ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3923/2012

ÎNALTA CURTE DE

CASARE Șl JUSTIȚIE Asupra contestației în anulare de față: În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința penală nr. 26/ PI din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 332 C. proc. pen. , a respins cererea de restituire a cauzei la parchet în vederea refacerii urmării penale formulată de către inculpat, ca fiind neîntemeiată. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul C.D., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Examinând cauza pe baza actelor și lucrărilor de la dosar, curtea a constatat următoarele: Cât privește cererea inculpatului, formulată prin apărătorul său, de restituirea a cauzei la procuror, în raport de faptul că actele de urmărire în cauză au fost efectuate cu încălcarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 78/2000, în vigoare la acea dată, curtea a reținut că, așa cum rezultă din adresa nr. 782/P/2002 din 20 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, procurorul de caz, care a efectuat urmărirea penală și a întocmit rechizitoriul a făcut parte din biroul de combatere a criminalității organizate, corupției și antidrog din cadrul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, fiind delegat pentru efectuarea urmăririi penale privind infracțiunile de corupție prevăzute în Legea nr. 78/2000, condiții în care excepția nulității absolute a actelor de urmărire penală invocată de către inculpat nu poate fi primită și va fi respinsă ca atare.

Referitor la fondul cauzei, curtea a reținut că numitul B.F. a formulat un denunț penal împotriva avocatului C.D., avocat în cadrul Baroului de Avocați Bihor, denunț înregistrat la I.P.J. Bihor sub nr. 050- 9357 în data de 6 august 2002. Prin denunțul formulat numitul B.F. susține că l-a angajat în cursul lunii octombrie 2011 pe avocatul C.D. pentru a-i asigura apărarea fiului său, B.G.F., care fusese arestat, alături de alți complici, pentru comiterea unor infracțiuni de furt de metale feroase. Denunțătorul B.F. a susținut că, întrucât se punea problema arestării fiului său, la circa 2-3 zile după ce s-a comis furtul, el împreună cu fii săi, B.G.F.

și B.M., precum și cu un vecin, C. G., s-au deplasat în Oradea, la domiciliului avocatului C. D. care i-a asigurat ca va încerca să rezolve problema, respectivă să facă în așa fel încât fiul denunțătorului, B.G.F., să nu fie arestat și asta în condițiile în care denunțătorul îi va da suma de 5.000 mărci germane, avocatul a arătând că va da această sumă unor procurori și judecători, fără a-i nominaliza. Denunțătorul a arătat că, deși avocatul i-a promis că va interveni pe lângă procurori ca fiul denunțătorului să nu fie arestat, acesta a fost arestat după câteva zile, pentru ca, după aproximativ 3 săptămâni să fie pus în libertate, iar ulterior trimis în judecată și condamnat în primă instanță la o pedeapsă de 4 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.

Ulterior, avocatul i-a cerut denunțătorului din nou suma de 15.000.000 lei ROL, pentru a avea câștig de cauză la Curtea de Apel Oradea, unde formulase recurs, spunând că trebuie să dea acești bani președintei curții de apel, ca să-i reducă din pedeapsă și, întrucât acest lucru nu s-a reușit, fiul denunțătorului fiind condamnat definitiv la o pedeapsă de 4 ani închisoare, în regim privativ de libertate, denunțătorul a insistat ca avocatul C. D. să-i restituie suma de 61.000.000 lei ROL, dar că acesta l-a amânat de la o zi la alta, ceea ce l-a determinat să formuleze denunțul.

Astfel, curtea a reținut că declarațiile denunțătorului și ale martorilor audiați sunt contradictorii, atât cu privire la sumele de bani ce au fost avansate, precum și la destinația acestora, ceea ce a dus la concluzia că sunt nesincere și vădit interesate și, având în vedere faptul că, la pronunțarea unei condamnări instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure, certe și cum, așa cum s-a arătat, probele administrate în cauză nu au acest caracter, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, se impune a se da eficiență principiului in dubio pro reo, iar, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., a dispus achitarea inculpatului C. D., de sub învinuirea comiterii infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 C. pen., reținând că, în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, lipsind atât elementul material al laturii obiective cât și latura subiectivă. Prin decizia penală nr. 2306 din 28 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 26/ PI din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, casată hotărârea recurată și, în rejudecare în temeiul dispozițiilor art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.D., la pedeapsa de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) și c) C. pen.

S-a reținut astfel, că instanța de fond nu a avut în vedere toate probele administrate în cauză, raportându-se exclusiv la declarațiile inculpatului, pe baza cărora a apreciat, în mod total nejustificat, că nu se conturează elementele constitutive ale infracțiunii. În opinia instanței supreme în cauză sunt întrunite toate condițiile prevăzute de lege, probele administrate în cauză fiind apte să răstoarne prezumția de nevinovăție prevăzută de dispozițiile art. 5 2 C. proc. pen. Din actele și lucrările dosarului s-a constatat că inculpatul în baza aceiași rezoluții infracționale a desfășurat activități de traficare a influenței, în sensul că a solicitat și a primit sume de bani de la martorul denunțător, în repetate rânduri, pentru a interveni la organele de poliție, pe lângă procurori și ulterior asupra judecătorului cauzei.

Împotriva acestei decizii, contestatorul C.D. a formulat contestație în anulare, înregistrată pe rolul Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție la 11 iulie 2012, sub numărul 4972/1/2012, contestatorul invocând prevederile art. 386 lit. b) C. proc. pen. Astfel, contestatorul a arătat că pentru termenul de judecată din 28 mai 2012 a fost în imposibilitate medicală de prezentare, dovedită cu acte medicale, motiv pentru care a solicitat amânarea judecării cauzei, cerere respinsă de instanța de recurs. Examinând contestația în anulare formulată de contestatorul C. D. în raport cu motivele invocate ce au fost întemeiate pe dispozițiile art. 386 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază ca aceasta este inadmisibilă pentru considerentele ce se vor arăta.

În conformitate cu art. 386 lit. b) C. proc. pen., împotriva hotărârii penale definitive se poate face contestație în anulare „când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare.” Conform art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea penală, invocarea motivelor pe care se sprijină prevăzute de art. 386 C. proc. pen., sus enunțate, precum și invocarea dovezilor în susținerea căii extraordinare de atac depuse la dosarul cauzei.

Prin urmare, examinarea temeiniciei contestației nu poate avea loc decât ulterior admiterii în principiu a acesteia, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen. Din analiza cauzei ce a avut ca obiect recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 26/ PI din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, rezultă că la termenul din 28 mai 2012 când au avut loc dezbaterile a fost depusă la dosar cererea inculpatului C.D., prin care acesta a solicitat amânarea cauzei, deoarece era internat la Spitalul Municipal Oradea începând cu data 24 mai 2012, anexând adeverința medicală nr. 2015 din 24 mai 2012. Înalta Curte reține că, întrucât, cerințele art. 386 lit. b) C. proc.

pen. , sunt cumulative, pentru admiterea contestației în anulare nu este suficient să se facă dovada imposibilității de prezentare, ci contestatorul trebuie să dovedească pe lângă aceasta și imposibilitatea de a încunoștința instanța despre împiedicarea de a se prezenta, ceea ce în cauză nu s-a probat. Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestație în anulare formulată de contestatorul C. D. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul C.D. împotriva deciziei penale nr. 2306 din 28 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 615/35/2009. Obligă contestatorul C.D. la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 28 noiembrie 2012.