metoda comparației”.

Aceeași unitate de păreri

se regăsește și în răspunsul la obiecțiunile formulate de reclamanți, toți experții

semnând lucrarea fără a semnala existența unei opinii contrare.

Instanța a constatat nefondată

și critica referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată

fără a se lua în considerare faptul că Statul Român a achitat onorariul pentru expert.

Suma de 7600 RON la plata căreia a fost obligat pârâtul nu cuprinde onorariul achitat

de pârât expertului B.I. propus de expropriator, ci onorariul avocatului reclamanților,

în sumă de 6000 RON, conform chitanței aflate la dosar, la care se adaugă onorariile

experților tehnici N.C. (900 RON) și T.T. (700 RON) propuși de instanță, respectiv

de reclamanți.

Împotriva deciziei menționate,

au declarat recurs, în termen legal, reclamanții C.A. și C.An. și pârâtul Statul

Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce privește

menținerea greșită a cuantumului despăgubirilor stabilite de prima instanță.

I. Prin recursul formulat,

reclamanții C.A. și C.An. au solicitat modificarea deciziei, admiterea apelului

reclamanților și acordarea de despăgubiri în cuantum de 56.500 RON, susținând, în

esență, următoarele:

făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., atunci când a reținut

că reclamanții nu au formulat vreo cerere de modificare a câtimii obiectului acțiunii

vizând acordarea de despăgubiri pentru suprafața de 200 m.p.

În primul rând, la data

învestirii instanței de judecată, reclamanții nu știau că suprafața expropriată

în fapt este de 200 m.p., neavând cunoștințe de cadastru și topografie.

În al doilea rând, obiectul

cererii îl reprezintă acordarea unei drepte despăgubiri pentru terenul expropriat,

în cuantum de 100 euro/m.p. pentru suprafața de 128 m.p. teren, și nu însăși suprafața

expropriată.

În al treilea rând, în

ceea ce privește împrejurarea că obiectivele expertizei nu au vizat o suprafață

de 200 m.p. teren - în considerarea căreia instanța de apel a motivat raportarea

cuantumului despăgubirilor la o suprafață de 128 m.p., s-a arătat că, într-adevăr,

reclamanții au solicitat să fie identificată suprafața de 128 m.p., deoarece aceasta

a făcut obiectul exproprierii, însă obiectivul expertizei a fost stabilirea valorii

reale per metru pătrat, conform învestirii instanței.

Întrucât, după efectuarea

expertizei tehnice, s-a constatat că suprafața de teren expropriată este de 200

m.p., și nu de 128 m.p., la termenul de judecată din data de 4 septembrie 2013,

reclamanții au formulat oral cerere de modificare a câtimii obiectului dedus judecății,

în sensul că au solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 56.500 RON,

din care suma de 48.600 RON reprezentând despăgubiri pentru suprafața de 200 m.p.

teren, expropriată în fapt.

Instanța a rămas în pronunțare,

iar la data de 11 septembrie 2013 cauza a fost repusă pe rol, dezbaterile fiind

închise la data de 2 octombrie 2013, ceea ce înseamnă că cererea de modificare a

câtimii obiectului de chemare în judecată a fost formulată înainte de închiderea

dezbaterilor.

Pe de altă parte, întrucât

obiectul dedus judecății îl reprezintă cuantumul despăgubirilor pe metru pătrat,

și nu suprafața expropriată, nu este vorba despre o schimbare a obiectului cauzei

deduse judecății sau a obiectului cererii de chemare în judecată, astfel cum, în

mod greșit, a apreciat instanța de apel, prin invocarea dispozițiilor art. 294 C.

proc. civ.

solicitate, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 din

Legea nr. 33/1994, atunci când a respins motivul de apel referitor la nepronunțarea

de către prima instanță asupra prejudiciului constând în profitul nerealizat prin

nedesfășurarea activității stației de combustibili, deși a fost solicitat și motivat

în cererea de chemare în judecată. Astfel, ar fi trebuit să se observe că terenul

a fost achiziționat în scopul edificării unei stații de combustibili lichizi și

că acesta nu mai poate fi întrebuințat în totalitate, edificarea oricărei construcții

fiind limitată.

