ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2242/2013

Partea vătămată P.F.C. prezintă un complex lezional la nivelul gâtului, postero-lateral drt., care datează din seara zilei de 6 octombrie 2012;

Leziunea principală a fost reprezentată de o plagă înțepată tăiată, de 2 cm lungime, dispusă în plan orizontal. Leziunea avea o profunzime (înaintea intervenției terapeutice chirurgicale) de cca. 5 cm. Între structurile interesate de leziune a fost și un vas de tip arterial;

Leziunea a putut fi produsă prin acțiunea unui instrument înțepător-tăietor, posibil cuțit/briceag;

Direcția de acțiune a agentului vulnerant a fost lateral de la drt. la stg.;

Leziunile necesită 12-14 de zile de îngrijiri medicale, dacă nu survin complicații;

Leziunea a pus în primejdie viața părții vătămate. Inculpatul a fost constant sincer în cursul urmăririi penale, recunoscând că I-a împuns pe partea vătămată cu briceagul în gât, pe la spate, pentru că partea vătămată îl insulta și amenința că „îi va bea sângele”, astfel că inculpatul a urmărit „să fiu lăsat în pace”. Din fișa de cazier judiciar rezultă că inculpatul nu are antecedente penale. La termenul de judecată din 13 noiembrie 2012, prin declarația prevăzută la art. 320 1 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a solicitat aplicarea procedurii simplificate a recunoașterii vinovăție, arătând intenția de a recunoaște săvârșirea faptei cuprinse în actul de sesizare. După citirea actului de sesizare la termenul de judecată din 13 noiembrie 2012, s-a procedat conform cu prevederile art. 320 1 alin. (3) raportat la art. 320 1 alin. (2) C. proc. pen., respectiv a fost audiat inculpatul care a confirmat despre cunoașterea conținutului actului de sesizare și al întregului material de urmărire penală, recunoscând în totalitate fapta reținută în actul de sesizare. A declarat că nu mai solicită administrarea altor probe, pentru că își însușește probele administrate la urmărire penală care sunt suficiente pentru lămurirea tuturor chestiunilor legate de cauză. Din probele administrate a rezultat că fapta inculpatului și starea de fapt este stabilită, existând suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite aplicarea unei pedepse, și că nu există nelămuriri sau indicii rezonabile care să justifice respingerea acestei cereri a inculpatului. Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile stipulate în 320 C. proc. pen. cu privire Ia faptă și inculpat, însă încadrarea juridică reținută în actul de sesizare nu corespunde stării de fapt stabilită prin probatoriul administrat în dosarul de urmărire penală. A reținut tribunalul că schimbarea încadrării juridice în cadrul procedurii prevăzute la art. 320 1 C.proc. pen. este posibilă, fiind expres prevăzută la alin. (6) al normei legale. S-a considerat îndeplinită condiția prevăzută de art. 334 C. proc. pen., ce pretinde ca acest lucru să se întâmple în cursul judecății, punerea în discuție a avut loc după citirea actului de sesizare ca urmare a aplicării prevederilor art. 320 alin. (2) și (3) C. proc. pen. Potrivit prevederilor art. 320 C. proc. pen., judecata în cazul recunoașterii vinovăției se aplică inculpatului care, cunoscând conținutul actului de sesizare și al întregului dosar de urmărire penală, declară că își însușește probele administrate în dosarul de urmărire penală și recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare. Norma legală nu pretinde inculpatului să adopte o anumită conduită raportat la încadrarea juridică dată de procuror faptei recunoscute, încadrarea juridică fiind stabilită de către organul judiciar. S-a reținut că sunt îndeplinite și prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. pen., care stipulează că tribunalul rămâne competent a judeca infracțiunea sub noua încadrare juridică, art. 182 alin. (1) și (2) C. pen., nemaifiind posibilă declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei. Cu referire la elementele constitutive ale infracțiunii, s-a constatat că nu există intenție directă ori indirectă ca elemente ale laturii subiective ale infracțiunii de tentativă de omor, inculpatul neacceptând producerea rezultatului, care ar fi putut fi decesul victimei, iar pe fondul discernământului diminuat, inculpatul nu a avut reprezentarea posibilității uciderii părții vătămate. Neputând fi dovedită intenția privind infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. asupra minorului, parte vătămată, simpla susținere, chiar rezonabilă, potrivit căreia inculpatul a acceptat posibilitatea suprimării vieții părții vătămate și că executarea nu și-a produs efectul, rămâne doar o afirmație nesusținută de ansamblul probator. Față de urinările acțiunii inculpatului, leziunile suferite de partea vătămată și numărul zilelor de îngrijiri medicale, dar și de faptul că s-a pus în primejdie a vieții persoanei, încadrarea juridică ce a fost reținută este cea prevăzută de art. 182 alin. (1) și (2) C. pen. Inculpatul a săvârșit fapta cu intenție, însă scopul urmărit sau acceptat nu a fost acela de a suprima viața victimei ci de a-l determina pe minor, într-un mod violent, să nu-l mai agaseze și provoace. Inculpatul a acționat într-un mod cu totul de neacceptat în încercarea sa de a o determina pe partea vătămată să se abțină la a-l mai insulta și amenința. A lovi o persoană în gât cu un briceag constituie un pericol evident, explicat tocmai prin rezultatul produs. Această conduită poate fi scuzată într-o oarecare măsură de starea de provocare în care s-ar fi găsit inculpatul și prin eventuala conduită agresivă din partea minorului. În analiza elementelor constitutive, tribunalul a constatat lipsa mobilului cu referire la infracțiunea de omor. Potrivit teoriei dreptului penal, mobilul sau motivul infracțiunii, ca element al laturii subiective a infracțiunii, reprezintă impulsul intern al făptuitorului la săvârșirea infracțiunii, adică acea dorință, tendință, pasiune, acel sentiment ce a făcut să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârșirii infracțiunii conștient orientată într-o anumită direcție în vederea satisfacerii acelei dorințe, tendințe, pasiuni etc. De aceea mobilul sau motivul este denumit și cauza internă a actului de conduită. Potrivit teoreticienilor în materie, cunoașterea mobilului infracțiunii poate da răspuns la întrebarea „de ce a săvârșit infracțiunea?” și servește întotdeauna la determinarea periculozității infractorului și la stabilirea măsurii de apărare socială adecvată acestei periculozități. Tribunalul a reținut că lipsesc elementele laturii obiective ale infracțiunii de tentativă de omor. Interpretarea elementului material ca aparținând infracțiunii de tentativă de omor, săvârșită cu intenție indirectă, nu poate reprezenta un raționament juridic viabil, și doar pentru faptul că, într-o situație similară soldată cu moartea victimei, fapta nu ar putea fi încadrată ca fiind omor ci lovituri cauzatoare de moarte. Cu alte cuvinte, s-a apreciat că nu poate fi justificată în nici un mod reținerea tentativei de omor în cauza în care, dacă ar fi survenit decesul victimei, infracțiunea consumată ar fi aceea de lovituri cauzatoare de moarte. Pe de altă parte briceagul este o armă albă ale cărei aptitudini de a produce leziuni incompatibile cu viața este însă limitată. Lovitura a fost administrată victimei necontrolat, spontan, fără premeditare. Analizând probele administrate în cauză, și ținând seama de opțiunea inculpatului minor privind aplicarea procedurii prevăzută de art. 320 1 C. proc. pen., respectiv a judecării în cazul recunoașterii vinovăției, instanța a constatat că fapta inculpatului astfel cum a fost descrisă mai sus și probată la dosar, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă prin care s-a produs o infirmitate permanentă ori punerea în primejdie a vieții persoanei, prevăzută de art. 182 alin. (1) și (2) C. pen. Față de probele administrate în cauză, ținând seama de conduita și poziția în apărare a inculpatului, văzând și criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 72 C. pen., cât și prevederile art. 320 1 C. proc. pen., tribunalul a dispus condamnarea inculpatului, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins prin aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării acesteia, cu reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege ca efect al aplicării prevederilor art. 320 1 C. proc. pen., cu reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute Ia art. 74 C. pen., și cu reducerea sub minimul special în cazul reținerii circumstanțelor atenuante. Inculpatul fiind minor, beneficiază de prevederile art. 109 alin. (3) C. pen. La individualizarea pedepselor instanța a avut în vedere persoana inculpatului, în