ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1418/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1418/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor civile de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată în data de 6 septembrie 2013, reclamanții G.C. și G.M. au solicitat

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor - C.N.A.D.R.

- Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, anularea deciziei de expropriere

a suprafeței de 2011 mp teren intravilan comuna Miroslava, în ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul

Iași, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 4069 din 4 decembrie 2013 a admis

acțiunea civilă formulată de reclamanții G.C. și G.M. în contradictoriu cu pârâții

Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, C.N.A.D.N.R.- Direcția Regională

de Drumuri și Poduri Iași; a dispus anularea dispoziției de expropriere nr. 299

din 20 martie 2012 emisă de pârâți în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

acordate reclamanților; a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 48258

RON reprezentând contravaloarea terenului; suma de 3812 RON reprezentând lipsa de

folosință pentru suprafața de teren expropriat și suma de 3900 RON cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul

a reținut că reclamanții sunt proprietarii unui teren aflat pe raza administrativă

a comunei Miroslava, peste care se suprapune parțial coridorul de expropriere a

lucrării Varianta de Ocolire a Municipiului Iași, etapa I, Varianta Sud.

Urmând procedura prevăzută de Legea

nr. 255/2010, la data de 20 martie 2012 s-a emis decizia de expropriere nr. 299

în anexa căreia reclamanții se regăsesc cu teren expropriat în suprafață de 2100

mp, pentru care s-a consemnat suma de 10.605 RON.

Din raportul de expertiză efectuată în

cauză rezultă că valoarea de circulație a terenului expropriat la nivelul anului

2013 este de 48.250 RON și o valoare a lipsei de folosință de 3812 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 4069 din

4 decembrie 2013 a Tribunalului Iași, secția I civilă, au declarat apel Statul Român,

prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România București

- D.R.D.P. Iași și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași.

Prin decizia civilă nr. 185 din 24

septembrie 2014, Curtea de Apel Iași a respins, ca nefondate,

ambele apeluri.

În pronunțarea soluției, instanța de apel

a apreciat că potrivit art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, acțiunile formulate

de persoana expropriată referitor la stabilirea dreptului la despăgubiri se soluționează

în condițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză

de utilitate publică.

Urmând procedura prevăzută de Legea

nr. 255/2010, la data de 20 martie 2012, s-a emis decizia de expropriere nr. 299,

în anexa căreia, reclamanții se regăsesc cu teren expropriat în suprafață de 2100

mp pentru care s-a consemnat suma de 10.605 RON.

Reclamanții au contestat această decizie

sub aspectul cuantumului despăgubirii, dar și sub aspectul lipsei de folosință a

terenului.

Astfel, în primă instanță reclamanții au

precizat în mod expres că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 RON

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pe anii 2011, 2012, 2013 a terenului

expropriat. Ca atare, criticile formulate de pârâtul Statul Român, prin Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România București - DRP Iași cu

privire la aceste aspecte au fost apreciate a fi neîntemeiate.

Relativ la criticile cu privire la stabilirea

despăgubirii față de dispozițiile imperative cuprinse în art. 26 alin. (2) din Legea

nr. 33/1994 și față de rațiunea legii, Curtea de Apel, din oficiu, a pus în discuția

părților efectuarea unei expertize în conformitate cu art. 25 din Legea nr. 33/1994,

prin constituirea unei comisii de experți compusă dintr-un expert numit de instanță,

unul desemnat de expropriator și un al treilea din partea intimaților expropriați,

stabilind obiectivele expertizei, în conformitate cu prevederile art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994.

Expertiza tehnică efectuată de experți

ing. S.E., ing. G.D.V. și ing. O.C. a ținut seama la stabilirea despăgubirilor de

prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ

teritorială, folosind metoda comparației directe. Experții au stabilit că la data

întocmirii raportului de expertiză - mai 2014 - suprafața de teren expropriată de

2100 mp situată în satul D., intravilanul comunei Miroslava, județul Iași are o

valoare de circulație de 10.710 euro (aproximativ 47.124 RON), respectiv 5,1 euro/mp,

având în vedere că în zonă prețurile variază între 2-20 euro/mp.

