ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3923/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3923/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

ÎNALTA CURTE DE

CASARE Șl JUSTIȚIE

Asupra

contestației în anulare de față:

În baza actelor

și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 26/ PI din 23 februarie 2011, Curtea de Apel

Oradea, secția

penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 332 C. proc. pen.

, a respins

cererea de restituire a cauzei la parchet în

vederea refacerii urmării penale

formulată de către inculpat, ca fiind

neîntemeiată.

În baza art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d)

C. proc. pen., a achitat pe

inculpatul C.D., pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1)

C. pen., cu aplicarea

art.

41 alin. (2) C. pen.

Examinând cauza

pe baza actelor și lucrărilor de la dosar, curtea a

constatat următoarele:

Cât privește

cererea inculpatului, formulată prin apărătorul său, de restituirea a cauzei la

procuror, în raport de faptul că actele de urmărire în

cauză au fost

efectuate cu încălcarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr.

78/2000, în

vigoare la acea dată, curtea a reținut că, așa cum rezultă din

adresa nr.

782/P/2002 din 20 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă

Tribunalul Bihor,

procurorul de caz, care a efectuat urmărirea penală și a întocmit rechizitoriul

a făcut parte din biroul

de combatere a criminalității organizate, corupției și

antidrog din cadrul

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, fiind delegat

pentru efectuarea urmăririi penale privind infracțiunile de corupție prevăzute

în Legea nr.

78/2000, condiții în care excepția nulității absolute a actelor de

urmărire

penală invocată de către inculpat nu poate fi primită și va fi respinsă

ca atare.

Referitor la fondul cauzei, curtea a reținut că numitul B.F. a formulat

un denunț penal împotriva avocatului C.D., avocat în cadrul Baroului de Avocați

Bihor, denunț înregistrat la I.P.J. Bihor sub nr. 050-

9357 în data de 6 august 2002.

Prin denunțul

formulat numitul B.F. susține că l-a angajat în

cursul lunii octombrie 2011 pe

avocatul C.D. pentru a-i asigura

apărarea fiului său, B.G.F., care fusese arestat, alături

de alți

complici, pentru comiterea unor infracțiuni de furt de metale feroase.

Denunțătorul

B.F. a susținut că, întrucât se punea problema arestării fiului său, la circa

2-3 zile după ce s-a comis furtul, el împreună cu fii

săi, B.G.F. și B.M.,

precum și cu un vecin, C.

G., s-au deplasat în Oradea, la domiciliului avocatului

C.

D.

care i-a asigurat ca va încerca să rezolve problema, respectivă să

facă în așa fel

încât fiul denunțătorului, B.G.F., să nu fie

arestat și asta în condițiile în

care denunțătorul îi va da suma de 5.000 mărci

germane, avocatul a arătând că va da

această sumă unor procurori și

judecători,

fără a-i nominaliza.

Denunțătorul a

arătat că, deși avocatul i-a promis că va interveni pe

lângă procurori

ca fiul denunțătorului să nu fie arestat, acesta a fost arestat

după câteva

zile, pentru ca, după aproximativ 3 săptămâni să fie pus în

libertate, iar

ulterior trimis în judecată și condamnat în primă instanță la o

pedeapsă de 4 ani

închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.

Ulterior,

avocatul i-a cerut denunțătorului din nou suma de 15.000.000

lei ROL, pentru a

avea câștig de cauză la Curtea de Apel Oradea, unde

formulase

recurs, spunând că trebuie să dea acești bani președintei curții de

apel, ca să-i

reducă din pedeapsă și, întrucât acest lucru nu s-a reușit, fiul

denunțătorului

fiind condamnat definitiv la o pedeapsă de 4 ani închisoare, în

regim privativ de libertate,

denunțătorul a insistat ca avocatul C.

D. să-i

restituie suma de 61.000.000 lei ROL, dar că acesta l-a amânat

de la o zi la alta, ceea ce l-a determinat să

formuleze denunțul.

Astfel, curtea a

reținut că declarațiile denunțătorului și ale martorilor

audiați sunt contradictorii, atât cu

privire la sumele de bani ce au fost

avansate,

precum și la destinația acestora, ceea ce a dus la concluzia că sunt nesincere

și vădit interesate și, având în vedere faptul că, la pronunțarea unei

condamnări

instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției

inculpatului pe bază de probe sigure, certe și

cum, așa cum s-a arătat,

probele administrate în cauză nu au acest

caracter, lăsând loc unei

nesiguranțe în

privința vinovăției inculpatului, se impune a se da eficiență

principiului in dubio pro reo, iar, în baza art.