De asemenea, deși în raportul

de expertiză se menționează că reclamanții nu mai pot obține autorizația de construire

pentru stația de combustibili lichizi, instanța a omis să cuantifice această stare

de fapt, care se coroborează cu adresa nr. RR din 18 aprilie 2012 emisă de Primăria

comunei Miroslava, din care rezultă că, printre utilizările admise ale terenului,

conform PUG aprobat prin H.C.L. nr. 146/2010, nu se afla și edificarea unei stații

de combustibili.

de apel nu a acordat reclamanților cheltuieli de judecată în apelul declarat de

pârâta Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România SA, în cuantum de 1000 RON reprezentând onorariu avocat, conform chitanței

din 20 februarie 2014 depuse la dosar, cu toate că apelul pârâtei a fost respins

prin decizia recurată, ceea ce atrăgea incidența art. 274 C. proc. civ.

II. În dezvoltarea motivelor

de recurs, pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România, a susținut că, în mod greșit, au fost respinse motivele de

apel privind nerespectarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 de către prima instanță.

Astfel, prin cererea de

apel s-a susținut că raportul de expertiză întocmit în cauză nu a relevat prețurile

cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială

comuna Miroslava, județul Iași, deoarece experții nu s-au raportat la tranzacții

efectiv realizate, ci doar la oferte de vânzare.

Instanța de apel, în mod

greșit, a respins susținerile cu acest obiect, cu motivarea că apelantul - pârât

nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză. În fața primei instanțe, pârâtul

a invocat același aspect, precizând, însă, că este la latitudinea instanței admiterea

sau respingerea obiecțiunilor și refacerea lucrării.

De asemenea, în mod greșit,

instanța de apel a respins și critica referitoare la modalitatea în care prima instanță

a înțeles să se raporteze la concluziile expertului titular, cu motivarea că raportul

de expertiză a fost semnat de toți experții desemnați, fără a exista o opinie contrară.

Or, instanța de fond și-a

însușit concluziile expertului titular (opinie neînsușită și de expertul numit la

solicitarea expropriatorului), fără să observe că acesta a avut în vedere criterii

necorespunzătoare, neprevăzute în legea specială, care au dus la o majorare nejustificată

a prejudiciului înregistrat prin expropriere.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

I. În ceea ce privește

recursul reclamanților, acesta este fondat, pentru considerente ce urmează a fi

expuse.

instanțe pronunțată în cauză, s-a dispus anularea hotărârii nr. 54 din 1

octombrie 2012 emise de către expropriator și obligarea pârâtului Statul Român,

prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, la plata

către reclamanți a sumei de 38.383 RON cu titlu de despăgubiri.

După cum rezultă din considerentele

sentinței, despăgubirile au fost acordate pe baza raportului de expertiză întocmit

în cauză în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994 și se compun din daune în cuantum

de 30.483 RON pentru terenul expropriat și cheltuieli cu documentația, avize, aprobări

în cuantum de 7900 RON.

Sentința a fost menținută

în totalitate prin decizia instanței de apel, cu motivarea că, prin cererea de chemare

în judecată, s-au solicitat despăgubiri pentru o suprafață expropriată de 128 m.p.,

iar în cursul judecății, reclamanții nu au declarat în ședință, în conformitate

cu dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., că înțeleg să solicite

despăgubiri pentru o suprafață de teren mai mare decât cea indicată în acțiune și

în obiectivele expertizei, respectiv de 200 m.p., în loc de 128 m.p.

De asemenea, instanța

de apel a constatat că expertiza tehnică a fost efectuată în limitele stabilite

de reclamanți prin cererea introductivă și prin obiectivele depuse la dosar, respectiv

prin raportare la suprafața de 128 m.p., fără ca reclamanții, prin obiecțiunile

aduse acestei lucrări, să fi contestat acest aspect.

Prin motivele de recurs,

reclamanții au criticat argumentele pentru care instanța de apel le-a respins susținerile

privind îndreptățirea lor la despăgubiri în cuantum de 56.500 ROn, în loc de 38.383

RON.

