ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3580/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3580/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursurilor de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 273 din

29 noiembrie 2011, Tribunalul Bihor, în baza art. 334 rap. la art. 320

1

alin. (6) C. proc. pen., văzând art. 322 C. proc. pen., a dispus schimbarea

încadrării juridice a faptei reținută în rechizitoriu în sarcina inculpatului A.T.E.

din infracțiunea de tentativă de omor calificat, săvârșită în loc public, prev.

de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen., în infracțiunea de vătămare

corporală gravă și punerea în primejdie a vieții persoanei, prev. de art. 182

alin. (1) și (2) teza ultimă C. pen.

În baza art.

182 alin. (1) și (2) teza ultimă C. pen. cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A.T.E., cu antecedente

penale, la o pedeapsă de 4 ani închisoare cu aplic. art. 71, art. 64 lit. a)

teza a II-a și b) C. pen., pentru săvârșirea asupra părții vătămate C.C.A. - în

vârstă de 9 ani, a infracțiunii de vătămare corporală gravă și punerea în

primejdie a vieții persoanei.

În baza art. 86

1

C. pen., ținând seama de prevederile art. 86

1

alin. (1) lit. b) și

c) C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată sub supraveghere a executării

pedepsei aplicate inculpatului A.T.E. - cu datele de identitate de mai sus, pe

durata unui termen de încercare de 7 ani, stabilit conform art. 86

2

și 82 C. pen.

În baza art.

359 C. proc. pen., i s-a atras atenția inculpatului asupra nerespectării

prevederilor art. 86

4

și art. 83 C. pen., care are drept consecință

revocarea suspendării condiționate sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art.

71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata

suspendării condiționate a pedepsei închisorii.

I s-a impus

inculpatului respectarea obligațiilor prev. de art. 86

3

alin. (1)

lit. a)-d) C. pen., respectiv, pe durata termenului de încercare condamnatul

trebuie să se prezinte lunar la datele fixate la judecătorul desemnat cu

supravegherea acestuia sau la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul

Bihor, să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau

locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea, să

comunice și să justifice schimbarea locului de muncă, să comunice informații de

natură a putea fi controlate mijloacele acestuia de existență.

În baza art.

350 alin. (1), alin. (3) lit. b) și alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus punerea

de îndată în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză.

Ținând seama

de prevederile art. 139 alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus luarea împotriva

inculpatului a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea fără încuviințarea

instanței.

În baza art.

145

1

alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1

1

)

C. proc. pen., i s-a pus în vedere inculpatului ca pe durata măsurii obligării

de a nu părăsi localitatea să respecte următoarele obligații: să se prezinte la

instanța de judecată ori de câte ori este chemat; să se prezinte la Postul de

poliție P., jud. Bihor - organ desemnat cu supravegherea - ori de câte ori este

chemat sau conform programului de supraveghere întocmit de acest organ; să nu

schimbe locuința fără încuviințarea instanței; să nu dețină, să nu folosească

și sa nu poarte nici o categorie de arme.

În baza art.

145

1

alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (2

2

)

C. proc. pen., i s-a atras atenția inculpatului că în caz de încălcare cu rea

credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta

măsura arestării preventive.

În baza art.

145

1

alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (2

1

)

C. proc. pen., s-a dispus să se comunice copia hotărârii inculpatului, Postului

de poliție P., jud. Bihor, Poliției comunitare Oradea, Inspectoratului de

Jandarmi al jud. Bihor, Serviciului Public Comunitar pentru eliberarea și

evidența pașapoartelor Bihor, Inspectoratului General al Poliției de Frontieră

București, în vederea asigurării respectării obligațiilor impuse inculpatului

și ridicării provizorii a pașaportului sau refuzului eliberării pașaportului pe

durata măsurii.

În baza art.

88 C. pen. s-a constatat că în perioada 14 septembrie 2011 până la data

pronunțării sentinței, inculpatul a fost reținut și arestat preventiv.

În baza art. 191

alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 1.000 RON cheltuieli judiciare

în favoarea statului.

În baza art. 189

C. proc. pen., rap la art 68

11

din Legea nr. 51/1995 rep., cu referire

la art. 5 din Protocolul nr. 113928/2008, s-a dispus plata din fondurile Ministerului

Justiției către Baroul Bihor a onorariului apărătorului din oficiu desemnat la urmărire

penală, conf. delegației din Dosarul nr. 1233/P/2011.

S-a menționat

că hotărârea este executorie în ce privește dispoziția de punere deîndată în libertate

a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză, potrivit art. 350 alin. (4)

C. proc. pen.

În baza art. 350

alin. (5) C. proc. pen., s-a dispus comunicarea dispoziției de mai sus către Penitenciarul

Oradea.

În baza art. 320

1

alin. (5) C. proc. pen., s-a dispus disjungerea laturii civile și s-a stabilit termen

de judecată pentru cauza disjunsă la 24 ianuarie 2012, dată pentru care au fost

citate partea civilă - cu reprezentanții legali, cât și Spitalul Clinic Județean

Oradea.

Tribunalul a constatat

că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor întocmit în Dosarul

nr. 1233/P/2011 și înregistrat la instanță la data de 26 noiembrie 2011, s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatului A.T.E., pentru săvârșirea infracțiunii de

tentativă de omor calificat, asupra părții vătămate C.C. - minor de 9 ani, prev.

de art. 20 rap. la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen.

În rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor s-a reținut în sarcina inculpatului că,

la data de 24 mai 2011, în timpul zilei, inculpatul se afla la pescuit la lacul

din satul V., com. P., împrejurare în care, în preajma acestuia, se jucau mai mulți

copii, printre care și partea vătămată. La un moment dat, inculpatul s-a simțit

agasat de larma produsă de copii, cerându-i părții vătămate să se îndepărteze, după

care, fără a aștepta ca acesta să se conformeze, a aruncat cu o sticlă goală de

bere în direcția minorului, lovindu-l la cap. Urmare leziunilor suferite, partea

vătămată a necesitat internare de urgență și intervenții chirurgicale.

