ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3376/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3376/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Fondul și hotărârea instanței de fond.

Prin

Sentința civilă nr. 964 din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunțată

în Dosarul nr. 2092/117/2008, s-a respins excepțiile inadmisibilității

acțiunii, prescripției și tardivității, invocate de către pârât. S-a admis în

parte cererea formulată de reclamantul K.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român reprezentat prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România. S-a dispus exproprierea suprafeței de 218 mp din tarlaua x1,

parcelele y1, y2, cu o despăgubire de 8.218,6 lei, respectiv 37,7 lei pe mp. A

fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în suma de 769,8 lei.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere, în principal, următoarele:

Reclamantul a

solicitat exproprierea totală în privința imobilului în suprafață de 1700 mp

situat în Turda, înscris în tp x2/1994, tarlaua

x1

, parcelele

y1, y2

și stabilirea

despăgubirii pentru întreaga suprafață.

Instanța a constatat

că prin Hotărârea nr. 72/2005 a fost expropriată o suprafață de 664,44 mp din

terenul mai sus menționat, reclamantul acceptând despăgubirile pentru această

suprafață. Având în vedere că în fapt, lucrările efectuate de pârât s-au întins

pe întreaga suprafață a imobilului și că terenul a fost iremediabil distrus,

fiind adus în imposibilitate de explorare și lipsit de valoare economică,

reclamantul a ales să solicite exproprierea totală.

Referitor la excepția

inadmisibilității, instanța de fond a reținut că, chiar dacă temeiul

exproprierii la constituit Legea nr. 198/2004, potrivit art. 9 alin. (3) din

această lege acțiunile formulate în justiție se soluționează potrivit

dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994. Ori potrivit dispozițiilor

art. 24 din Legea nr. 33/1994, proprietarul poate cere și exproprierea totală,

iar instanța poate încuviința această cerere, indiferent dacă există sau nu

declarația de utilitate publică.

În ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune și a tardivității, instanța de fond

a reținut că termenul de prescripție nu poate curge de la data hotărârii de

expropriere, ci de la data la care a început demararea lucrărilor, cel mai

devreme, deoarece reclamantul nu a atacat Hotărârea nr. 72/2005 emisă de către

pârât, ci a solicitat exproprierea totală și stabilirea de despăgubiri pentru

întreaga suprafață.

În ce privește fondul

cauzei, instanța, după ce a administrat proba cu expertiză topografică și cu

expertiză de evaluare a reținut următoarele: prin raportul de evaluare a fost

stabilită valoarea terenului la 37,7 lei/mp. Potrivit raportului de expertiză

topografică, terenul rămas în proprietate după expropriere, are suprafața de

1018 mp din care se poate folosi pentru agricultură 800 mp nefiind reală

susținerea reclamantului în sensul că întregul teren rămas este nefolosibil și

lipsit de valoare economică. Din totalitatea terenului rămas în proprietatea

reclamantului, doar o suprafață de 218 mp este afectată de alunecarea de teren

și, prin urmare, doar cu privire la această suprafață se poate dispune

exproprierea.

Instanța a respins

apărarea pârâtului privitoare la lipsa răspunderii sale cu motivarea că

aducerea în stare de neîntrebuințare a terenului a avut loc în legătură cu

lucrarea pârâtului, care răspunde de executarea acesteia.

Apelul și hotărârea

instanței de apel în primul ciclu procesual.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România S.A. (denumită în continuare C.N.A.D.N.R.), care a fost

respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 239/A din 13 noiembrie 2011 a

Curții de Apel Cluj.

Motivând decizia,

instanța de apel a confirmat în totul starea de fapt și de drept reținută de

prima instanță.

Recursul și hotărârea

instanței de recurs în primul ciclu procesual.

Recursul exercitat de

pârâta C.N.A.D.N.R a fost admis prin Decizia civilă nr. 3116 din 8 mai 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul casării și trimiterii cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În motivarea deciziei

s-au arătat, în principal, următoarele:

Conform dispozițiilor

art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, acțiunile formulate în temeiul art. 9

(referitoare la procedura de urmat în situația în care expropriatul este

nemulțumit de cuantumul despăgubirilor) se soluționează potrivit dispozițiilor

art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică, în ceea ce privește despăgubirile.