În acest context, se constată

că instanța de apel a considerat că solicitarea de acordare de despăgubiri pentru

o suprafață de teren mai mare decât cea indicată în cererea de chemare în judecată

ca fiind expropriată, respectiv 200 m.p., în loc de 128 m.p., reprezintă o cerere

de majorare a câtimii obiectului cererii, din moment ce a făcut referire la dispozițiile

art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în raport de care a reținut că instanța

de judecată nu a fost învestită în cauză cu o solicitare de acordare de despăgubiri

pentru o suprafață de 200 m.p.

Așadar, instanța de apel

a apreciat că obiectul cererii formulate pe temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010

privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes

național, județean și local

îl reprezintă obligarea pârâtului la plata de despăgubiri

pentru terenul expropriat pentru efectuarea lucrării „Varianta de ocolire a Municipiului

Iași - Etapa I - Varianta Sud”, în timp ce suprafața expropriată pentru care se

cuvin despăgubiri interesează doar valoarea obiectului cererii, ce poate fi modificată

în cursul judecății în primă instanță, în condițiile art. 132 C. proc. civ.

Pornind de la premisa

favorabilă recurenților - reclamanți, reținută prin decizia de apel și corect redată

prin motivele de recurs, aceea a aplicabilității dispozițiilor art. 132 alin.

(2) pct. 2 C. proc. civ. în ipoteza majorării pretențiilor în cursul judecății în

raport de o suprafață mai mare de teren pretins expropriată, Înalta Curte constată

că instanța de apel a apreciat în mod greșit că aceste dispoziții legale nu ar fi,

totuși, incidente în cauză, în absența unei declarații făcute în ședință de către

reclamanți.

După cum rezultă din prevederile

art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cererea prin care reclamantul mărește sau

micșorează câtimea obiectului cererii nu reprezintă o modificare a cererii de chemare

în judecată, ci o simplă precizare a acesteia, ce poate fi formulată fie în scris,

fie verbal, în acest ultim caz declarația făcută în instanță consemnându-se în încheierea

de ședință.

Precizarea cuantumului

pretențiilor poate fi formulată oricând în cursul judecății în primă instanță, până

la închiderea dezbaterilor, context în care se constată că instanța de apel a reținut

în mod greșit inexistența unei declarații a reclamanților cu acest obiect, făcută

în ședința publică.

După cum, în mod corect,

s-a învederat prin motivele de recurs, în fața primei instanțe, după depunerea raportului

de expertiză și, apoi, a răspunsului la obiecțiuni de către experți, la termenul

din 4 septembrie 2013, s-a constatat cauza în stare de judecată și s-a acordat cuvântul

pe fond, ocazie cu care, în prezența pârâtului și a reprezentantului Parchetului,

reclamanții, prin avocat, au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 56.500

RON cu titlu de despăgubiri, din care 48.600 RON reprezentând teren situat în comuna

Miroslava și 7900 RON reprezentând documentațiile de obținere a avizelor și PUZ-urilor

pentru edificarea stației de carburanți, conform raportului de expertiză.

După amânarea pronunțării

la data de 11 septembrie 2013, tribunalul a repus cauza pe rol și a acordat termen

de judecată la 2 octombrie 2013, cu citarea tuturor părților, termen la care a constatat

cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul pe fond, reclamanții formulând

concluzii similare celor de la termenul anterior.

Drept urmare, se constată

că a fost formulată o declarație verbală a reclamanților privind acordarea de despăgubiri

corespunzător unei suprafețe de teren expropriate de 200 m.p. (48.600 RON), în loc

de 128 m.p. (30.483 RON), respectiv în ședința publică de la data de 4

septembrie 2013, așadar până la închiderea dezbaterilor, ce a avut loc la termenul

din 2 octombrie 2013.

Împrejurarea că obiectivele

expertizei efectuate în conformitate cu art. 25 și 26 din Legea nr. 33/1994 au fost

încuviințate prin raportare la suprafața de 128 m.p. indicată prin cererea introductivă

nu are relevanță din perspectiva art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cât timp

instanța de apel a considerat că este posibilă precizarea cuantumului despăgubirilor

în cursul judecății în raport de o altă suprafață de teren decât cea indicată în

cererea de chemare în judecată, iar în cauză această precizare a fost formulată

tocmai pe baza constatărilor experților.