Partea vătămată,

prin reprezentanții legali, cât și Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea s-au

constituit părți civile în cauză.

În vederea acoperirii

pretențiilor civile, prin ordonanța din 14 septembrie 2011, s-a dispus luarea măsurii

asigurătorii în cauză, prin indisponibilizarea de la inculpat a sumei de 266 RON.

Din probatoriul

administrat în cursul urmăririi penale, coroborat cu probatoriul administrat în

cursul cercetării judecătorești: proces-verbal de consemnare a actelor premergătoare,

certificate medico-legale, raport de expertiză medico-legală, declarațiile martorilor,

declarațiile inculpatului, celelalte înscrisuri aflate la dosar, instanța de fond

a reținut, în fapt, următoarele:

În data de 24

mai 2011, în timpul zilei, inculpatul - împreună cu mai multe persoane, se afla

la pescuit la lacul din satul V., com. P., împrejurare în care în preajma acestuia

se jucau mai mulți copii, printre care și partea vătămată. La un moment dat, inculpatul

s-a simțit agasat de larma produsă de copii, cerându-i părții vătămate C.C. - minor

de 9 ani, să se îndepărteze, după care, fără a aștepta ca acesta să se conformeze,

a aruncat cu o sticlă goală de bere în direcția minorului, lovindu-l la cap. Urmare

leziunilor suferite, partea vătămată a necesitat internare de urgență și intervenții

chirurgicale.

Prin actul de

sesizare a instanței s-a apreciat că fapta cercetată se circumscrie în limitele

prevăzute de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen., inculpatul fiind trimis

în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor calificat comisă

în public.

S-a reținut că

la termenul de judecată din 22 noiembrie 2011, prin declarația prevăzută la

art. 320

1

alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a solicitat aplicarea în

ce-l privește a procedurii prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen., arătându-și

intenția de a recunoaște săvârșirea faptei cuprinse în actul de sesizare.

După citirea actului

de sesizare la acest termen de judecată, s-a procedat în conformitate cu art. 320

1

alin. (3) rap. la art. 320

1

alin. (2) C. proc. pen. în ce-l privește

pe inculpat, respectiv a fost audiat cu privire la infracțiunea reținută în sarcina

sa, respectiv la recunoașterea ori nerecunoașterea acesteia.

Inculpatul a confirmat

despre cunoașterea conținutului actului de sesizare și al întregului material de

urmărire penală, recunoscând în totalitate fapta reținută în actul de sesizare.

A declarat că nu mai solicită administrarea altor probe, pentru că își însușește

probele administrate la urmărire penală, care sunt suficiente pentru lămurirea tuturor

chestiunilor legate de cauză.

Analizând probatoriul

administrat, tribunalul a reținut că din certificatul medico-legal din 25 mai 2011

rezultă că partea vătămată prezintă leziuni posttraumatice ce pot data din 24

mai 2011 și care necesită un număr de 7 zile îngrijiri medicale.

Concluziile au

fost modificate ulterior prin certificatul medico-legal din 14 iunie 2011, rezultând

că numărul zilelor de îngrijiri medicale de care are nevoie partea vătămată pentru

vindecare se majorează la 75.

S-a mai reținut

că în raportul de expertiză medico-legală din 09 august 2011 se evidențiază concluzia

potrivit căreia leziunile produse cu ocazia traumatismului au pus în primejdie viața

victimei și au determinat apariția unei infirmități.

Partea vătămată

C.C., audiat în dosarul de urmărire penală, a declarat că, la data faptei, s-a aflat

pe malul lacului din localitate împreună cu alți copii și că, la un moment dat,

inculpatul - cu privire la care apreciază că era băut - a crezut că aceștia râd

de el. Imediat, inculpatul le-a cerut să plece de acolo și, fără să mai aștepte

reacția copiilor, a aruncat de la circa 3 metri cu o sticlă goală de bere înspre

partea vătămată, lovindu-l la cap.

Martorii S.D.,

B.I., D.R.R. (13 ani), D.R.R. (14 ani), audiați în dosarul de urmărire penală, au

declarat că inculpatul și partea vătămată - minorul, s-au înjurat reciproc, după

care inculpatul - de la o distanță de 3-4 metri, a aruncat înspre victimă cu respectiva

sticlă. Partea vătămată - care se găsea inițial în poziția „șezut" s-a ridicat

când a înțeles că sticla va fi aruncată înspre el, astfel încât traiectoria sticlei

a întâlnit capul victimei.

Reaudiați de procuror,

martora D.R.R. (14 ani) a declarat că, ulterior întâmplării, inculpatul i-ar fi

cerut să declare că victima s-a lovit la cap în alte împrejurări, aspect neconfirmat

prin alte declarații, în timp ce martorul S.D. a declarat că inculpatul a încercat

să-l împiedice să-l ducă pe minor la spital, lucru susținut și de martorul D.R.R.

(13 ani).

Inculpatul a fost

audiat atât pe parcursul urmăririi penale, cât și în împrejurarea luării măsurii

preventive, declarând inițial că a aruncat la întâmplare o sticlă goală de bere,

fără a avea vreo legătură cu minorul, declarând că regretă că nu s-a asigurat dacă

era sau nu vreo persoană în direcția respectivă.

În procesul verbal

de prezentare a materialului s-a consemnat declarația inculpatului potrivit căreia

a aruncat sticla înspre picioarele victimei, de la circa 3 metri, cu intenția de

a-l speria și nicidecum de a-l lovi.