Curtea de Apel a reținut că această valoare

de aproximativ 47.124 RON la un curs de 4,4 RON/euro stabilită prin expertiza efectuată

în apel a respectat dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Cu privire la lipsa de folosință a imobilului

a fost menținut același cuantum stabilit la instanța de fond, având în vedere că,

în prezent, terenul este concesionat.

Critica Statului Român, prin Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România București - DRP Iași referitoare

la greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată a fost apreciată ca neîntemeiată

în raport de prevederile art. 274 C. proc. civ. și de faptul că pârâții au avut

la prima instanță calitatea de părți căzute în pretenții, prin admiterea acțiunii

reclamanților.

La data de 4 noiembrie 2014, pârâtul Ministerul

Transporturilor a solicitat completarea deciziei nr. 185 din 24 septembrie 2014

pronunțată de instanța de apel, arătând că instanța de apel a omis să se pronunțe

asupra cererilor formulate de Ministerul Transporturilor în cadrul întâmpinării,

respectiv a cererii de aderare la apelul promovat de C.N.A.D.R. SA, act de procedură

înregistrat sub nr. 17726 din 28 aprilie 2014 și transmis Curții de Apel Iași în

data de 29 aprilie 2014. A mai arătat că prin acest act a invocat și excepțiile

privind lipsa calității sale de reprezentant pentru Statul Român, lipsa calității

sale procesuale pasive.

Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin

decizia nr. 326 din 3 decembrie 2014

a

respins cererea de completare a deciziei civile nr. 185 din 24 septembrie 2014 a

Curții de Apel Iași, formulată de Ministerul Transporturilor București.

În pronunțarea acestei soluții, Curtea

de Apel a reținut că apelul a fost formulat de Statul Român, prin C.N.A.D.R., Statul

Român figurând ca unic pârât la instanța de fond și având calitate procesuală pasivă.

Ministerul Transporturilor a formulat,

separat de apelul declarat de Statul Român, întâmpinare - cerere de aderare la apel,

în condițiile în care nu a avut calitatea procesuală, separată, de cel care a figurat

unic pârât - Statul Român.

Curtea a reținut că lipsa calității de

reprezentant al Statului în cauză putea fi invocată numai de părțile din proces,

apelanții G. și Statul Român și, că, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. în

apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare

în judecată.

În conformitate cu art. 291 C. proc. civ.

intimatul poate să depună întâmpinare sau potrivit art. 293

1

C. proc.

civ. - aderare la apel.

În cauză, calitatea de intimați în apelul

declarat de Statul Român o au numai reclamanții G.C. și M. și nu Ministerul Transporturilor,

care a reprezentat pârâtul la instanța de fond.

În concluzie, Curtea a apreciat că nu a

„omis" să se pronunțe cu privire la actul intitulat nelegal „întâmpinare -

cerere de aderare la apel", în contextul în care Statul Român, prin C.N.A.D.R.

a formulat apel, iar Ministerul Transporturilor care a reprezentat aceeași parte

a formulat „întâmpinare - cerere de aderare la apel", reținând că cererea nu

se încadrează în dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ.

Împotriva deciziei nr. 185 din 24

septembrie 2014 a Curții de Apel Iași au formulat recurs pârâții Statul Român, prin

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România București - DRP

Iași și Ministerul Transporturilor, parte care a atacat cu recurs și decizia

nr. 326 din 3 decembrie 2014 a Curții de Apel Iași, prin care a fost respinsă cererea

de completare a deciziei civile nr. 185/2014.

Pârâtul Statul Român prin Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România București - DRP Iași a invocat dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a dezvoltat următoarele critici:

Instanța de apel în mod greșit a reținut

că actul care a stat la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor reclamanților

este decizia colectivă nr. 299/2012. Sub aspectul cuantumului despăgubirilor poate

fi atacată doar hotărârea individuală emisă pentru reclamanți, prin care se stabilește

cuantumul despăgubirilor prin raportare la suprafața expropriată, respectiv hotărârea

nr. 114 din 29 mai 2013.