Cu alte cuvinte,

Legea specială nr. 198/2004 a limitat aplicarea dispozițiilor legii generale în

materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică doar cu privire la

acordarea despăgubirilor.

Dispozițiile art. 24

alin. (4) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora dacă expropriatorul cere

exproprierea numai unei părți din imobil iar proprietarul cere exproprierea

totală, instanța va aprecia, în raport cu situația reală, dacă exproprierea în

parte este posibilă, în caz contrar, dispunând exproprierea totală, nu sunt

aplicabile cauzei întrucât nu reglementează modalitatea de acordare a

despăgubirilor.

În cauza de față,

reclamantul invocă producerea unui prejudiciu ca urmare a construirii

autostrăzii și anume faptul că o suprafață de teren de 218 mp este afectată de

alunecare, fiind prăbușită spre traseul autostrăzii, prejudiciu independent de

valoarea despăgubirilor acordate pentru valoarea reală a imobilului expropriat.

Drept urmare,

instanța de apel avea obligația de a stabili situația de fapt incidentă cauzei,

în sensul de a verifica dacă prejudiciul este ulterior acordării despăgubirilor

stabilite urmare a acordului intervenit între părți, deoarece despăgubirea,

potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, se compune din valoarea reală a

imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului.

Noțiunea de

prejudiciu presupune cuantificarea tuturor daunelor suferite de proprietar

urmare a faptului exproprierii. Doar după stabilirea situației de fapt, cu identificarea

cauzelor ce au condus la alunecarea terenului, instanța va putea aplica corect

legea incidentă cauzei și drept consecință, va putea proceda la acordarea

despăgubirilor solicitate.

Față de cele

menționate se constată că aspectele de nelegalitate invocate cu privire la

modalitatea de calcul a despăgubirilor pentru terenul solicitat, ce se solicită

a fi expropriat, nu se impun a mai fi analizate.

Apelul și hotărârea

instanței de apel în al doilea ciclu procesual.

În rejudecare, Curtea

de Apel Cluj, prin Decizia nr. 38/A din 6 iunie 2013, a respins ca nefondat

apelul pârâtei împotriva Sentinței civile nr. 964 din 12 noiembrie 2010 a

Tribunalului Cluj.

Motivând decizia,

instanța de apel a reținut, între altele, că:

Reținând situația de

fapt constatată și de prima instanță cu privire la suprafața afectată din

proprietatea reclamantului, pe baza probelor administrate, instanța de apel a

constatat că alunecarea de teren care a afectat prăbușirea suprafeței de 218

mp, teren situat în partea sudică a parcelei, a avut loc în perioada anilor

2008 - 2010 ca urmare a lucrărilor efectuate la construcția autostrăzii.

Înainte de începerea

lucrărilor la autostradă, terenul nu a fost afectat de alunecări sau alte

degradări - fiind cultivat cu viță de vie care are calitatea de a

"fixa" foarte bine solul. Ca urmare a construcției autostrăzii,

neînsoțită de lucrări de taluzare/stabilizare a versanților rezultați în urma

lucrărilor și de amplasare la baza lor a unor rigole de scurgere a apei,

echilibrul hidrodinamic și componenta straturilor din sol au fost stricate și

s-a produs o alunecare de teren care îl face impropriu utilizării.

Întrucât prin

construirea autostrăzii o parte din terenul rămas în proprietatea

reclamantului, după exproprierea de la acesta a parcelei cu nr. cadastral 427,

este afectat de alunecare astfel că nu mai prezintă nici o utilitate practică

proprietarului, iar faptul alunecării este cauzat de construirea autostrăzii

este evident că singura modalitate în care proprietarul poate fi despăgubit

pentru terenul pe care nu îl mai poate folosi din cauza alunecării, este aceea

ca suprafața de teren de 218 mp să fie expropriată de către aceeași autoritate

care a făcut exproprierea inițială, iar proprietarul să beneficieze de

despăgubiri la valoarea terenului. Această valoare a terenului a fost stabilită

conform prevederilor art. 26 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 33/1994, prin

expertiza tehnică judiciară de evaluare, ca fiind 37,7 lei/mp.