vârstă de 17 de ani, lipsa antecedentelor penale, împrejurările comiterii faptei, gradul de pericol social al acesteia, violența manifestată asupra unui minor în condițiile mai sus probate, precum și atitudinea inculpatului, anterioară săvârșirii faptelor, dar și ulterioară sinceră, de recunoaștere și regret a acestora în condițiile prevederilor art. 320 1 C. proc. pen. Instanța a ținut seama și de faptul că discernământul inculpatului este diminuat. S-a arătat că reținerea circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatului este justificată dată fiind conduita anterioară și ulterioară săvârșirii infracțiunii, vârstei inculpatului și scopului ce trebuie atins prin aplicarea pedepsei. S-a apreciat că aplicarea procedurii prevederilor de art. 320 1 C. proc. pen. nu exclude reținerea circumstanțelor atenuante, nefiind înlăturat în niciun mod acest drept al inculpatului. Cuantumul pedepsei aplicate și durata termenului de încercare au fost stabilite raportat la conduita inculpatului și situația inculpatului minor. Ca efect al dispoziției privind executarea pedepsei suspendate condiționat sub supraveghere, inculpatului i-a fost stabilit un program de supraveghere lunar de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Bihor și a fost încredințat minorul părinților până la împlinirea vârstei de 18 ani. Cu privire la starea de arest preventiv, în conformitate cu prevederilor art. 350 alin. (1), alin. (3) lit. b) și alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză și s-a dedus din pedeapsă perioada arestul preventiv efectuat. S-a reținut că se va dispune confiscarea specială în cauză. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, solicitând desființarea acesteia, în sensul de a se înlătura dispoziția instanței de fond de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în cea de vătămare corporală gravă, prevăzutăde art. 182 alin. (2) și (2) teza ultimă C. pen. De asemenea, s-a cerut să se înlăture circumstanțele atenuante reținute în favoarea inculpatului intimat și să se dispună condamnarea acestuia pentru comiterea infracțiunii de tentativă la omor calificat la o pedeapsă just individualizată, cu executare prin privare de libertate. Totodată s-a solicitat să se desființeze sentința și în sensul de a se dispune confiscarea briceagului corp delict. Prin decizia penală nr. nr. 33/A/2013 din 21 februarie 2013, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinței penale nr. 209 din 20 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalului Bihor, pe care a desființat-o și modificat-o, în sensul că: A înlăturat dispozițiile art. 110 1 C. pen., art. 86 1 C. pen., art. 110 C. pen., art. 82 C. pen., art. 71 alin. (5) C. pen., art. 103 C. pen., art. 86 C. pen. și art. 359 C. proc. pen. A înlăturat dispoziția de condamnare a inculpatului L.E.S., la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de vătămare coiporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) și (2) teza ultimă C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (3) C. pen., art. 100 alin. (1) teza II C. pen., art. 109 alin. (1) și (3) C. pen., art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., art. 74 lit. a), c) C. pen. și art. 76 C. pen. A înlăturat dispoziția de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (3) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) și (2) teza ultimă C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (3) C. pen. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (3) C. pen. și art. 109 C. pen., art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., art. 74 lit. a), c) C. pen. și art. 76 C. pen. a condamnat pe inculpatul L.E.S. la o pedeapsă de 2 ani închisoare cu executare, în regim de detenție. În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. cu titlu de pedeapsă accesorie. În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și a arestării preventive de la 8 octombrie 2012 la 20 noiembrie 2012. În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. a dispus confiscarea în favoarea statului a briceagului aflat la camera de corpuri delicte a Tribunalului Bihor, ridicat de la inculpat. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. Pentru a se pronunța această decizie, examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel, dar și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 371 și art. 378 C. proc. pen., Curtea constată că aceasta este temeinică și legală sub aspectul reținerii stării de fapt, dar netemeinică sub aspectul încadrării juridice dată faptei comisă de inculpatul intimat, al individualizării pedepsei aplicate acestuia, precum și a omisiunii aplicării în cauză a dispozițiilor art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. Din punct de vedere subiectiv forma de vinovăție pentru existența infracțiunii de omor este intenția, în ambele sale modalități, fie directă, fie indirectă. Intenția de a ucide rezultă, în general, din datele exterioare ale faptei, adică din felul și împrejurările în care a fost comisă, din mobilul ce l-a detenninat pe inculpat, din scopul pe care acesta și-a propus să-l atingă, din mijloacele de execuție folosite. Or, în speță, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, inculpatul intimat a atacat-o pe partea vătămată prin spate, lovind-o cu un briceag în zona gâtului și, așa cum rezultă din expertiza medico-legală efectuată în cauză, lovitura i-a pus părții vătămate în primejdie viața. Mai mult de atât, după ce a lovit-o pe partea vătămată, inculpatul intimat a abandonat briceagul la fața locului, a fugit și s-a ascuns într-o cabană în pădure timp de 2 zile. De asemenea, așa cum rezultă din încheierea de arestare preventivă din 8 octombrie 2012 a Tribunalului Bihor, inculpatul intimat a avut ulterior comiterii faptei o atitudine de indiferență, recunoscând că s-a gândit că partea vătămată ar putea să moară. Astfel fiind, este evident că deși nu se poate susține că inculpatul intimat a urmărit uciderea părții vătămate, este evident că a prevăzut rezultatul faptei sale și a acceptat posibilitatea producerii lui. Se va reține că deși, așa cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, inculpatul intimat are retard mintal ușor și imaturitate psiho-afectivă și-a păstrat discernământul în raport cu fapta comisă. În aceste condiții, Curtea a apreciat că încadrarea juridică dată de parchet faptei comisă de către inculpatul intimat este corectă, din probele administrate în cauză rezultând, fără putință de tăgadă, că ne aflăm în prezența infracțiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., sens în care apelul declarat de parchet a fost admis, iar sentința instanței de fond a fost desființată, fiind înlăturată dispoziția de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (3) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) și (2) teza ultimă C. pen., cu aplicarea art. 99 alin. (3) C. pen. În ceea ce privește pedeapsa ce-i va fi aplicată inculpatului intimat, Curtea a reținut că în cauză sunt incidente mai multe cauze de reducere a pedepsei. Astfel, pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 7 ani și 6 luni la 12 ani și 6 luni. Cum la data comiterii faptei inculpatul intimat era minor, în cauză se aplică dispozițiile art. 109 C. pen., potrivit cărora limitele pedepselor se reduc la jumătate, în urma reducerii, în niciun caz minimul pedepsei urmând să nu depășească 5 ani. Astfel fiind, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă de către inculpatul intimat minor este închisoarea de la 3 ani și 9 luni la 6 ani și 3 luni. Constatând că justificat prima instanță a admis cererea formulată de inculpatul intimat de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate în cauză recunoașterii vinovăției, câtă vreme în speță sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 320 1 alin. (1)-(4) C. proc. pen., curtea a făcut și aplicarea dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., condiții în care pedeapsa pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (3) C. pen. și art. 109 C. pen. este închisoarea de la 2 ani și 6 luni la 4 ani și 2 luni. În ceea ce privește circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 Iit. a) și c) C. pen., curtea apreciază că au fost în mod justificat reținute de prima instanță, în raport de comportamentul avut de inculpatul intimat atât anterior cât și ulterior comiterii faptei, inclusiv de împrejurarea că prejudiciul cauzate părții vătămate a fost recuperat, astfei că aceasta nu s-a constituit parte civilă în cauză. În raport de cele mai sus arătate Curtea, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (3) C. pen. și art. 109 C. pen., art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., art. 