O altă critică privește modul în care tribunalul

a înțeles să-și însușească concluziile raportului de expertiză, respectiv faptul

ca experții tehnici judiciari nu s-au raportat, prin datele prezentate, la momentul

corect, indicat de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv data efectuării

expertizei și nici nu au determinat valoarea de circulație a terenului, care trebuia

stabilită la nivelul prețului efectiv de vânzare al imobilelor în zonă.

Experții ar fi trebuit să obțină înscrisuri

credibile cu privire la prețurile de vânzare și nu oferte culese de pe internet,

a căror veridicitate este ușor contestabilă, cu privire la prețurile de vânzare.

În lipsa unor valori de tranzacționare reale, comisia de experți nu a făcut decât

să prezinte prețuri prezumtive, prin raportare la nivelul cererii și al ofertei,

folosind metoda comparației directe, prin raportare la aceste date.

Susține că valoarea lipsei de folosință

a fost stabilită de experți în mod ipotetic, fără a se raporta la o folosință a

terenului exercitată de reclamant, fapt ce încalcă de asemenea dispozițiile

art. 26 alin. (2) din lege, care includ daunele aduse proprietarului, luând în considerare

și dovezile prezentate de aceștia.

Arată, totodată, că instanța a obligat

greșit la plata daunelor pentru lipsa de folosință în absența unei cereri din partea

reclamanților în acest sens, și în absența oricărei probe din care să rezulte că

reclamanții utilizau terenul în vreun scop anterior exproprierii, și că au înregistrat

daune urmare a exproprierii.

De asemenea, a criticat și faptul că instanța

de fond a greșit și sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată în suma integrală,

deoarece suma de 500 RON, inclusă în cuantumul cheltuielilor acordate reclamanților

a fost avansată de Statul Român, cu titlu de avans pentru expertul numit de el,

ceea ce creează premisa unei îmbogățiri fără justă cauză a reclamanților, fiind

încălcate, astfel, dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Deși pârâtul căzut în pretenții,

urmează să suporte cheltuielile de judecată, însă, din cuantumul total al acestora,

ar fi trebuit dedusă suma pe care acesta a achitat-o pentru expertul consultant.

A formulat critici și cu privire Ia încheierea

de dezbateri din 24 septembrie 2014, ce face parte integrantă din decizia atacată,

susținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la apărarea

al părții, întrucât în mod greșit i s-a respins cererea de amânare a cauzei pentru

lipsă de apărare, cerere motivată de imposibilitatea prezentării la termen a apărătorului

ales al pârâtului Statul Român. Deși cererea de amânare a fost însoțită de acte

doveditoare, în sensul că, reprezentantul convențional al pârâtului asigura apărarea

într-un alt dosar aflat la acea dată pe rolul Curții de Apel București, cererea

a fost greșit cu o motivare care contravine dispozițiilor legale.

Pârâtul Ministerul Transporturilor a atacat,

prin cereri distincte, atât decizia nr. 185 din 24 septembrie 2014, cât și decizia

nr. 326 din 3 decembrie 2014, ambele pronunțate de Curtea de Apel Iași.

A susținut că la judecata cauzei în primul

grad de jurisdicție, în fața Tribunalului Iași, Ministerul Transporturilor nu a

primit citație pentru niciunul din termenele de judecată. Pe cale de consecință,

nu a primit niciun act de procedură formulat în cauză (cerere de chemare în judecată,

întâmpinare etc.) și nu a primit nici comunicarea sentinței pronunțată de instanța

de fond, apreciind, astfel, că i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Susține că, la judecata cauzei de fond,

calitatea de pârâți au avut-o Statul Român, prin Ministerul Transporturilor și Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, Direcția Regională

de Drumuri și Poduri Iași, Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, apreciind,

astfel, că „afirmația Curții de Apel Iași potrivit căreia Statul Român a figurat

ca unic pârât la instanța de fond, este una eronată, din moment ce citativul întocmit

cuprinde pe cei patru pârâți anterior menționați.