Audiat în fața

instanței, recunoscând acuzațiile aduse și fiind de acord cu starea de fapt reținută

la dosar, inculpatul a cerut, judecarea potrivit art. 320

1

C. proc. pen.,

declarând că regretă săvârșirea faptei și că nu a manifestat nici o clipă intenția

de a-i face rău minorului. A declarat că intenția sa a fost doar de a-l determina

pe minor să se îndepărteze.

Prin ordonanța

din 14 septembrie 2011 inculpatul a fost reținut pentru 24 ore, iar prin încheierea

nr. 37 din 14 septembrie 2011 Tribunalul Bihor a dispus arestarea preventivă a acestuia.

Din fișa de cazier

judiciar a rezultat că inculpatul are antecedente penale.

A reținut tribunalul

că, potrivit dispozițiilor art. 20 C. pen. rap. la art. 174, 175 lit. i) C.

pen., tentativa de ucidere a unei persoane, comisă în public, se pedepsește cu închisoare.

De asemenea, a

reținut că, potrivit art. 182 alin. (1) și (2) C. pen., fapta prin care s-a produs

o infirmitate permanentă ori punerea în primejdie a vieții persoanei constituie

infracțiunea de vătămare corporală gravă și se pedepsește cu închisoare.

Tribunalul, văzând

prevederile art. 320

1

C. proc. pen., și-a însușit probele administrate

în dosarul de urmărire penală, urmând a ține seama de acestea la pronunțarea soluției

în cauză.

S-a arătat că

din probele administrate a rezultat că fapta inculpatului și starea de fapt este

stabilită, existând suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite aplicarea

unei pedepse și că nu există nelămuriri sau indicii rezonabile care să justifice

respingerea acestei cereri a inculpatului, care a recunoscut și a regretat faptele

astfel descrise.

S-a reținut, de

asemenea, că inculpatul a făcut demersuri pentru plata în rate a cheltuielilor de

spitalizare.

A constatat tribunalul

că sunt îndeplinite condițiile stipulate în 320

1

C. proc. pen. cu privire

la faptă și inculpat, însă încadrarea juridică reținută în actul de sesizare nu

corespunde stării de fapt stabilită prin probatoriul administrat în dosarul de urmărire

penală.

S-a arătat că

schimbarea încadrării juridice în cadrul procedurii prevăzute la art. 320

1

C. proc. pen. este posibilă, fiind expres prevăzută la alin. (6) al normei legale.

S-a reținut că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 334 C. proc. pen., ce

pretinde ca acest lucru să se întâmple în cursul judecății, punerea în discuție

având loc după citirea actului de sesizare ca urmare a aplicării prevederilor

art. 320

1

alin. (2) și (3) C. proc. pen.

S-a avut în vedere

că, potrivit prevederilor art. 320

1

C. proc. pen., judecata în cazul

recunoașterii vinovăției se aplică inculpatului care, cunoscând conținutul actului

de sesizare și al întregului dosar de urmărire penală, declară că își însușește

probele administrate în dosarul de urmărire penală și recunoaște în totalitate faptele

reținute în actul de sesizare, iar norma legală nu pretinde inculpatului să adopte

o anumită conduită raportat la încadrarea juridică dată de procuror faptei recunoscute.

Astfel, s-a constatat

că inculpatul recunoaște fapta reținută în sarcina acestuia, iar încadrarea juridică

o stabilește organul judiciar și, dacă încadrarea juridică inițială nu corespunde

cu fapta recunoscută în totalitate, instanța de judecată este datoare să pună în

discuție și să lămurească acest aspect.

Aplicând procedura

simplificată, cercetarea judecătorească este considerată ca fiind efectuată după

audierea inculpatului și punerea în discuție a schimbării încadrării juridice.

Prin urmare, s-a

reținut că sunt îndeplinite și prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. pen., care

stipulează că tribunalul rămâne competent a judeca infracțiunea sub noua încadrare

juridică - art. 182 alin. (1) și (2) C. pen., nemaifiind posibilă declinarea cauzei

în favoarea Judecătoriei.

Cu referire la

elementele constitutive ale infracțiunii, a constatat tribunalul că nu există intenție

directă ori indirectă ca element al laturii subiective a infracțiunii de tentativă

de omor, reținându-se că inculpatul nu a acceptat producerea rezultatului - care

ar fi putut fi decesul victimei.

Neputând fi dovedită

intenția privind infracțiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C.

pen. asupra minorului - parte vătămată, s-a constatat că simpla susținere, chiar

rezonabilă, potrivit căreia inculpatul a acceptat posibilitatea suprimării vieții

părții vătămate și că executarea nu și-a produs efectul, rămâne doar o simplă afirmație

nesusținută de ansamblul probator.

S-a arătat că

față de urmările acțiunii inculpatului -leziunile suferite de partea vătămată și

numărul zilelor de îngrijiri medicale, dar și de faptul că s-a produs o infirmitate

permanentă și punerea în primejdie a vieții persoanei - încadrarea juridică ce poate

fi reținută este exclusiv cea prev. de art. 182 alin. (1) și (2) C. pen.

S-a reținut că

inculpatul a săvârșit fapta cu intenție, însă scopul urmărit sau acceptat nu a fost

acela de a suprima viața victimei, ci de a-l determina pe minor, într-un mod violent,

să se îndepărteze.

S-a apreciat că

lipsesc elementele laturii subiective ale infracțiunii de tentativă de omor, inculpatul

acționând într-un mod cu totul de neacceptat în încercarea sa de a-i îndepărta pe

- copii. S-a reținut că a arunca cu un obiect dur în direcția minorului aflat la

3-4 metri distanță constituie un pericol evident, explicat tocmai prin rezultatul

produs, această conduită neputând fi scuzată prin starea de ebrietate în care s-ar

fi găsit inculpatul și nici prin eventuala conduită nepoliticoasă din partea minorului.