În vederea stabilirii

prețului de vânzare practicat în zonă pentru terenuri similare cu cel expropriat

și a valorii daunelor aduse proprietarilor prin expropriere, experții au procedat

și la identificarea terenului expropriat și a terenului rămas în proprietatea reclamanților.

Astfel, au constatat că,

în fapt, din totalul inițial de 1000 m.p. teren, doar o suprafață de 800 m.p. a

rămas în proprietatea reclamanților, diferența de 200 m.p. fiind afectată realizării

sensului giratoriu în cadrul obiectivului de utilitate publică ce a condus la expropriere

- șoseaua de centură ocolitoare a Municipiului Iași. S-a constatat că terenul rămas

în proprietatea reclamanților este îngrădit, iar traseul gardului despărțitor a

fost fixat chiar de executantul sensului giratoriu. Suprafața de 200 m.p. a fost

identificată în schița anexă la raportul de expertiză.

Experții au calculat prețul

obișnuit de vânzare al terenurilor similare din aceeași unitate administrativ -

teritorială per 1 m.p. teren (243 RON), indicând cuantumul despăgubirilor pentru

terenul expropriat ca fiind de 30.483 RON pentru o suprafață de 128 m.p. sau de

48.600 RON pentru o suprafață de 200 m.p., iar reclamanții au precizat cuantumul

despăgubirilor la care sunt îndreptățiți, după cum s-a arătat, ca fiind de 48.600

RON (plus suma de 7.900 RON, ce a fost acordată efectiv de către prima instanță

și menținută în apel).

În aceste condiții, chiar

dacă în obiectivele expertizei s-a menționat suprafața de 128 m.p. ca fiind expropriată,

cât timp experții au constatat că o suprafață de 200 m.p. a fost afectată lucrării

de utilitate publică pentru care s-a realizat exproprierea, iar pe baza constatărilor

experților, reclamanții au solicitat despăgubiri în cuantumul calculat de către

aceștia, instanța de apel, în mod greșit, nu a dat eficiență manifestării de voință

a reclamanților și nu a aplicat în mod corespunzător dispozițiile art. 132

alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cu toate că a valorificat concluziile raportului

de expertiză în privința cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților (valoarea

per m.p. de teren expropriat).

Împrejurarea, menționată

în decizia recurată, că reclamanții au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză

doar cu privire la prejudiciul produs prin imposibilitatea întrebuințării terenului

conform destinației preconizate la momentul cumpărării acestuia, nu și cu privire

la suprafața expropriată, nu infirmă aprecierea anterior expusă. În condițiile în

care, după cum s-a arătat, experții au indicat de la bun început că, în fapt, nu

numai suprafața de 128 m.p., menționată în cererea de chemare în judecată, este

afectată lucrării de utilitate publică, reclamanții nu aveau interes să critice

această constatare favorabilă, înțelegând să o valorifice prin precizarea cuantumului

despăgubirilor formulată la termenul din 4 septembrie 2013, cu atât mai mult cu

cât experții au reiterat acest aspect prin răspunsul la obiecțiuni.

Dimpotrivă, pârâtul ar

fi trebuit să conteste împrejurarea că o suprafață de 200 m.p. este ocupată de lucrarea

de utilitate publică, în măsura în care considera că nu corespunde realității, ceea

ce nu s-a întâmplat în cauză.

Pârâtul a formulat susțineri

pe acest aspect în întâmpinarea la cererea de apel dintr-o altă perspectivă, arătând

că, prin acțiunea introductivă, reclamanții au contestat hotărârea de acordare a

despăgubirilor doar sub aspectul sumei acordate cu titlu de despăgubiri, fără a

se infirma suprafața expropriată.

Aceste susțineri pornesc

de la premisa greșită că obiectul cererii de chemare în judecată rezidă în contestarea

hotărârii de stabilire a despăgubirilor emise de către Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România SA.

În cadrul procesual deschis

de prevederile art. 22 din Legea nr. 255/2010 (întocmai ca în reglementarea anterioară,

reprezentată de art. 9 din Legea nr. 198/2004), instanța de judecată nu exercită

un veritabil control de legalitate al hotărârii expropriatorului, nici măcar pe

aspectul cuantumului despăgubirilor, cu atât mai puțin pe aspectul suprafeței expropriate,

pentru care s-a făcut oferta de despăgubiri de către expropriator.