Arată că, Statul Român, prin Ministerul

Transporturilor, pârâtul de rând 1, a primit citație pentru prima dată în cadrul

Dosarului nr. 6992/99/2013, pentru termenul de judecată din data de 02 aprilie 2014,

în fața Curții de Apel Iași, în faza procesuală a apelului, fiind citat în calitate

de intimat.

Împreună cu această citație, înregistrată

la Ministerul Transporturilor sub nr. 11028 din 14 martie 2014, a fost comunicat

și apelul formulat de Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA, iar față de acest act de procedură, în temeiul dispozițiilor

art. 289 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 293

1

C. proc. civ., Ministerul

Transporturilor, în nume propriu, a formulat întâmpinare - cerere de aderare la

apel.

Față de cadrul legal incident, a invocat

excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Transporturilor pentru

Statul Român, excepție care însă nu a fost soluționată de instanța de fond.

Apreciază că nu poate fi primit raționamentul

instanței potrivit căruia lipsa calității de reprezentant al Statului în cauză putea

fi invocată numai de părțile din proces, respectiv de apelanții G. și Statul Român.

Față de împrejurarea că în faza procesuală a apelului, Statul Român prin Ministerul

Transporturilor a avut calitatea de intimat, iar Statul Român prin Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, a avut calitatea de apelant,

nu s-ar putea reține argumentul instanței de apel care a analizat numai cererea

de apel formulată de Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA, în considerentele faptului

că, în opinia instanței, Ministerul Transporturilor și C.N.A.D.N.R. SA, reprezentau

aceeași parte, Statul Român.

Or, prin actul de procedură „întâmpinare-cerere

de aderare la apel" a invocat și excepția lipsei calității de resprezentant

a Ministerului Transporturilor pentru Statul român, susținând că, Ministerul Transporturilor

ar fi putut avea calitatea de reprezentant al Statului Român numai în măsura în

care s-ar fi înființat Compania Națională de Drumuri Naționale SA sub autoritatea

Ministerului Transporturilor, potrivit art. 17 alin. (4) din O.U.G. nr. 96/2012,

ceea ce nu este cazul în speță.

Din analiza actelor de procedură depuse

de pârâți la dosarul cauzei reiese cu evidență că apărările formulate de Ministerul

Transporturilor nu sunt comune cu apărările formulate de Compania Națională de Autostrăzi

șl Drumuri Naționale din România SA, astfel încât să se justifice analizarea selectivă

a acestora, dând preferință cererii de apel formulate de C.N.A.D.N.R. SA, cum în

mod greșit a procedat instanța de apel.

Susține că, prin actul de procedură „întâmpinare-cerere

de aderare la apel" Ministerul Transporturilor a invocat și nelegala sa citare

in fața Tribunalului lași, împrejurare care ar fi trebuit să determine casarea sentinței

civile nr. 4069 din 04 decembrie 2013 a Tribunalului lași și trimiterea cauzei spre

rejudecare, astfel încât să se asigure Ministerului Transporturilor citarea legală

și, pe cale de consecință, un drept efectiv la apărare. Acest aspect, însă, nu a

fost pus în discuția contradictorie a părților și nu a primit nicio soluționare

din partea Curții de Apel lași, în considerarea aceleiași analize selective a actelor

de procedură realizate de instanța de apel, care a apreciat, în mod neîntemeiat,

că este suficient a analiza numai cererea de apel formulată de Statul Român prin

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA.

Prin urmare, instanța de apel nu a avut

în vedere, nu a pus în dezbaterea contradictorie a părților și nu a soluționat excepțiile

procesuale privind lipsa calității de reprezentant a Ministerului Transporturilor,

pentru Statul Român, și lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Transporturilor,

încălcându-i astfel dreptul la apărare și formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) prin raportare la art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Cât privește decizia civilă nr. 326

din 3 decembrie 2014, pârâtul susține că, în speță, erau întrunite condițiile prevăzute

de art. 281

1

C. proc. civ.

Așa cum deja a arătat, Ministerul Transporturilor

nu a fost legal citat în cauză, în fața instanței primului grad de jurisdicție.