Critica pârâtului

apelant privitoare la lipsa de calitate procesuală pasivă a fost respinsă cu

motivarea că alunecarea de teren care afectează suprafața de 218 mp nu a fost

provocată de o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, care să antreneze

răspunderea civilă delictuală potrivit art. 998 - art. 999 C. civ. ci a fost determinată

de construirea autostrăzi, fiind o consecință directă a acestei edificări.

Construirea autostrăzii nu constituie o faptă ilicită, însă eventualele

consecințe ale acestui fapt, răsfrânte asupra unor terțe persoane, trebuie

reparate de către expropriator în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin.

(4) și art. 26 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 33/1994 care este o lege

specială în raport de prevederile C. civ.

Recursul și hotărârea

instanței de recurs în al doilea ciclu procesual

Împotriva Deciziei

nr. 38/A din 6 iunie 2013 a declarat recurs pârâta C.N.A.D.N.R ce a fost admis

prin Decizia civilă nr. 361 din 4 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în sensul casării și trimiterii cauzei pentru rejudecare la aceeași

instanță de apel.

Instanța de recurs a

reținut încălcarea de către instanța de rejudecare, sancționată cu nulitatea

hotărârii, a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia,

"în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului".

Prin decizia de

casare s-a stabilit, în mod irevocabil, că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, neputându-se dispune

exproprierea totală, iar recomandarea de stabilire a situației de fapt în

vederea aplicării corecte a legii vizează modalitatea de stabilire și acordare

a despăgubirilor pretinse de către expropriat, iar nu întinderea exproprierii.

Instanța de apel,

urmare a suplimentării probatoriilor administrate în rejudecare, deși a

constatat că alunecarea de teren a avut loc ulterior exproprierii din 2005, ca

urmare a lucrărilor efectuate la construcția autostrăzii, fiind o consecință

directă a acestei edificări, a concluzionat că eventualele consecințe ale

acestui fapt trebuie reparate de către expropriator în conformitate cu

dispozițiile art. 24 alin. (4) și art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr.

33/1994.

Această abordare este

însă contrară celor statuate cu putere de lucru judecat prin decizia de casare,

care a stabilit că în speță nu sunt aplicabile normele arătate, fiind deci,

încălcate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Menținând soluția

primei instanțe privind exproprierea suprafeței surpate de 218 mp, fundamentată

pe dispozițiile legale mai sus menționate, a căror incidentă în cauză a fost

însă înlăturată prin decizia de casare a Înaltei Curți, instanța de apel a

încălcat limitele rejudecării și îndrumările conținute în această decizie,

situație ce nu poate fi remediată decât prin casarea hotărârii astfel

pronunțate și trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare.

Pe de altă parte,

deși a procedat la o corectă stabilire a situației de fapt relativ la

identificarea cauzelor ce au condus la alunecarea terenului și la momentul când

a intervenit o atare împrejurare, instanța de apel face o confuzie în ceea ce

privește calificarea juridică a cererii de reparare a prejudiciului produs

expropriatului. Astfel, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

"la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța

vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același

fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de

expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor

persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de

aceștia". Textul de lege se referă la daunele, respectiv, prejudiciul

creat prin expropriere, adică prin deposedarea forțată de bun, în speță, de

terenul destinat construcției autostrăzii, cu consecința pierderii

prerogativelor dreptului de proprietate, iar nu la eventualul prejudiciu

rezultat din efectuarea lucrărilor, ulterior exproprierii, pentru realizarea

obiectivului de utilitate publică, autostrada în sine.

În rejudecare,

instanța de apel va proceda la soluționarea cauzei conform indicațiilor primei

decizii de casare, dar și cu luarea în considerare a celor expuse în prezenta

decizie.

Față de

considerentele expuse, celelalte critici privind prescripția dreptului la

acțiune și inadmisibilitatea acțiunii nu se impun a fi analizate în cadrul

prezentului recurs, urmând ca instanța de apel să se pronunțe în rejudecare

asupra lor, ținând cont de dezlegările deciziilor de casare intervenite în

cauză.