Chiar dacă cererea adresată

instanței are, în parte, caracteristicile unei căi de atac împotriva hotărârii administrative

(pentru persoana menționată în hotărâre ca fiind aparent îndreptățită la despăgubiri,

însă doar în ceea ce privește data sesizării instanței, care curge de la comunicării

hotărârii), iar legiuitorul însuși o denumește „cale de atac” (în cuprinsul

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, atunci când prevede că exercitarea acesteia

nu împiedică transferul dreptului de proprietate), în realitate, este vorba despre

o cerere în pretenții, prin care se tinde la stabilirea de către instanță a cuantumului

despăgubirilor, potrivit altor criterii decât cele pe baza cărora sunt calculate

despăgubirile în etapa administrativă a exproprierii, respectiv cele prevăzute de

art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel cum se arată în art. 22 alin. (3) din Legea

nr. 255/2010.

În cadrul unei asemenea

acțiuni, este admisibil a se constata de către instanța de judecată că, pe lângă

suprafața menționată în hotărârea de stabilire a despăgubirilor, pentru care a operat

transferul dreptului de proprietate în favoarea statului, o suprafață mai mare din

terenul proprietarului este ocupată în fapt de lucrările de utilitate publică (respectiv

construcția șoselei de centură), fără să se fi dispus efectiv exproprierea acelui

teren și să se acorde persoanei expropriate despăgubirile cuvenite. În completarea

prevederilor art. 22 din Legea nr. 255/2010, despăgubirile se cuvin pe temeiul dispozițiilor

art. 480 și 481 C. civ., potrivit cărora proprietarul nu poate fi lipsit de prerogativele

dreptului său asupra unui bun decât pentru o cauză de utilitate publică și primind

o dreaptă și prealabilă despăgubire, de asemenea, al prevederilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nefiind vorba despre o

contestație împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor, nu este necesară,

astfel cum pretinde intimatul - pârât, o contestare expresă, prin cererea de chemare

în judecată, a suprafeței de teren menționate în acea hotărâre.

După cum s-a arătat anterior,

reiese chiar din decizia recurată că obiectul cererii de chemare în judecată întemeiate

pe dispozițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 îl reprezintă acordarea de despăgubiri

pentru terenul expropriat pentru o anumită lucrare de utilitate publică, iar indicarea

de către reclamanți a suprafeței de teren pentru care solicită despăgubiri interesează

exclusiv valoarea obiectului cererii.

Această indicare este

utilă în contextul art. 27 din Legea nr. 33/1994, deoarece instanța de judecată

nu ar putea să acorde despăgubiri într-un cuantum mai mare decât cel solicitat de

către reclamanți, totodată, face posibilă majorarea sau diminuarea pretențiilor

în cursul judecății, prin raportare la o suprafață de teren diferită de cea indicată

în cererea de chemare în judecată, fără ca reclamanții să poată fi sancționați în

alt mod (prin respingerea cererii) pentru neindicarea unei suprafețe de teren distincte

de cea menționată în hotărârea de stabilire a despăgubirilor.

De altfel, reclamantul

din cauză a indicat în cererea de chemare în judecată, ca fiind expropriată, o suprafață

de teren mai mare decât cea din hotărârea nr. 54 din 1 octombrie 2012, respectiv

128 m.p., față de 123 m.p., iar instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe,

i-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru 128 m.p., fără să nege îndreptățirea

reclamantului la despăgubiri pentru o suprafață de teren diferită de cea menționată

în hotărârea de stabilire a despăgubirilor.