Curtea de Apel nu s-a pronunțat nici pe excepțiile invocate prin întâmpinare și

nici pe cererea de aderare la apel, fiindu-i încălcat, și din această perspectivă,

dreptul la un proces echitabil.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul

art. 312 raportat la art. 304 pct. 5 solicită admiterea recursului, casarea hotărârii

recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Înalta Curte, analizând criticile formulate,

reține caracterul fondat al recursurilor în limitele și pentru argumentele ce succed:

Cu privire Ia recursul pârâtului Statul

Român, prin C.N.A.D.R.:

O primă critică formulată a vizat nelegalitatea

deciziei în raport de faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că actul

contestat, care a stat la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor reclamanților,

este decizia colectivă nr. 299/2012.

Critica este întemeiată și atrage aplicabilitatea

motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, dispozițiile art. 18 din Legea

nr. 255/2010 prevăd că în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere,

expropriatorul numește comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui

drept real în temeiul căruia cererea a fost formulată și constată acceptarea sau,

după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii

altor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii.

Plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate

se face în baza cererilor adresate de către titularii drepturilor reale, precum

și de către orice persoană care justifică un interes legitim, în conformitate cu

art. 19 din lege.

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică,

necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local. Expropriatul

nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței

judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data

la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub

sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate

către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor

de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și

transferului dreptului de proprietate.

Din interpretarea acestor texte legale

rezultă că expropriatul nu poate contesta transferul dreptului de proprietate către

expropriator asupra imobilului supus exproprierii, exercitarea căilor de atac nu

suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului

dreptului de proprietate și, nu în ultimul rând, că expropriatul poate contesta

doar cuantumul despăgubirilor ce au fost stabilite prin hotărârea de stabilire a

despăgubirilor.

Din această perspectivă, critica se vădește

a fi fondată, întrucât nu decizia de expropriere nr. 299/2012 poate fi atacată sub

aspectul cuantumului despăgubirilor, ci hotărârea individuală prin care li s-a stabilit

reclamanților cuantumul despăgubirilor, prin raportare la suprafața expropriată,

respectiv hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 114 din 29 mai 2013, această

din urmă hotărâre fiind, de altfel contestată în cauza pendinte de către reclamanți,

împrejurare care atrage incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Printr-un alt motiv de recurs pârâta a

susținut, în esență, nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva încălcării

și aplicării greșite de către instanța de apel a dispozițiilor legale înscrise în

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică în ceea ce privește determinarea corectă a cuantumului despăgubirilor cuvenite

reclamanților pentru imobilului expropriat. Din această perspectivă, criticile recurentului

fac posibilă încadrarea în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia urmează a se examina legalitatea modului

în care instanța de apel a determinat cuantumul despăgubirilor aferente imobilului

expropriat.

Textul de lege evocat prevede, în mod imperativ,

criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirii în caz de expropriere, iar nerespectarea

acestora pun în discuție o problemă de încălcare a legii.

Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică „despăgubirea

se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului

sau altor persoane îndreptățite, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții,

precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit,

imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială,

la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului

sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate

de aceștia", text legal care stabilește atât criteriile de determinare a despăgubirii,

compusă din valoarea reală a bunului și prejudiciul cauzat expropriatului, cât și

momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Prin urmare, legea impune ca, la determinarea

cuantumului despăgubirilor cuvenite proprietarului bunului supus exproprierii, instanța

de judecată, precum și comisia de experți să țină seama de două criterii legale

instituite, ca atare, prin lege, în scopul cuantificării juste și echitabile a despăgubirii

și, anume, valoarea reală de piață a imobilului și, respectiv, „daunele" aduse

proprietarului, scop în care vor fi aduse și alte dovezi.

Prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015,

pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în M. Of. nr. 152/3.03.2015, s-a

admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 teza a doua din Legea

nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi

și drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008

pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004, raportate la sintagma la data

întocmirii raportului de expertiză, cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Astfel, din interpretarea dispozițiilor

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în consens cu statuările deciziei Curții

Constituționale, rezultă că aspectele esențiale ce interesează obiectivele la care

trebuie să răspundă experții, desemnați de către instanța de judecată, sunt cele

referitoare la prețul de piață al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacții

încheiate în perioada de relevantă, iar în al doilea rând, momentul de referință

al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.

Sintagma „prețul cu care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială" definește

prețul de piață, anume prețul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui

să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus,

într-o măsură rezonabilă, pe o piață concurențialâ, atunci când sunt întrunite toate

condițiile unei vânzări oneste și în care cumpărătorul și vânzătorul acționează

prudent, în cunoștință de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul

dintre aceștia nu este supus unor constrângeri exagerate.

Or, expertiza efectuată în apel, a avut

în vedere exclusiv oferte de vânzare regăsite în publicațiile de profil în luna

mai 2014, la care a aplicat corecțiile necesare în funcție de amplasarea și specificul

terenului, experții optând, în urma aplicării corecțiilor, la valoarea de 5,1 euro/mp,

respectiv 10710 euro pentru întreaga suprafață - 47.124 RON, valoarea

asemănătoare celei stabilite în primă

instanță - 48.258 RON, fără a se întreprinde demersuri utile de identificare a unor

tranzacții efective încheiate în zone similare cu imobilul expropriat. Astfel, expertiza

nu a valorificat date din tranzacții efectiv încheiate pentru imobile de același

fel în unitatea administrativ-teritorială, situație în care, instanța de apel, reținând

că valorile celor două expertize sunt sensibil apropriate, a valorificat expertiza

efectuată în prima instanță, care, la rândul său, s-a bazat numai pe datele privind

ofertele de vânzare postate pe internet.

Prin acest procedeu, instanța de apel a

încălcat dispozițiile imperative înscrise în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

preluând concluziile raportului de expertiză care a determinat valoarea imobilului

identificat în hotărârea de expropriere în afara criteriilor prevăzute de art. 26

din Lege, ceea ce atrage nelegalitatea deciziei atacate pentru motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pt. 9 C. proc. civ.

Recurentul a formulat critici și sub aspectul

obligării greșite la plata lipsei de folosință a terenului expropriat pentru anii

2012 și 2013, în absența unei cereri din partea reclamanților și în absența unor

probe concludente în acest sens.

Sub aspectul învestirii instanței cu solicitarea

privind acordarea daunelor pentru lipsa de folosință a terenului expropriat, instanța

de apel a reținut corect că reclamanții au învestit expres instanța de fond cu solicitarea

privind obligarea pârâtului la plata daunelor în sumă de 20.000 RON reprezentând

lipsa de folosință a imobilului expropriat. În schimb, critica se vădește a fi întemeiată

din perspectiva aplicabilității celui de al doilea criteriu ce trebuie avut în vedere

la stabilirea despăgubirii cuvenită reclamanților, respectiv prejudiciul, fiind

de semnalat că despăgubirea la care se referă dispozițiile art. 26 din Legea

nr. 33/1994 include, într-adevăr, și prejudiciul creat proprietarului.

Interpretarea textului legal denotă indubitabil

împrejurarea că prejudiciul reprezintă consecința directă a exproprierii, atât timp

cât dauna adusă proprietarului trebuie să acopere pierderea suferită de persoana

afectată de măsura exproprierii. În acest context normativ, instanța are, însă,

obligația să examineze dacă componentele acestuia reprezintă sau nu un prejudiciu

cert și să stabilească întinderea acestuia, pe baza dovezilor prezentate. Așadar,

prejudiciul adus proprietarului bunului expropriat poate include doar acele daune

efective, certe, cunoscute și determinate sau determinabile la momentul exproprierii,

nu și acele daunele eventuale, incerte, ipotetice, care nu pot fi determinate ori

determinabile la momentul exproprierii.