Apelul și hotărârea

instanței de apel în al treilea ciclu procesual.

Procedând la

rejudecarea apelului potrivit celor stabilite de instanța de recurs, curtea de

apel are în vedere următoarele:

Prin Decizia civilă

nr. 38/A din 6 mai 2013 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în rejudecarea

apelului, s-a stabilit, în urma administrării și interpretării probatoriului

administrat, că alunecarea de teren s-a produs în perioada 2008 - 2009 și a

fost cauzată de lucrările de construire a autostrăzii Transilvania, lucrări

care nu au fost urmate de cele de consolidare/taluzare a versanților rezultați.

Aceste constatări ale

instanței de apel au fost menținute prin Decizia nr. 361 din 4 februarie 2014 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, aceasta statuând,

între altele, că instanța de apel "... a procedat la o corectă stabilire a

situației de fapt relativ la identificarea cauzelor ce au condus la alunecarea

terenului și la momentul când a intervenit o atare împrejurare ...". Se poate,

prin urmare, considera că aspectele de fapt privitoare la existența alunecării

de teren, a cauzelor care au generat aceasta și la momentul la care alunecarea

a intervenit sunt limpede stabilite, nemaifiind necesară, în prezenta

rejudecare, o nouă analiză a materialului probator pentru a se stabili

aspectele sus-arătate.

Prin raportare la

cele dispuse în ambele cicluri procesuale de instanța de recurs, este necesar

însă a se determina dispozițiile legale incidente cauzei, în temeiul cărora se

impune a fi judecată acțiunea reclamantului.

Instanța de apel a

apreciat că fapta pârâtei de a nu efectua, consecutiv lucrărilor de realizare a

autostrăzii, și lucrări de consolidare/taluzare a versanților rezultați,

îmbracă trăsăturile caracteristice ale unei fapte ilicite cauzatoare de

prejudiciu în sensul prevederilor art. 998 și art. 999 C. civ.

Chiar dacă

reclamantul nu a indicat înaintea primei instanțe aceste prevederi legale ca

temei al acțiunii, preferând invocarea art. 9 și 10 din Legea nr. 198/2004,

art. 21, art. 24 alin. (4) și art. 27 din Legea nr. 33/1994 trebuie considerat

că, în ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirea, sunt incidente

prevederile art. 998 și art. 999 C. civ. În spiritul prevederilor art. 84 C.

proc. civ., esențială este intenția reală a părții, înțeleasă ca scop al

acțiunii sale în justiție, iar în cauză nu încape nicio îndoială că reclamantul

a urmărit obținerea unei despăgubiri ca urmare a prejudiciului ce i-a fost

cauzat de alunecările de teren intervenite.

Fiind indicată în mod

corect fapta cauzatoare de prejudiciu (iar reclamantul a făcut aceasta în

cuprinsul motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată), determinarea

temeiului juridic aplicabil capătului de cerere în despăgubiri apare ca o

consecință a stării de fapt relevante în cauză. Doar astfel poate fi înțeleasă

dezlegarea instanței de recurs făcută încă în primul ciclu procesual, potrivit

căreia, după stabilirea situației de fapt, cu identificarea cauzelor ce au

condus la alunecarea terenului, instanța de apel "... va putea aplica

corect legea incidentă cauzei (s.n.) și drept consecință, va putea proceda la

acordarea despăgubirilor solicitate".

Experții desemnați au

stabilit că prejudiciul cauzat reclamantului prin surparea terenului și punerea

în imposibilitate de utilizare este de 37,70 lei/mp, ceea ce corespunde, pentru

suprafața de 218 mp, sumei totale de 8.218,6 lei.