Întrucât considerentele

pentru care instanța de apel a apreciat că reclamanții nu pot beneficia de despăgubiri

în cuantum de 56.500 RON, în loc de 38.383 RON nu reflectă o aplicare corespunzătoare

a legii, pentru argumentele expuse anterior și constatând, totodată, că pretențiile

reclamanților cu privire la acordarea de despăgubiri pentru o diferență de 18.117

RON nu reprezintă nici o cerere nouă în apel, pentru a fi incidente dispozițiile

art. 294 C. proc. civ., cât timp au fost formulate în fața primei instanțe, în condițiile

art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că motivul de recurs

pe acest aspect este fondat și se impune a fi admis, cu consecința modificării deciziei

recurate, a admiterii apelului reclamanților și a obligării pârâtului Statul Român,

prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România la 56.500

RON către reclamanții C.A. și C.An., cu titlu de despăgubiri.

prejudiciul creat prin expropriere terenului rămas în proprietatea reclamanților,

în suprafață de 800 m.p., pretins a consta în profitul nerealizat prin nedesfășurarea

activității stației de combustibili, se reține că prima instanță a acordat reclamanților

despăgubiri în cuantum de 7900 RON, reprezentând cheltuielile efectuate cu obținerea

documentației (avize, aprobări) pentru construirea stației de combustibili lichizi.

Prin precizarea de acțiune

formulată în fața primei instanțe la termenul din 4 septembrie 2013, aceeași cu

cea analizată la pct. 1 din prezentele considerente, în legătură cu suprafața de

teren expropriată, reclamanții au solicitat, după cum s-a arătat deja, obligarea

pârâtului la plata sumei de 56.500 RON cu titlu de despăgubiri, din care 48.600

RON reprezentând teren situat în comuna Miroslava și 7900 RON reprezentând documentațiile

de obținere a avizelor și PUZ-urilor pentru edificarea stației de carburanți. Aceste

pretenții au fost reiterate cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei.

Așadar, pretențiile reclamanților

referitoare la terenul neexpropriat au vizat doar suma de 7900 RON, care a fost

efectiv acordată de prima instanță, ce s-a pronunțat în limitele cererii de chemare

în judecată, astfel cum a fost precizată, astfel încât criticile din motivarea recursului

pe acest aspect sunt lipsite de finalitate, reclamanții neputând obține mai mult

decât au cerut, respectiv o sumă de bani cu titlu de despăgubiri, reprezentând costurile

de obținere a avizelor și PUZ-urilor pentru edificarea stației de carburanți.

De altfel, prin reiterarea

susținerilor regăsite în motivele de apel, reclamanții urmăresc reaprecierea probatoriului

administrat în cauză privind prejudiciul cauzat terenului rămas în proprietatea

reclamanților, pe care și-a întemeiat instanța de apel considerentele pentru care

a înlăturat motivele de apel cu acest obiect și a constatat că nu este dovedit prejudiciul

produs reclamanților prin imposibilitatea construirii stației de combustibili lichizi,

respectiv răspunsul la obiecțiuni al experților, prin care s-a arătat că cei 800

m.p. rămași în proprietate pot fi utilizați de reclamanți și că nu există documente

din care să rezulte interdicția de construire, precum și adresa nr. RR2012 emisă

de Primăria Comunei Miroslava, care nu se referă la stația de combustibili lichizi.

Or, atribuțiile acestei

instanțe de recurs sunt circumscrise controlului de legalitate al deciziei de apel,

prin prisma cazurilor de modificare ori de casare expres și limitativ prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., nu și verificării temeiniciei, prin reaprecierea probatoriului

pe baza căruia instanța de apel a stabilit o anumită situație de fapt în cauză.

În consecință, Înalta

Curte va respinge motivul de recurs pe acest aspect.

cheltuielile de judecată pentru faza apelului, se reține că recurenții - reclamanți

pretind că sunt îndreptățiți la restituirea sumei de 1000 RON, reprezentând onorariu

avocat, conform chitanței din 20 februarie 2014, față de respingerea apelului pârâtului,

în temeiul art. 274 C. proc. civ.

Susținerile cu acest obiect

sunt nefondate, în condițiile în care înscrisul menționat nu se regăsește la dosar,

reclamanții depunând la dosar, ca înscrisuri doveditoare ale cheltuielilor de judecată,

factura și chitanța din 31 ianuarie 2014, privind suma de 500 RON reprezentând onorariu

avocat, pentru care nu s-a probat legătura cu prezentul dosar, în absența unei mențiuni

privind numărul dosarului și contractul de asistență juridică (nr. 74/2013, indicat

în împuternicirea aflată la dosarul de apel).