În analiza elementelor

constitutive s-a constatat lipsa mobilului cu referire la infracțiunea de omor.

S-a reținut că, potrivit teoriei dreptului penal, mobilul sau motivul infracțiunii,

ca element al laturii subiective, reprezintă impulsul intern al făptuitorului la

săvârșirea infracțiunii, adică acea dorință, tendință, pasiune, acel sentiment ce

a făcut să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârșirii infracțiunii conștient

orientată într-o anumită direcție în vederea satisfacerii acelei dorințe, tendințe,

pasiuni etc. De aceea, mobilul sau motivul este denumit și cauza internă a actului

de conduită. S-a reținut că, de asemenea, că, potrivit teoreticienilor în materie,

cunoașterea mobilului infracțiunii poate da răspuns la întrebarea „de ce a săvârșit

infracțiunea?" și servește întotdeauna la determinarea periculozității infractorului

și la stabilirea măsurii de apărare socială adecvată acestei periculozități.

În cauză, s-a

constatat că lipsesc elementele laturii obiective ale infracțiunii de tentativă

de omor, interpretarea elementului material ca aparținând infracțiunii de tentativă

de omor, săvârșită cu intenție indirectă, neputând reprezenta un raționament juridic

viabil și doar pentru faptul că, într-o situație similară, soldată cu moartea victimei,

fapta nu ar putea fi încadrată ca fiind omor, ci lovituri cauzatoare de moarte.

Cu alte cuvinte, s-a apreciat că nu poate fi justificată in nici un mod reținerea

tentativei de omor în cauza în care, dacă ar fi survenit decesul victimei, infracțiunea

consumată ar fi aceea de lovituri cauzatoare de moarte.

Pe de altă parte,

s-a reținut că, nu au fost folosite instrumente specifice, nu au fost țintite cu

premeditare zone vitale, lovitura fiind administrată victimei necontrolat, spontan.

Analizând probele

administrate în cauză și ținând seama de opțiunea inculpatului privind aplicarea

procedurii prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen., respectiv a judecării

în cazul recunoașterii vinovăției, instanța a constatat că fapta inculpatului astfel

cum a fost descrisă mai sus și probată la dosar, întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de vătămare corporală gravă prin care s-a produs o infirmitate

permanentă ori punerea în primejdie a vieții persoanei, prev. de art. 182 alin.

(1) și (2) C. pen.

Față de probele

administrate în cauză, ținând seama de conduita și poziția în apărare a inculpatului,

văzând și criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 72

C. pen., instanța a schimbat încadrarea juridică în cauză și l-a condamnat pe inculpat

la o pedeapsă de 4 ani închisoare, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins prin

aplicarea unei pedepse cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, fără

reținerea circumstanțelor atenuante.

Nu s-au reținut

circumstanțe atenuante datorită conduitei anterioare evidențiate în fișa de cazier

judiciar, arătându-se că nu poate constitui circumstanță atenuantă plata în favoarea

părții civile - unitatea medicală - a unei părți din suma reprezentând cheltuielile

de spitalizare, atâta timp cât inculpatul, chiar dacă nu a acceptat suma pretinsă

prin constituirea de parte civilă, nu a achitat nici o sumă de bani pe seama părții

civile - minorul.

La individualizarea

pedepsei, instanța de fond a avut în vedere persoana inculpatului, în vârstă de

30 de ani, antecedentele penale, împrejurările comiterii faptei, gradul de pericol

social al acesteia, violența manifestată asupra unui minor în condițiile mai sus

probate, precum și atitudinea inculpatului, anterioară săvârșirii faptei, dar și

ulterioară sinceră, de recunoaștere și regret a acesteia.

Cuantumul pedepsei

prevăzute de norma de incriminare a fost redus cu o treime, ca efect al aplicării

prevederilor art. 320

1

C. proc. pen.

Ca efect al dispoziției

privind executarea pedepsei suspendate sub supraveghere, inculpatului i s-a stabilit

un program de supraveghere lunar de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul

Bihor.

Față de constituirea

de parte civilă, constatând lămurită cauza sub aspectul laturii penale deoarece

din probele administrate rezultă că fapta inculpatului este stabilită și sunt suficiente

date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse, dar și

că, pentru soluționarea acțiunii civile se impune administrarea de probe în fața

instanței, văzând prevederile art. 320

1

alin. (4) și (5) C. proc. pen.,

s-a dispus disjungerea cauzei civile și s-a fixat termen de judecată în acest sens.

Cu privire la

starea de arest preventiv, în conformitate cu prevederile art. 350 alin. (1),

alin. (3) lit. b) și alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus punerea deîndată în libertate

a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză, dispoziția fiind obligatorie

în cazul în care instanța dispune potrivit art. 86

1

C. pen. și s-a dedus

din pedeapsă perioada arestului preventiv efectuat.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor,

partea civilă C.C. și inculpatul A.T.E., apreciind-o ca fiind netemeinică.

Prin apelul declarat,

parchetul a solicitat să se desființeze sentința, în sensul de a se schimba încadrarea

juridică a faptei în cea dată prin rechizitoriu, respectiv tentativă la omor calificat,

prev. și ped. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen. S-a arătat că prin

rechizitoriu, inculpatul apelant a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii

de tentativă la omor calificat săvârșită asupra părții vătămate C.C.A., minor de

9 ani, dar instanța de fond, în mod netemeinic, a schimbat încadrarea juridică a

faptei, reținând contrar probelor administrate, cu referire la elementele constitutive

ale infracțiunii, că nu există intenție directă ori indirectă ca element al laturii

subiective a infracțiunii de tentativă la omor, în opinia instanței de fond inculpatul

neacceptând producerea rezultatului care ar fi putut cauza decesul victimei. S-a

arătat că schimbarea de încadrare juridică este greșită întrucât probele administrate

în faza de urmărire penală conduc indubitabil la concluzia că inculpatul a săvârșit

infracțiunea de tentativă de omor asupra părții vătămate. Astfel, s-a arătat că

inculpatul apelant a aruncat spre minor, de la o distanță de aproximativ 3 metri,

cu o sticlă de bere, iar în urma acestei lovituri, părții civile i s-a provocat

o hemoragie externă puternică ce a dus și la pierderea ulterioară a cunoștinței.