Valoarea astfel

stabilită este corespunzătoare valorii de piață a terenului, însă ea trebuie

socotită adecvată în raport cu necesitatea despăgubirii echitabile a

reclamantului câtă vreme suprafața de 218 mp teren este complet inutilizabilă

(agricol, constructiv etc.). Starea în care se află în prezent această

suprafață de teren îl împiedică pe reclamant să se bucure de dreptul său de proprietate

(acesta reducându-se, în fapt, doar la prerogativa dispoziției - și ea însă mai

degrabă teoretică, dată fiind situația de fapt a terenului), în condițiile în

care prerogativa utilizării terenului și cea a culegerii fructelor sunt, în

concret, imposibile.

Capătul de cerere

prin care reclamantul solicită exproprierea întregii suprafețe de teren apare

ca inadmisibil, fiind de văzut, sub acest aspect, că dezlegările instanței de

recurs cu privire la dispozițiile legale aplicabile exclud posibilitatea de a

se dispune exproprierea chiar și pentru suprafața de 218 mp afectată de

surparea terenului. Excepția inadmisibilității invocată de pârâtă este, deci,

întemeiată și trebuie admisă.

Nu s-ar putea

considera însă că poate fi admisă și excepția tardivității, având întâietate în

soluționare excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect

exproprierea.

În ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere în

despăgubiri, s-a reținut, prin raportare și la cele dezlegate de Înalta Curte

de Casație și Justiție și la efectele acestor dezlegări, că cererea în

despăgubire, fiind întemeiată pe dreptul comun, termenul de prescripție

extinctivă este tot cel de drept comun, anume de 3 ani de la data la care

reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cele care

răspunde de ea (art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, ca act normativ

incident). Or, proba cu expertiza administrată în proces a relevat că

alunecarea de teren s-a produs în perioada 2008 - 2009 și a fost cauzată de

lucrările efectuate la autostrada Transilvania. Prin urmare, termenul de

prescripție a început a curge de la această dată (deci cel mai devreme din anul

2008), în vreme ce prezenta acțiune a fost promovată la 7 martie 2008, cu respectarea

termenului legal de 3 ani.

Astfel instanța de

apel a admis în parte apelul declarat de Statul Român, prin C.N.A.D.N.R.

schimbând în parte sentința, în sensul admiterii excepției inadmisibilității

capătului de cerere având ca obiect exproprierea și respingerii ca inadmisibil,

în totalitate, a acestui capăt de cerere, despăgubirile cuvenite reclamantului

fiind menține la suma de 8.218,6 lei, însă nu cu titlu de expropriere, ci de

despăgubiri civile avându-și izvorul în fapta ilicită delictuală a C.N.A.D.N.R.

S-au menținut dispozițiile sentinței cu privire la admiterea în parte a

acțiunii și la respingerea excepției prescripției și a tardivității cererii de

chemare în judecată.

Recursul și hotărârea

instanței de recurs în al treilea ciclu procesual

Împotriva Deciziei

nr. 607/A din 25 iunie 2014 a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin

C.N.A.D.N.R.

În principal,

recurentul, în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. solicită modificarea în

parte a deciziei recurate în sensul limitării soluției la respingerea cererii

de chemare în judecată ca inadmisibilă. Susține că prin cererea de chemare în

judecată, reclamantul a solicitat exclusiv obligarea la expropriere totală, or,

prin hotărârea recurată, instanța de apel a acordat despăgubiri în condițiile art.

998 și 999 C. civ., cu încălcarea principiilor rolului activ și

disponibilității. Pe de o parte, a recalificat cererea de obligare la

expropriere într-o cerere de acordare de despăgubiri întemeiată pe dispozițiile

art. 998 și 999 C. civ. și a obligat la plata unei sume de bani cu titlu de

despăgubiri civile, iar, pe de altă parte, s-a pronunțat și cu privire la

cererea de obligare la expropriere, respingând-o ca inadmisibilă. Astfel,

instanța de apel a catalogat cererea de obligare la expropriere ca fiind un

capăt de cerere, în contextul în care cererea de obligare la expropriere

reprezenta însăși "cererea de chemare în judecată".

În raport de

calificarea juridică care a fost dată, cu încălcarea principilor rolului activ

și disponibilității, invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a

C.N.A.D.N.R. în calitate de reprezentantă legală a statului român.