74 lit. a), c) C. pen. și art. 76 C. pen. l-a condamnat pe inculpatul intimat L.E.S. la o pedeapsă de 2 ani închisoare cu executare în regim de detenție. Curtea a apreciat că această pedeapsă corespunde, atât sub aspectul cuantumului, cât și al naturii sale, gravității deosebite a faptei, pericolului social pe care îl prezintă persoana inculpatului intimat, precum și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența sancțiunii penale. De asemenea, s-a reținut că pedeapsa, ca măsură de constrângere, nu are numai o finalitate represivă, ci și una de exemplaritate, prin dezaprobarea faptei comise, cu toate că represiunea este inclusă, în mod necesar, în ideea de pedeapsă, fiindcă ea exprimă corelația dintre gravitatea faptei și severitatea sancțiunii. Curtea a apreciat că scopul pedepsei, respectiv atât prevenția generală cât și cea specială, nu poate fi atins decât prin executarea efectivă de către inculpatul intimat a pedepsei. În raport de împrejurarea că inculpatul intimat va împlini în cursul acestui an vârsta de 18 ani, Curtea, în baza art. 71 C. pen., i-a interzis exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei. În acest sens, s-a reținut că natura faptei comise impune interzicerea dreptului de a fi ales în funcții elective publice și de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dar, în raport de circumstanțe personale ale inculpatului intimat și de dispozițiile art. 3 din Protocolul 1 la Convenția europeană a dreptului omului, nu se impune să i se interzică inculpatului intimat dreptul de a alege. S-a mai constatat că prima instanță, deși a reținut în considerentele sentinței apelate că se va dispune confiscarea corpului delict, nu a luat această măsură deși, luarea acesteia era necesară, pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă corpul delict (periculozitate obiectivă). Existența pericolului social pe care îl prezintă briceagul - corp delict, se deduce în speță din împrejurarea că acesta a fost folosit la comiterea unei infracțiuni grave și lăsat la libera dispoziție a inculpatului intimat sau a altor persoane, ar constitui o stare de pericol, putând fi folosit din nou la comiterea altor infracțiuni. Astfel fiind, în urma admiterii apelului declarat de parchet, în baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., Curtea a dispus confiscarea în favoarea statului a briceagului aflat la camera de corpuri delicte a Tribunalului Bihor, ridicat de la inculpat. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a formulat recurs oral inculpatul L.E.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului promovat, inculpatul, prin apărător ales, a invocat în scris, la termenul la care s-a luat în dezbatere recursul cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., arătând că, pe de o parte, atât în faza de fond cât și în faza de apel, ședințele de judecată au fost publice, încălcându-se astfel dispozițiile art. 485 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd judecarea inculpatului minor în ședință nepublică, iar pe de altă parte, a criticat modul greșit de individualizare judiciară a pedepsei realizat de către instanța de apel, solicitând Înaltei Curți să aibă în vedere circumstanțele de ordin personal favorabile ce îl caracterizează pe recurentul inculpat. Din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte a invocat cazul de casare întemeiat pe art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., față de împrejurarea că la stabilirea limitelor de pedeapsă aplicabile în cauză, instanța de apel a avut în vedere următoarea ordine de aplicare a dispozițiilor legale incidente: mai întâi cele privind sancționarea tentativei, apoi cele privind limitele de pedeapsă în căzui infractorilor minori, urmate de dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. și, în final, de dispozițiile legale referitoare la circumstanțele atenuante reținute în speță, respectiv art. 74 lit. a) și c) C. pen. Analizând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate cât și din oficiu, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul declarat de către inculpatul L.E.S. ca fiind fondat. I. Cu privire la cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. invocat de către recurent, prin apărătorul său ales, la data de 8 octombrie 2013 (termenul de dezbatere al recursului), s-a susținut, pe de