S-a mai arătat că partea vătămată a strigat din cauza durerii, iar martorul S.D.

a intenționat să-l transporte pe minor cu scuterul la medic, însă inculpatul s-a

opus inițial, luându-i martorului cheile, pe care abia după un timp i le-a predat.

S-a mai precizat că după ce martorul l-a dus pe minor la medic, inculpatul apelant

a continuat să pescuiască și să bea bere și s-a subliniat împrejurarea că potrivit

raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză, leziunile produse au pus

în primejdie viața victimei și au determinat apariția unei infirmități.

S-a mai arătat

că, având în vedere împrejurările comiterii faptei (pe fondul unei discuții în contradictoriu),

obiectul folosit (o sticlă de bere de 0,5 l goală), distanța de la care a aruncat

sticla (3 metri), diferența vădită de proporții dintre inculpatul apelant și partea

civilă, zona vitală vizată și atinsă (capul), intensitatea loviturii, urmările produse,

precum și atitudinea inculpatului apelant, care a constatat într-o totală indiferență,

este evident că inculpatul apelant a avut intenția de a ucide, chiar dacă aceasta

a fost indirectă, inculpatul prevăzând rezultatul acțiunii sale și deși nu l-a urmărit,

a acceptat posibilitatea survenirii acestuia. S-a mai subliniat, contrar celor susținute

de prima instanță, că latura subiectivă a omorului nu include cerința săvârșirii

faptei dintr-un anumit mobil, infracțiunea existând chiar dacă nu s-a stabilit mobilul

faptei și că omorul nu este condiționat în forma reținută în sarcina inculpatului

apelant, de săvârșirea faptei într-un anumit scop.

Astfel fiind,

s-a solicitat să se admită apelul și să se desființeze sentința, în sensul de a

se înlătura dispozițiile art. 334 C. proc. pen. privind schimbarea încadrării juridice

a faptei reținute în actul de sesizare, să se mențină această din urmă încadrare

și să se dispună condamnarea inculpatului apelant pentru comiterea infracțiunii

de tentativă la omor calificat la o pedeapsă just individualizată.

Partea civilă

apelantă a cerut prin apelul declarat să se desființeze sentința atacată, în sensul

de a se înlătura dispoziția instanței de fond de schimbare a încadrării juridice

a faptei, arătându-se că toate probele administrate în cauză și în special raportul

de expertiză medico-legală au făcut dovada faptului că inculpatul apelant a comis

infracțiunea de tentativă la infracțiunea de omor calificat. S-a făcut referire

în acest sens la decizia penală nr. 3570/2005 a Curții Supreme de Justiție, dezvoltată

în revista D. din anul 2006 și s-a arătat că, în prezenta cauză, s-a dovedit intenția

inculpatului, care a aruncat de la 3 metri cu o sticlă în partea civilă și, ulterior,

a ascuns cheile pentru care aceasta să nu poată fi transportată la spital.

Inculpatul A.T.E.

a solicitat prin apelul declarat să se desființeze, în parte, sentința atacată,

în sensul de a se, reține în favoarea sa circumstanța reală prevăzută de art. 73

lit. b) C. pen., precum și circumstanțele personale prevăzute de art. 74 lit.

a), b) și c) C. pen. și, pe cale de consecință, să se aplice dispozițiile art. 76

lit. d) C. pen. și să se reducă pedeapsa ce i-a fost aplicată. S-a apreciat că,

în cauză, în raport de starea de fapt, trebuie să se rețină scuza provocării, ca

și circumstanțele personale facultative la care a făcut referire, în raport de împrejurarea

că inculpatul apelant nu are antecedente penale, a făcut dovada achitării cheltuielilor

de spitalizare și a manifestat o atitudine de recunoaștere și regret a faptei. S-a

mai arătat că inculpatul și părinții acestuia au luat legătura cu bunica părții

civile apelante pentru a se împăca, dar au fost refuzați.

Cu privire la

scuza provocării, s-a arătat că toate probele administrate în faza urmăririi penale

au făcut dovada faptului că inculpatul apelant a fost provocat de partea civilă,

care a făcut gălăgie și s-a scăldat chiar în locul în care inculpatul apelant pescuia.

S-a arătat că, deși inculpatul apelant i-a cerut părții civile apelante să se îndepărteze,

aceasta l-a înjurat, condiții în care inculpatul a aruncat cu sticla în direcția

acesteia din urmă.

S-a mai precizat

că era imposibil ca inculpatul apelant să prevadă că prin aruncarea unei sticle

de bere goală de la 3-5 metri către o persoană, va fi în măsură să producă asemenea

consecințe și, mai mult de atât, unii dintre martori spun că partea civilă stătea

în picioare, alții că stătea în poziția șezând și, că a fost lovită în momentul

în care s-a ridicat în picioare și doar ghinionul a făcut să fie lovită în zona

capului.

S-a apreciat astfel

că nu se poate susține că inculpatul apelant ar fi avut intenția, nici măcar indirectă,

de a ucide partea civilă apelantă.

Prin decizia penală

nr. 72/A din 31 mai 2012 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze

cu minori, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate,

apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, de partea civilă

C.C.A. și de inculpatul A.T.E. împotriva sentinței penale nr. 273 din 29 noiembrie

2011 a Tribunalului Bihor, care a fost menținută în întregime.

Au fost obligați

partea civilă apelantă și inculpatul apelant la plata sumelor de câte 200 RON, cheltuieli

judiciare în apel.