Susține că reprezintă

interesele expropriatorului, statul român, exclusiv în litigiile care au ca

obiect cererea de constatare a calității de persoană îndreptățită la

despăgubiri pentru expropriere și cererea de majorare a cuantumului

despăgubirii. În ambele ipoteze, litigiul este generat de faptul exproprierii

și este străin tezei răspunderii civile delictuale (exproprierea nu reprezintă

un delict). Or, în contextul în care se solicită despăgubiri pentru o faptă

delictuală, statul român, în calitate de proprietar al autostrăzii, nu este

reprezentat de C.N.A.D.N.R., ci de către Ministerul Finanțelor Publice.

În subsidiar,

recurenta, în temeiul art. 304 coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 313 C.

proc. civ. solicită casarea deciziei și trimiterea cauzei spre competentă

soluționare (în fond) judecătoriei, în raport de recalificarea juridică care a

fost dată de către instanța de apel, respectiv în raport de cererea de acordare

de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale.

Susține că cererea de

chemare în judecată a fost introdusă pe rolul tribunalului în temeiul

legislației incidente în materie de expropriere iar în condițiile recalificării

acțiunii într-o cerere de acordare de despăgubiri în temeiul răspunderii civile

delictuale, competența de soluționare în fond revine, în acord cu normele

procedurale, judecătoriei.

Tot în subsidiar,

recurenta, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. solicită casarea

hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare exclusiv în vederea recalculării

cuantumului despăgubirii. Învederează că instanța de apel a menținut în mod

nelegal evaluarea care a fost realizată în fond (37,7 lei/mp) întrucât a

apreciat, în mod eronat, faptul că instanța de recurs ar fi reținut în

considerentele Deciziei de casare nr. 3617 din 4 februarie 2014 inclusiv

temeinicia raportului de evaluare. Or, astfel cum rezultă din cuprinsul

deciziei de casare, instanța de recurs s-a pronunțat exclusiv cu privire la

stabilirea situației de fapt relativă la identificarea cauzelor ce au condus la

alunecarea terenului și la momentul când a intervenit o atare împrejurare dar

instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la legalitatea evaluării.

Susține că a formulat

critici cu privire la modalitatea în care a fost evaluată despăgubirea prin

toate actele procedurale pe care le-a depus la dosar, ulterior momentului

efectuării expertizei. Instanța a stabilit cu titlu de despăgubire o valoare,

care dincolo de faptul că a fost stabilită în mod greșit, reprezintă valoarea

de înlocuire a terenului în patrimoniul reclamantului. Or, în condițiile în

care terenul nu a fost expropriat, faptul acordării sumei menționate

echivalează cu o expropriere în fapt. Totodată, valoarea de 37,7 lei/mp a fost

determinată de către experți la nivelul anului 2009 pentru o altă suprafață de

teren decât cea care face obiectul despăgubirilor civile stabilite în

condițiile art. 998 și art. 999 C. civ., adică pentru suprafața expropriată,

ori, suprafața de 218 mp nu este expropriată.

Solicită obligarea

intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este

nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de recurs

întemeiat pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamantul a solicitat, pe de o parte, să se dispună

exproprierea totală a terenului său, în temeiul art. 24 din Legea nr. 33/1994

și, pe de altă parte, despăgubiri pentru prejudiciul produs. Deci instanța a

fost investită cu două capete de cerere iar nu exclusiv cu un capăt de cerere

privind obligarea la expropriere totală, cum susține recurenta. Astfel instanța

nu a încălcat nici principiul rolului activ și nici principiul disponibilității

ci, conformându-se îndrumărilor celor două decizii de casare ale instanței de

recurs a dat calificarea juridică corectă faptelor și a stabilit temeiul

juridic al capătului de cerere având ca obiect despăgubiri față de statuările

obligatorii potrivit cărora nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea

nr. 33/1994.