11 pct. 2 lit. a) raportat la art.

10

lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului C.

D., de sub

învinuirea comiterii infracțiunii de trafic de influență,

prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu

aplicarea art. 41 C. pen.,

reținând

că, în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii,

lipsind atât elementul material al laturii

obiective cât și latura subiectivă.

Prin decizia

penală nr. 2306 din 28 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția

penală, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 26/ PI

din 23 februarie

2011, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze

cu minori,

casată hotărârea recurată și, în rejudecare în temeiul dispozițiilor

art. 257 alin. (1)

C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost

condamnat

inculpatul C.D., la pedeapsa de 2 ani închisoare

și 2 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) și c)

C. pen.

S-a reținut

astfel, că instanța de fond nu a avut în vedere toate probele administrate în

cauză, raportându-se exclusiv la declarațiile inculpatului, pe

baza cărora a

apreciat, în mod total nejustificat, că nu se conturează

elementele constitutive ale

infracțiunii.

În opinia

instanței supreme în cauză sunt întrunite toate condițiile

prevăzute de

lege, probele administrate în cauză fiind apte să răstoarne

prezumția de

nevinovăție prevăzută de dispozițiile art. 5

2

C. proc. pen.

Din actele și

lucrările dosarului s-a constatat că inculpatul în baza

aceiași

rezoluții infracționale a desfășurat activități de traficare a influenței, în

sensul că a

solicitat și a primit sume de bani de la martorul denunțător, în

repetate

rânduri, pentru a interveni la organele de poliție, pe lângă procurori

și ulterior asupra judecătorului

cauzei.

Împotriva acestei

decizii, contestatorul C.D. a formulat contestație în anulare, înregistrată pe

rolul Secției Penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție la 11 iulie 2012, sub numărul

4972/1/2012, contestatorul

invocând prevederile art. 386 lit. b) C. proc. pen.

Astfel,

contestatorul a arătat că pentru termenul de judecată din 28 mai

2012 a fost în imposibilitate medicală

de prezentare, dovedită cu acte

medicale,

motiv pentru care a solicitat amânarea judecării cauzei, cerere

respinsă

de instanța de recurs.

Examinând

contestația în anulare formulată de contestatorul C.

D. în raport cu

motivele invocate ce au fost întemeiate pe dispozițiile

art. 386 C.

proc. pen., Înalta Curte apreciază ca aceasta este

inadmisibilă pentru considerentele ce

se vor arăta.

În conformitate cu art. 386 lit. b) C.

proc. pen., împotriva

hotărârii penale

definitive se poate face contestație în anulare „când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat

cauza de către instanța de

recurs a

fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța

despre

această împiedicare.”

Conform art. 391

alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu

a contestației în

anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a

cerințelor

privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea

penală,

invocarea motivelor pe care se sprijină prevăzute de art. 386 C. proc. pen.,

sus enunțate, precum și invocarea dovezilor în susținerea

căii extraordinare de atac depuse la

dosarul cauzei.

Prin urmare,

examinarea temeiniciei contestației nu poate avea loc

decât ulterior

admiterii în principiu a acesteia, constatând îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 391 alin. (2) C.

proc. pen.

Din analiza

cauzei ce a avut ca obiect recursul declarat de Parchetul de

pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 26/ PI

din 23 februarie

2011, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, rezultă

că la termenul din 28 mai 2012 când au avut loc dezbaterile a fost depusă la

dosar cererea inculpatului C.D., prin care acesta

a solicitat

amânarea cauzei, deoarece era internat la Spitalul Municipal

Oradea începând

cu data 24 mai 2012, anexând adeverința medicală nr.

2015 din 24 mai 2012.

Înalta Curte

reține că, întrucât, cerințele art. 386 lit. b) C. proc. pen.

, sunt

cumulative, pentru admiterea contestației în anulare nu este

suficient să se

facă dovada imposibilității de prezentare, ci contestatorul

trebuie să

dovedească pe lângă aceasta și imposibilitatea de a încunoștința

instanța despre

împiedicarea de a se prezenta, ceea ce în cauză nu s-a

probat.

Față de cele

menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu

prevederile art. 391 alin. (2) C.

proc. pen., va respinge, ca

inadmisibilă,

contestație în anulare formulată de contestatorul C.

D.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la

plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de

contestatorul C.D. împotriva deciziei penale nr. 2306 din

28 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr.

615/35/2009.

Obligă

contestatorul C.D. la plata sumei de 400 lei cu titlu

de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând

onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 28 noiembrie 2012.