o parte, că decizia atacată este lovită de nulitate absolută, deoarece atât în faza de fond cât și în faza de apel, ședințele de judecată au fost publice, încălcându-se astfel dispozițiile art. 485 alin. (2) C. proc. pen., iar pe de altă parte, necesitatea reindividualizării judiciare a pedepsei stabilite de către instanța de apel, prin considerarea circumstanțelor personale favorabile ce îl caracterizează pe recurentul inculpat. În conformitate cu noul text al art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, incidență în cauză, se constată că acest caz de casare a fost exclus din categoria criticilor ce se iau în examinare din oficiu de către instanța de recurs. Așa cum rezultă din textul art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc. pen., ce stabilește condițiile de formă ce trebuie îndeplinite pentru ca această critică să poată fi analizată în cadrul recursului, invocarea cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. trebuia realizată în scris, prin cererea de recurs, sau printr-un memoriu separat care trebuia depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Verificând îndeplinirea acestor condiții, Înalta Curte reține că în speță, recursul a fost declarat oral, iar memoriul conținând motivele de recurs a fost depus la dosar la 8 octombrie 2013, primul termen de judecată acordat în recurs, nu cu cinci zile înaintea acestui termen, așa cum prevede legea. În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerarea dispozițiilor art. 385 10 alin. (2) și art. 385° alin. (3) C. proc. pen., apreciază că criticile invocate, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. nu mai pot fi luate în considerare din oficiu, astfel că nu va proceda la analiza acesteia, nefiind îndeplinite condițiile formale prevăzute de textele de lege arătate. II. Procedând în conformitate cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., din oficiu, Înalta Curte va analiza cazul de casare întemeiat pe art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. care, în noua sa redactare, privește situația în care s-ar fi apucat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Prin decizia atacată, reținând că inculpatul se face vinovat de infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., instanța de apel a avut în vedere mai întâi normele legale privind sancționarea tentativei, apoi cele privind reducerea limitelor de pedeapsă în cazul infractorilor minori pentru ca, ulterior, să aplice limitelor pedepsei astfel rezultate dispozițiile art. 320 alin. (7) C. proc. pen., urmate de cele ale art. 76 C. pen., ultimele fiind atrase de incidența prevederilor legale ale art. 74 lit. a) și c) C. pen., incidente în cauză. Se reține că instanța de apel a stabilit că pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat Ia art. 174-175 lit. i) C. pen. pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 7 ani și 6 luni la 12 ani și 6 luni. În considerarea faptului că la data comiterii infracțiunii inculpatul era minor, instanța de apel a aplicat și dispozițiile art. 109 C. pen., rezultând o pedeapsa prevăzută de lege constând în închisoare de la 3 ani și 9 luni la 6 ani și 3 luni. Limitele de pedeapsă astfel stabilite au fost diminuate cu o treime, prin aplicarea dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., noile limite fiind închisoare de Ia 2 ani și 6 luni la 4 ani și 2 luni. în final, instanța de apel a stabilit pedeapsa de 2 ani închisoare cu executare în regim de detenție, dând eficiență circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen. prin aplicarea art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. Înalta Curte, luând în discuție problema ordinii aplicării dispozițiiilor legale privind tentativa, minoritatea și cauzele de reducere a pedepsei incidente în cauză, apreciază că dispozițiile privind minoritatea (art. 109 C. pen.) trebuie aplicate cu prioritate, dată fiind împrejurarea că inculpatul este minor. Se apreciază că instanța de apel trebuia să pornească de la această circumstanță care, potrivit prevederilor art. 109 alin. (1) C. pen., reduce limitele pedepselor aplicabile infractorului minor la jumătatea celor prevăzute pentru infractorul major. Așadar, prin „pedeapsă prevăzută de lege” în cazul inculpatului minor se înțelege acea pedeapsă rezultată în urma aplicării dispozițiilor art. 109 