De altfel, chiar dacă

ar fi fost depusă la dosar, chitanța din 20 februarie 2014 tot nu ar fi putut fi

luat în considerare drept dovadă a cheltuielilor de judecată efectuate în faza apelului.

În conformitate cu

art. 167 alin. (2) C. proc. civ., dovezile vor fi administrate înainte de începerea

dezbaterilor asupra fondului.

Chitanța a fost emisă

la data de 20 februarie 2014, potrivit susținerilor recurenților, așadar după închiderea

dezbaterilor și reținerea cauzei spre soluționare la data de 17 februarie 2014,

neavând relevanță că decizia a fost pronunțată abia la data de 24 februarie 2014,

față de prevederea legală expresă invocată anterior.

În consecință, Înalta

Curte va admite recursul reclamanților, exclusiv pentru argumentele expuse la

pct. 1 din prezenta decizie și, în baza art. 312 cu referire la pct. 9 C. proc.

civ., va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat

de reclamanți împotriva sentinței nr. 3338 din 9 octombrie 2013 a Tribunalului Iași,

secția I civilă.

În temeiul art. 296 C.

proc. civ., va schimba în parte sentința apelată, în sensul că va obliga pe pârâtul

Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România,

la 56.500 RON către reclamanți, cu titlu de despăgubiri, fiind menținute celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

II. În ceea ce privește

recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România, se constată următoarele:

Este nefondată susținerea

privind respingerea greșită, de către instanța de apel, a motivelor de apel privind

nerespectarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 de către prima instanță, privind criteriile

de stabilire a despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat.

Astfel, nu s-a contestat

că pârâtul nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit în faza judecății

în primă instanță, arătându-se doar că pârâtul ar fi invocat efectuarea expertizei

cu încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, precizând că este la

latitudinea instanței admiterea sau respingerea obiecțiunilor și refacerea lucrării.

Această poziție procesuală

a pârâtului în fața primei instanțe a vizat, însă, obiecțiunile formulate de reclamant

la raportul de expertiză, prin care s-a criticat modul de evaluare a prejudiciului

pretins adus terenului neexpropriat, și nu evaluarea terenului expropriat pe bază

de oferte de vânzare.

Pârâtul a adoptat o conduită

procesuală pasivă și în etapa apelului, în condițiile în care, deși a susținut prin

motivele de apel nerespectarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 și îi revenea sarcina

probei, nu numai că nu a solicitat efectuarea unei noi expertize, dimpotrivă, la

termenul de judecată din 17 februarie 2014, s-a opus solicitării cu acest obiect

formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și a arătat că nu înțelege

să achite onorariul de expert, în situația încuviințării expertizei.

Nu s-ar putea susține

că pârâtul tindea la efectuarea unei noi expertize în fața primei instanțe, ca urmare

a admiterii apelului, deoarece cererea de chemare în judecată a fost formulată după

data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, astfel încât instanța de apel era

abilitată să evoce fondul și, eventual, să administreze noi probe.

Ca atare, recurentul

- pârât nu își poate invoca propria culpă în modul de îndeplinire a obligațiilor

procesuale pentru a susține nerespectarea legii de către instanța de apel, motiv

pentru care critica formulată urmează a fi înlăturată.

Este, de asemenea, nefondată

și susținerea privind menținerea greșită a sentinței prin care a fost valorificat

un raport de expertiză ce nu ar fi fost semnat de toți cei trei experți desemnați

în conformitate cu art. 25 din Legea nr. 33/1994, în condițiile în care instanța

de apel a reținut în mod corect că nu a fost întocmită vreo opinie separată, semnând

raportul inclusiv expertul numit la solicitarea expropriatorului.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge recursul pârâtului ca nefondat, în aplicarea

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România împotriva deciziei nr. 41 din 24 februarie 2014 a Curții de

Apel Iași, secția civilă.

Admite recursul declarat

de reclamanții C.A. și C.An. împotriva aceleiași decizii.

Modifică în parte decizia

recurată în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței

nr. 3338 din 9 octombrie 2013 a Tribunalului Iași, secția I civilă.

Schimbă în parte sentința

apelată în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România la 56.500 RON către reclamanții C.A.

și C.An., cu titlu de despăgubiri.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 3 octombrie 2014.