Examinând sentința

atacată prin prisma motivelor de apel, precum și din oficiu, potrivit dispozițiilor

art. 371 și art. 378 C. proc. pen., Curtea de Apel a constatat că aceasta este temeinică

și legală, iar apelurile declarate în cauză sunt nefondate.

S-a constatat

că prima instanță corect a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile cerute

de art. 320

1

alin. (1)-(4) C. proc. pen. și, pe cale de consecință, a

admis cererea inculpatului, de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate

în cazul recunoașterii vinovăției, câtă vreme acesta a solicitat anterior începerii

cercetării judecătorești ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în

faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și pe care și le-a însușit, iar din

probele administrate în această fază a procesului penal rezultă că fapta există,

constituie infracțiune și a fost comisă de către inculpat.

Cât privește aplicarea

în cauză a dispozițiilor art. 320

1

alin. (6) C. proc. pen., respectiv

cele ale art. 334 C. proc. pen., contrar celor susținute de parchet și de partea

civilă, Curtea de Apel a apreciat că prima instanță a procedat în mod corect.

Astfel, s-a reținut

că, așa cum rezultă din probele administrate în cauză în faza de urmărire penală,

respectiv declarațiile părții civile apelante și ale martorilor S.D.J., D.R.R.C.,

D.R.R.A., B.I.F., inculpatul apelant, pe fondul unei altercații verbale cu partea

civilă apelantă, într-adevăr, a aruncat cu o sticlă goală de bere de la o distanță

de aproximativ 3 metri către partea civilă, lovind-o în partea stângă a capului,

lovitura provocându-i o hemoragie externă puternică. Totodată, s-a reținut că declarațiile

martorilor cu privire la atitudinea avută de către inculpatul apelant ulterior lovirii

părții civile apelante, sunt contradictorii. Astfel, în declarația din 17 iunie

2011, martorul S.D.J. a declarat că a urcat-o pe partea civilă pe scuter și a transportat-o

la medic, fără să susțină că inculpatul apelant l-ar fi împiedicat, iar martorul

D.R.R.C. în declarația dată în data de 24 iunie 2011 a susținut că inculpatul apelant

a fost cel care i-a cerut lui S.D. să o transporte pe partea civilă apelantă la

medic. Ulterior, martorii și-au schimbat declarațiile, susținând că inculpatul apelant

l-ar fi împiedicat pe martorul S.D. să o transporte pe partea civilă apelantă la

medic, dar s-a reținut că aceste susțineri sunt izolate în contextul probator.

În raport de modalitatea

concretă în care s-a comis fapta, respectiv aruncarea cu o sticlă goală de bere,

de la aproximativ 3 metri către victimă, Curtea de Apel a apreciat că în cauză nu

suntem în prezența tentativei la omor calificat, intenția de a ucide nerezultând

din activitatea desfășurată de inculpatul apelant.

S-a reținut că

nu se poate susține că inculpatul apelant a prevăzut și a urmărit sau a acceptat

producerea rezultatului, adică moartea victimei, aruncând de la aproximativ 3 metri

cu o sticlă de bere în direcția părții civile apelante, respectiv în raport de natura

obiectului folosit și de împrejurarea că nicio probă administrată în cauză nu a

făcut dovada faptului că inculpatul apelant a țintit zonă capului părții civile.

Astfel fiind,

curtea de apel a apreciat că în mod corect, ținând seama și de concluziile raportului

de expertiză medico-legală din 22 iunie 2011 al Serviciului de Medicină Legală al

județului Bihor, din care rezultă că leziunile produse victimei i-au pus în primejdie

viața și au determinat apariția unei infirmități, tribunalul a dispus schimbarea

încadrării juridice în infracțiunea de vătămare corporală gravă, prev. și ped. de

art. 182 alin. (1) și (2) C. pen.

În legătură cu

critica parchetului în ceea ce privește cele reținute de instanța de fond în considerentele

hotărârii atacate, Curtea de Apel a reținut că intenția în cazul infracțiunii de

omor rezultă, în general, din datele exterioare ale faptei comise, adică din felul

în care a fost săvârșită fapta, din împrejurările în care a avut loc comiterea,

din mobilul care a determinat pe făptuitor, din scopul pe care acesta și-a propus

să-l atingă și din mijloacele de execuție folosite.

S-a constatat

că instanța de fond, tocmai analizând latura subiectivă a infracțiunii, a făcut

referire la mobilul care l-a determinat pe inculpatul apelant să acționeze și scopul

pe care acesta și-a propus să-l atingă, neanalizând aceste împrejurări ca elemente

secundare ale structurii laturii subiective.

S-a apreciat că,

chiar dacă s-ar accepta punctul de vedere al parchetului, exprimat prin motivele

de apel, pe baza probelor administrate în cauză nu se poate face o distincție certă

între cele,  două infracțiuni, existând o îndoială care nu poate să-i profite decât

inculpatului apelant (in dubio pro reo).

Cât privește cererea

inculpatului apelant de se reține în favoarea sa circumstanța prevăzută de art.

73 lit. b) C. pen., s-a reținut că, într-adevăr, în cauză nicio probă nu face dovada

faptului că inculpatul apelant ar fi acționat sub imperiul unei puternice tulburări

produse de vreo provocare a părții civile apelate, aceasta din urmă, cât și martorii

declarând că anterior incidentului între cei doi nu a avut loc decât o altercație

verbală.

De asemenea, s-a

apreciat că nu se impune nici reținerea circumstanțelor atenuante personale, împrejurările

invocate în acest sens fiind valorificate de prima instanță la individualizarea

pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului apelant care, inițial, în faza de urmărire

penală, a avut o atitudine inconsecventă și de neasumare a faptei și consecințelor

acesteia.