Instanța de apel nu a

recalificat cererea de obligare la expropriere într-o cerere de acordare de

despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. ci doar a dat

încadrarea juridică corectă capătului de cerere accesoriu privind

despăgubirile, potrivit prevederilor art. 84 C. proc. civ., conform

îndrumărilor deciziei de casare. Astfel, fiind învestită cu două capete de

cerere, corect instanța de apel le-a soluționat pe amândouă. De altfel, prin a

doua decizie de casare, s-au dat îndrumări instanței de rejudecare, să se

pronunțe asupra excepției de inadmisibilitate (care vizează cererea de

expropriere totală) și de prescripție) care vizează cererea de despăgubiri).

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a C.N.A.D.N.R. în prezenta cauză nu poate fi

primită. Pentru capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 24 din Legea

nr. 33/1994, C.N.A.D.N.R. are fără îndoială calitate procesuală, întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 198/2004 și pe cele ale Legii nr. 33/1994. În ce

privește despăgubirile întemeiate pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.,

prejudiciul cauzat prin surparea terenului învecinat celui expropriat este un

prejudiciu creat prin realizarea defectuoasă a obiectivului de investiție care

a determinat exproprierea. Drumul public realizat defectuos care a determinat

alunecarea de teren și care a creat prejudiciul este proprietatea statului

român iar administratorul în numele statului este C.N.A.D.N.R. (care are ca

responsabilități administrarea, exploatarea, întreținerea, modernizarea și

dezvoltarea rețelei de drumuri naționale și autostrăzi de pe teritoriul

României).

Astfel, Statul Român

- prin C.N.A.D.N.R. - are calitate procesuală în cauză și în capătul de cerere

privind despăgubirile. Într-adevăr, exproprierea nu este un delict însă

realizarea obiectivului în vederea căruia s-a făcut exproprierea, în mod

defectuos, dă naștere la despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale,

producându-se ulterior exproprierii o amplificare a prejudiciului produs celui

expropriat.

Nu poate fi primit

nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, coroborat cu

art. 312 alin. (6) și art. 313 C. proc. civ., motiv prin care se invocă

necompetența materială a tribunalului de a soluționa cauza. Obiectul cererii

l-au reprezentat cele două capete de cerere, unul întemeiat pe dispozițiile

art. 24 din Legea nr. 33/1994 și celălalt întemeiat pe disp. art. 998 - 999 C.

civ.

Capătul de cerere

principal era cel întemeiat pe art. 26 din Legea nr. 33/1994 și atrage

competenta tribunalului iar pentru capătul de cerere accesoriu, operează

prorogarea de competență în temeiul art. 17 C. proc. civ. Astfel, corect

tribunalul s-a considerat competent să soluționeze și cererea de despăgubiri.

De altfel, nici nu se mai putea pune problema competenței față de îndrumările

deciziilor de casare.

Nu poate fi primită

nici critica privind nelegalitatea evaluării prejudiciului, acest motiv fiind

de fapt un motiv de netemeinicie ce nu poate fi cenzurat în recurs, față de caracterul

limitativ al motivelor de recurs ce pot fi analizate prin prisma dispozițiilor

art. 304 C. proc. civ., instanța de apel motivând de ce valoarea stabilită,

care deși este corespunzătoare valorii de piață a terenului, trebuie socotită

adecvată în raport cu necesitatea despăgubirii echitabile a reclamantului -

câtă vreme suprafața de 218 m.p., surpată în urma construirii autostrăzii ca

urmare a netaluzării lucrării, este complet inutilizabilă încât îl împiedică pe

reclamant să se bucure de dreptul său de proprietate (acesta reducându-se, în

fapt, doar la prerogativa dispoziției - și ea însă mai degrabă teoretică, dată

fiind situația de fapt a terenului), în condițiile în care prerogativa

utilizării terenului și cea a culegerii fructelor sunt, în concret, imposibile.

Față de

considerentele expuse, Curtea va respinge ca nefondat recursul statului,

menținând ca legală soluția recurată.

Având în vedere

cererea intimatului privitoare la cheltuielile de judecată, în temeiul art. 274

C. proc. civ., va obliga pe recurent la 800 lei cheltuieli de judecată către

intimatul-reclamant K.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA împotriva

Deciziei nr. 607/A din 25 iunie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă pe

recurentul-pârât Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA la 800 lei cheltuieli de

judecată către intimatul-reclamant K.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 28 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - CL