Sub acest aspect, Înalta Curte va constata

că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită în vederea aplicării corecte a

legii sub aspectul modalității de determinare și acordare a acestei componente a

prejudiciului pretins de expropriați, constând în daunele pricinuite de lipsa de

folosință a imobilului expropriat. Prin urmare, sub acest aspect, criticile formulate

prin cererea de recurs sunt fondate, în măsura în care sunt de natură a susține

necesitatea completării în apel a probatoriilor necesare și utile pentru lămurirea,

pe deplin, a împrejurărilor legate de determinarea certă a prejudiciului pretins

de persoanele expropriate, atât sub aspectul existenței acestuia, cât și al întinderii

sale.

În ceea ce privește susținerea privind

respingerea greșită a cererii de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, critica

nu este întemeiată. Aprecierea asupra temeiniciei unei cereri de amânare nu poate

fi cenzurată în recurs, în condițiile art. 156 alin. (1) raportat la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât textul legal nu conține o normă imperativă,

ci una supletivă, care prevede că, instanța va putea da un singur termen pentru

lipsă de apărare. De altfel, în analizarea solicitării formulate, instanța de apel

a arătat că a avut în vedere și împrejurarea că în apel au fost acordate mai multe

termene de judecată, astfel că partea a avut opțiunea de a depune concluzii scrise

la dosarul cauzei.

Cu privire la recursul pârâtului Ministerul

Transporturilor:

Potrivit art. 295 alin. (1) teza I C. proc.

civ., instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației

de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Verificarea cadrului procesual configurat

prin cererea de chemare în judecată la instanța de fond denotă împrejurarea că recurentul

Ministerul Transporturilor, pentru Statul Român a avut calitatea de pârât, iar,

distinct de această parte, Compania Națională de Drumuri Naționale SA a figurat

în calitate de pârâtă.

În limitele acestui cadru procesual, Tribunalul

Iași, secția I civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 4069 din data de 4 decembrie

2013 prin care a admis acțiunea civilă formulată de reclamanți în contradictoriu

cu pârâții: Statul Român, prin Ministerul Transporturilor și C.N.A.D.R. - Direcția

Regională de Drumuri și Poduri Iași.

În faza procesuală a apelului, în calitatea

sa de pârât, Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare prin care a invocat

faptul că nu a fost citat la judecata în prima instanță; excepția privind lipsa

calității sale de reprezentant al Statului Român, în litigiul de față, având ca

obiect expropriere și excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Totodată,

a precizat prin întâmpinare că aderă la apelul promovat de C.N.A.D.R. în temeiul

dispozițiilor art. 293

1

C. proc. civ.

Instanța de apel, deși Ministerul Transporturilor

era în cauză parte distinctă de C.N.A.D.R. și independent de împrejurarea că acesta

figura în nume propriu sau în calitate de reprezentant al statului, aspect care,

de altfel, nu a fost clarificat în apel, nu a supus dezbaterii cererea de aderare

la apelul formulat de C.N.A.D.R., nu a calificat această solicitare cuprinsă în

întâmpinare și nu a pus în discuția contradictorie a părților excepțiile invocate,

tot prin întâmpinare, în această fază procesuală.

Se constată ca, potrivit art. 293

2

alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului

de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie,

care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Or, faptul că instanța de apel nu a supus

dezbaterii și nu a răspuns la excepțiile invocate prin întâmpinare de către recurentul-pârât,

că nu a calificat cererea de aderare la apel și nu a analizat-o din perspectiva

textului legal anterior citat constituie o încălcare a formelor de procedură prevăzute

sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Cum instanța de apel

nu a procedat la o asemenea verificare, instanța de recurs nu poate analiza solicitarea

recurentului pentru prima dată în calea extraordinară de atac, astfel încât vătămarea

produsă recurentului-pârât nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin casarea

deciziei recurate.

De asemenea, se are în vedere faptul că,

încălcarea regulilor de procedură în condițiile expuse mai sus reprezintă, totodată,

și o nerespectare a dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Considerentele expuse atrag, așadar, incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vătămarea produsă părții neputând fi

înlăturată decât prin desființarea hotărârii. Aceasta deoarece necercetarea excepțiilor

și a cererii de aderare la apel formulate de pârâtul Ministerul Transporturilor

face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs, iar

o soluționare a lor pentru prima dată în această etapă procesuală ar lipsi partea

de un grad de jurisdicție.