Cât privește pedeapsa

ce i-a fost aplicată inculpatului apelant, de 4 ani închisoare cu suspendarea sub

supraveghere a executării pe durata unui termen de încercare de 7 ani, Curtea de

Apel a apreciat că aceasta a fost corect individualizată, atât ca și cuantum, cât

și ca modalitate de executare, corespunzând gravității faptei, pericolului social

pe care îl prezintă persoana inculpatului apelant, precum și aptitudinii acestuia

de a se îndrepta sub influența sancțiunii penale.

S-a reținut în

acest sens că, așa cum rezultă și din concluziile raportului de evaluare, inculpatul

apelant dispune de resurse în vederea reintegrării sociale, având și susținerea

familiei, iar împrejurarea că pe durata termenului de încercare conduita sa va fi

strict supravegheată, a fost apreciată ca fiind în mai mare măsură să-l facă să

înțeleagă consecințele faptelor sale și să și le asume, decât executarea prin detenție

a pedepsei.

Împotriva deciziei

penale anterior menționate, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea, partea civilă C.C.A., prin reprezentant legal C.A.

și inculpatul A.T.E.

Motivele scrise

de recurs ale parchetului au fost fundamentate pe cazul de casare prevăzut de

art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., solicitându-se casarea hotărârilor pronunțate

în cauză și înlăturarea dispoziției privind schimbarea încadrării juridice a faptei

reținute în rechizitoriu în sarcina inculpatului A.T.E., din infracțiunea de tentativă

de omor calificat, săvârșită în loc public, prev. de art. 20 rap. la art. 174, 175

lit. i) C. pen., în infracțiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182

alin. (1) și (2) teza ultimă C. pen., menținerea încadrării juridice din actul de

sesizare a instanței și condamnarea inculpatului la o pedeapsă just individualizată

în raport de această încadrare juridică.

Procurorul de

ședință a suplimentat motivele acrise de recurs depuse la dosarul cauzei cu cazul

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., sens în care a

susținut că procedura simplificată nu a fost corespunzător aplicată în cauză, câtă

vreme inculpatul nu a recunoscut fapta astfel cum a fost descrisă prin actul de

sesizare a instanței, acesta arătând că nu a avut intenția de a-l lovi pe minor,

ci numai de a-l speria. În acest sens, a solicitat înlăturarea dispozițiilor

art. 320

1

C. proc. pen. și adoptarea unei soluții de casare cu trimitere

spre rejudecare la instanța de apel.

A mai arătat că,

în situația în care nu va fi primită această solicitare, trebuie observat că pedeapsa

aplicată pentru infracțiunea reținută de către instanța de fond, respectiv vătămare

corporală gravă, este insuficientă, atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității

de executare, pentru a se putea asigura reeducarea inculpatului, impunându-se în

acest sens majorarea pedepsei și executarea acesteia în regim de detenție.

Totodată, a precizat

că, în măsura în care se va aprecia că o pedeapsă de numai 4 ani închisoare, cu

suspendare sub supraveghere, este suficientă, trebuie să se constate că termenul

de încercare stabilit de către instanță nu este apt să conducă la reeducarea inculpatului.

Recurentul parte

civilă C.C.A., prin reprezentant legal C.A., pe calea motivelor scrise depuse la

dosar, fundamentate pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

C. proc. pen., a solicitat casarea hotărârilor pronunțate în cauză și, în rejudecare,

să se constate că faptei săvârșite de inculpat i s-a dat o greșită încadrare juridică

și să se dispună condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă

de omor calificat prevăzută de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen., la

o pedeapsă legală și temeinică.

Recurentul intimat

inculpat A.T.E., în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate

în cauză și reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1)

lit. a), b) și c) C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 76 lit. d) C. pen., în

sensul stabilirii unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege, cu menținerea

modalității de executare a acesteia.

Concluziile formulate

de reprezentantul parchetului, de apărătorul recurentului intimat inculpat și ultimul

cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri,

urmând a nu mai fi reluate.

Examinând recursurile

declarate în cauză prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu, conform

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va analiza cu prioritate

motivele de recurs care sunt apte a conduce, potrivit art. 385

15

pct.

2 lit. c) C. proc. pen., la casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, din actele

și lucrările dosarului rezultă că inculpatul A.T.E. a fost trimis în judecată pentru

săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor calificat, asupra părții vătămate C.C.

- minor de 9 ani, prev. de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen., reținându-se

că, la data de 24 mai 2011, în timpul zilei, inculpatul se afla la pescuit la lacul

din satul V., com. P., împrejurare în care, în preajma acestuia, se jucau mai mulți

copii, printre care și partea vătămată, iar la un moment dat, inculpatul s-a simțit

agasat de larma produsă de copii, cerându-i părții vătămate să se îndepărteze, după

care, fără a aștepta ca acesta să se conformeze, a aruncat cu o sticlă goală de

bere în direcția minorului, lovindu-l la cap astfel încât, urmare leziunilor suferite,

partea vătămată a necesitat internare de urgență și intervenții chirurgicale.

La termenul de

judecată din dată de 22 noiembrie 2011, la Tribunalul Bihor, inculpatul A.T.E. a

dat o declarație în care a arătat în mod expres că recunoaște săvârșirea faptei

reținută în actul de sesizare și a solicitat aplicarea în ce-l privește a procedurii

prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen., urmând ca judecata să se facă în

baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

La dosarul de

fond se află o altă declarație a inculpatului, din aceeași dată, prin care acesta

a confirmat despre cunoașterea învinuirilor aduse, a conținutului actului de sesizare

și a întregului material de urmărire penală, prilej cu care a recunoscut acuzațiile

ce i-au fost aduse prin actul de sesizare, menționând însă că nu a avut intenția

de a-i face rău părții vătămate, ci a aruncat cu sticla în direcția acesteia pentru

a o îndepărta din acel loc. Prin aceeași declarație, inculpatul a precizat că își

menține cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate.