alin. (1) C. pen. Înalta Curte apreciază că minoritatea, în sistemul legii penale române, nu constituie o cauză de atenuare a pedepsei, ci este o cauză specială de diferențiere a regimului sancționator pentru această categorie distinctă, din punct de vedere uman și social, a inculpaților minori și, doar pentru simplificarea reglementării, limitele de pedeapsă au fost fixate în mod derivat, prin raportare la limitele prevăzute pentru inculpații majori. În aceeași ordine de idei, se arată că pentru minorii care răspund penal C. pen. prevede un regim sancționator special, care corespunde specificului combaterii criminalității juvenile și impune recurgerea la alte mijloace de constrângere juridică decât cele destinate infractorilor majori. Pornind de la această concepție, în art. 109 alin. (1) C. pen. se prevede că pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, limitele pedepselor reducându-se la jumătate, iar potrivit art. 109 alin. (2) C. pen., când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani, intenția legiuitorului fiind aceea de a stabili o limită maximă a pedepsei închisorii, de 20 de ani, care poate fi aplicată minorului. Prin urmare, în situația în care sunt incidente atât dispozițiile privind tentativa, cât și dispozițile referitoare la minoritate, în stabilirea limitelor de pedeapsă aplicabile se vor aplica mai întâi dispozițiile privind minoritatea (art. 109 C. pen.), iar apoi prevederile referitoare la regimul de sancționare a tentativei [art. 21 alin. (2) C. pen.]. În cauză, Înalta Curte va proceda ia individualizarea pedepselor în mai mulți pași, astfel: în primul rând, instanța va porni de la limitele de pedeapsă stabilite în cazul infracțiunilor deduse judecății, în forma consumată, așa cum sunt ele prevăzute în C. pen., dar cu aplicarea prevederilor art. 109 alin. (1) C. pen., rezultând că pentru infracțiunea de omor calificat prevăzută și pedepsită de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., limitele de pedeapsă pentru inculpatul-minor sunt de 5 ani închisoare și, respectiv, de 12,6 ani închisoare. Într-un al doilea pas, instanța de recurs se va raporta la dispozițiile art. 21 alin. (2) C. pen., privind sancționarea tentativei cu o pedeapsă cuprinsă între limitele înjumătățite ale maximului și minimului special al pedepsei rezultate după aplicarea prevederilor legale privind regimul sancționator al minorilor, iar nu asupra limitelor ordinare a pedepsei stabilite în cazul infractorilor majori. Contrar susținerilor Ministerului Public, în speță, în raport de cele anterior expuse, se constată că noile limite ale pedepsei cu închisoarea sunt situate între 2 ani și 6 luni (minim) și 6 ani și 3 luni (maxim), urmând ca, într-un al treilea pas, acestea să se reducă în baza dispozițiilor art. 320 alin. (7) C. proc. pen., rezultând în final o pedeapsă cuprinsă între minim 1 an și 8 luni și maxim 4 ani și 2 luni. În final, datorită aplicării tehnicii corecte de calcul a limitelor de pedeapsă, fiind avute în vedere efectele legale ale aplicării cu întâietate a prevederilor incidente în cazul minorității, urmate de aplicarea succesivă a celorlalte cauze de reducere a limitelor de pedeapsă incidente în speță, reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen. va avea ca efect stabilirea unei pedepse cu închisoarea situată sub minimul special de 1 an și opt luni, situație vădit favorabilă inculpatului, în raport de pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin decizia recurată. Pentru considerentele ce preced, reținând, totodată, că în cauză nu mai este incident vreun alt caz de casare care se analizează din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpatul L.E.S. împotriva deciziei penale nr. 33/A/2013 din 18 ianuarie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, va casa, în parte, decizia penală atacată și, rejudecând: În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (3) C. pen. și art. 109 C. pen., art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., art. 74 lit. a), c) C. pen. și art. 76 C. pen., va condamna pe inculpatul L.E.S. la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare, cu executare în regim de detenție. În baza art. 71 C. pen., va interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. cu titlu de pedeapsă accesorie, menținând celelalte dispoziții ale deciziei penale atacate.