În

consecință, pentru argumentele prezentate în examinarea motivelor

de recurs, reținând nelegalitatea deciziei civile nr. 185 din 24 septembrie 2014

a Curții de Apel Iași, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) cu referire

la art. 304 pct. 5 și 9 și art. 314 C. proc. civ., va admite ambele recursuri declarate

împotriva acestei hotărâri, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare,

la aceeași Curte de apel.

În

rejudecare, se vor avea în vedere considerentele anterioare

ce au impus casarea, instanța de apel urmând să califice și să analizeze cererea

de aderare la apel a pârâtului Ministerul Transporturilor și să răspundă la excepțiile

invocate de acesta prin întâmpinare. Totodată, instanța de apel va dispune efectuarea

unui nou raport de expertiză pentru a se stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite

persoanelor expropriate în raport de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele

de același fel în unitatea administrativ-teritorială, prin identificarea (de la

Camera Notarilor Publici, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, Primărie,

Direcția de Taxe și Impozite Locale) unor tranzacții efective încheiate în perioada

relevantă, respectiv data exproprierii, în sensul dispozițiilor art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994 și în acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015.

Ulterior stabilirii complete și corecte a situației de fapt, instanța de apel se

va pronunța asupra legalității sentinței de fond sub aspectul cuantumului despăgubirilor

cuvenite reclamanților, a cărei proprietate a fost supusă măsurii exproprierii.

Apreciind fondat, în limitele prezentate,

și motivul de recurs referitor la nestabilirea deplină a situației de fapt referitoare

la existența și întinderea prejudiciului adus proprietarului de natura celui sus

analizat, instanța de apel, cu ocazia rejudecării, urmează să administreze probe

suplimentare, inclusiv prin intermediul unei noi expertize, care să determine, în

limitele casării, caracterul cert și neîndoielnic al prejudiciului generat de expropriere,

atât sub aspectul cerinței existenței sale, cât și al întinderii acestuia.

În

rejudecare, vor fi avute în vedere și criticile vizând greșita

aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cu privire la acordarea cheltuielilor

de judecată în raport de dovezile existente la dosarul cauzei referitoare la efectuarea

acestora.

Cât privește recursul formulat de pârâtul

Ministerului Transporturilor împotriva deciziei nr. 326 din 3 decembrie 2014 a Curții

de Apel Iași, prin care i-a fost respinsă cererea de completare a deciziei nr.

185 din 24 septembrie 2014 pronunțată de aceeași instanță, Înalta Curte va constata

că acesta a rămas fără obiect.

Soluția asupra recursului declarat împotriva

deciziei nr. 185 pronunțată în data de 24 septembrie 2014 de Curtea de Apel Iași,

secția civilă, reprezintă efectul firesc din punct de vedere juridic al soluției

de desființare a soluției deciziei instanței de apel, soluție care lipsește de efecte

juridice deciziile/încheierile ulterioare pronunțate în legătură cu decizia casată.

Prin urmare, Înalta Curte nu va mai proceda la analizarea criticilor pârâtului Ministerul

Transporturilor formulate prin cererea de recurs referitoare la nelegalitatea deciziei

nr. 326 din 3 decembrie 2014 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții

Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

SA - D.R.D.P. Iași și Ministerul Transporturilor împotriva deciziei nr. 185 pronunțată

în data de 24 septembrie 2014 de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza

spre rejudecarea cauzei la aceeași curte de apel.

Admite recursul pârâtului Ministerul Transporturilor

împotriva deciziei nr. 326 din 3 decembrie 2014 a Curții de Apel Iași, secția civilă,

pe care o modifică

în sensul că respinge cererea de completare

a deciziei nr. 185 din 24 septembrie 2014 a Curții de Apel Iași, secția civilă,

formulată de Ministerul Transporturilor, ca rămasă fără obiect.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

28 mai 2015.