Potrivit dispozițiilor

art. 320

1

alin. (1) și (2) C. proc. pen., până la începerea cercetării

judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște

săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata

să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Judecata poate

avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci

când inculpatul declară ca recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de

sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor

în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

Potrivit

alin. (3) al aceluiași text de lege, la termenul de judecată, instanța întreabă

pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate

în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește.

Din interpretarea

textului mai sus-enunțat, rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiții

pentru ca judecata în primă instanță să poată avea loc în baza probelor administrate

în faza de urmărire penală și anume:

- să existe o

triplă manifestare de voință a inculpatului, în sensul că recunoaște în integralitate

faptele reținute în rechizitoriu, solicită ca judecata să se facă în baza probelor

administrate în faza de urmărire penală și nu solicită administrarea de probe;

- această manifestare

de voință a inculpatului să aibă loc până la momentul procesual al începerii cercetării

judecătorești, marcat de citirea actului de sesizare în fata instanței;

- în lipsa acestei

manifestări de voință exprese a inculpatului, instanța, în baza rolului activ, să

îl întrebe pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate

în faza de urmărire penală.

În prezenta cauză,

prima instanță și-a însușit probele administrate în faza de urmărire penală, reținând

că, pe baza acestora, a rezultat că fapta inculpatului și starea de fapt este stabilită,

existând suficiente date cu privire la persoana inculpatului pentru a permite aplicarea

unei pedepse și că nu există nelămuriri sau indicii rezonabile care să justifice

respingerea cererii inculpatului de judecare a cauzei în baza procedurii simplificate,

acesta recunoscând și regretând fapta.

Tribunalul a constatat

că sunt îndeplinite condițiile, prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen.

cu privire la faptă și inculpat, însă încadrarea juridică din actul de sesizare

nu corespunde stării de fapt stabilită prin probatoriul administrat în dosarul de

urmărire penală, reținându-se în acest sens că schimbarea încadrării juridice în

cadrul procedurii prevăzute la art. 320

1

C. proc. pen. este posibilă,

fiind expres prevăzută la alin. (6) al normei legale.

S-a avut în vedere

că, potrivit prevederilor art. 320

1

C. proc. pen., judecata în cazul

recunoașterii vinovăției se aplică inculpatului care, cunoscând conținutul actului

de sesizare și al întregului dosar de urmărire penală, declară că își însușește

probele administrate în dosarul de urmărire penală și recunoaște în totalitate faptele

reținute în actul de sesizare, iar norma legală nu pretinde inculpatului să adopte

o anumită conduită raportat la încadrarea juridică dată de procuror faptei recunoscute.

Ca atare, prima

instanță a constatat că inculpatul a recunoscut fapta reținută în sarcina acestuia,

iar încadrarea juridică o stabilește organul judiciar și, dacă încadrarea juridică

inițială nu corespunde cu fapta recunoscută în totalitate, instanța de judecată

este datoare să pună în discuție și să lămurească acest aspect.

Ulterior, instanța

de prim control judiciar a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect că

în cauză sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 320

1

alin.

(1)-(4) C. proc. pen. și, pe cale de consecință, a admis cererea inculpatului de

judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate în cazul recunoașterii vinovăției,

câtă vreme acesta a solicitat anterior începerii cercetării judecătorești ca judecata

să aibă loc pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le

cunoaște și pe care și le-a însușit, iar din probele administrate în această fază

a procesului penal rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost comisă

de către inculpat.

Înalta Curte reține,

însă, din analiza declarațiilor la care s-a făcut referire anterior, că inculpatul

nu a recunoscut fapta, astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare a instanței,

în realitate recunoscând o altă stare de fapt, menită să determine schimbarea încadrării

juridice și să atragă răspunderea penală pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare

corporală gravă.

În aceste condiții,

se constată că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru a se proceda

la judecarea cauzei potrivit procedurii simplificate, în mod greșit reținându-se

în speță incidența dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen.

În acest context,

față de împrejurarea că instanța de recurs nu poate pronunța o soluție pe fondul

cauzei în lipsa cercetării judecătorești, se impune adoptarea unei soluții de casare

a ambelor hotărâri pronunțate în cauză și de trimitere a acesteia spre rejudecare

la prima instanță, pentru a se proceda la efectuarea cercetării judecătorești, dispozițiile

art. 320

1

C. proc. pen. rămânând aplicabile numai în măsura în care inculpatul

recunoaște fapta în totalitate, astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu. Astfel

fiind, celelalte cazuri de casare invocate pe calea recursurilor promovate nu vor

mai fi supuse analizei instanței de recurs.

În consecință,

în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., vor

fi admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea,

de partea civilă C.C.A., prin reprezentant legal C.A. și de inculpatul A.T.E., va

fi casată decizia penală nr. 72/A din 31 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea,

secția penală și pentru cauze cu minori, și sentința penală nr. 273 din 29 noiembrie

2011 a Tribunalului Bihor, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanța

de fond, cu ocazia rejudecării urmând a fi avute în vedere și celelalte critici

formulate.

În temeiul

art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat

vor rămâne în sarcina acestuia, conform dispozitivului.

Onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul intimat inculpat până la prezentarea

apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, de partea civilă C.C.A.,

prin reprezentant legal C.A. și de inculpatul A.T.E. împotriva deciziei penale

nr. 72/A din 31 mai 2012 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze

cu minori.

Casează decizia

penală atacată și sentința penală nr. 273 din 29 noiembrie 2011 a Tribunalului Bihor

și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, respectiv Tribunalul

Bihor.

Cheltuielile judiciare

rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul intimat inculpat până la prezentarea

apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 5 noiembrie 2012.