ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2343/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2343/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin sentința penală cu nr. 284

din 26 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală,

în Dosarul nr. 707/1999 s-au dispus următoarele:

În baza art.

334 C. proc. pen. s-a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor,

din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. reținută în sarcina inculpaților Z.V.L.M.,

C.B.I., C.G.C. și T.S.C., în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2),

(3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art.

334 C. proc. pen. s-a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor

reținute în sarcina inculpaților Z.V.L.M. și S.D., din infracțiunea prevăzută

de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în

infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu

aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., și din infracțiunea

prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 26

raportat la art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen.

Față de

inculpatul Z.V.L.M. s-a dispus în final să execute pedeapsa cea mai grea de 7

ani închisoare, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 215 alin.

(1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26 raportat

la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea, art. 41 alin. (2) și art. 13 C.

pen. și art. 26 raportat la art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289

C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen.

Față de

inculpata S.D. s-a dispus ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani

închisoare, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 26 raportat la

art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C.

pen., art. 26 raportat la art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C.

pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., dispunându-se

încetarea procesului penal sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 215

alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13

C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc.

pen. raportat la art. 122 și 124 C. pen.

Față de

inculpații C.B.I., T.S.C., C.G.C., R.M.L. și C.J. s-a dispus condamnarea lor la

câte o pedeapsă de 3 ani închisoare sub aspectul infracțiunii prevăzută de art.

215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

procedându-se la aplicarea art. 86 C. pen. și art. 86 lit. a), b), c), d) C.

pen. în privința inculpaților C.J. și R.M.L., pe durata unui termen de

încercare de 5 ani.

Pe latură

civilă, s-a dispus prin aceeași sentință obligarea inculpatului Z.V.L.M. la

plata despăgubirilor către un nr. de 36 de părți civile prejudiciate prin infracțiunea

de înșelăciune, precum și obligarea în solidar a acestora la plata sumelor de

95.084.680 lei, contravaloarea în lei a 310.560 dolari SUA, a sumei de 10.302

DM și 894 Gbr, către partea civilă M.F.P., reprezentând impozitul pe venit și

TVA aferent veniturilor nete obținute.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție nr. 170/P/1998 din 23 februarie 1999, s-a

dispus trimiterea în judecată a inculpaților B.R.M., Z.V.M.L., S.D. pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2),

(3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., evaziune fiscală

prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin,2 C. pen.

și fals intelectual prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art.

289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33

lit. a) C. pen., și a inculpaților C.B.I., T.C.S., P.V. și C.G.C. pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C.

pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. precum și a inculpaților C.J. și

R.M.L. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3)

C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În actul de

sesizare, în esență, s-a reținut că, inculpații, în perioada 1996-1997 au

elaborat și pus în practică o strategie de inducere în eroare a părților

vătămate cărora le-a creat prejudicii mari, cu prilejul încheierii unor

contracte de Time-Share, în scopul obținerii unor venituri în valută.

S-a reținut că

elementele de înșelăciune sunt prezente pe parcursul întregului proces de

selecționare al clienților, tranzacționare și încheiere a contractelor astfel:

a) atragerea

clienților s-a tăcut în baza unor „bilete loteristice" câștigătoare sau

invitării clienților la participarea de tombole având ca obiect premii

atrăgătoare, care nu existau, în realitate, sau nu se puteau acorda;

b) inculpații

își declinau față de clienți calități nereale, în scopul unei credibilități

sporite în seriozitatea firmei și reprezentanților ei;

c) contractul

era conceput de așa manieră încât să cuprindă numai elementele generale, în

timp ce clauzele concrete, total dezavantajoase pentru clienți (privitoare la

obiectul contractului, imposibilitatea rezilierii și a restituirii prețului,

suportarea cheltuielilor de întreținere), erau cuprinse în anexă care era

prezentată astfel încât clientul să nu poată lua cunoștință de conținutul ei;

d) avantajele

prezentate de inculpați clienților erau nereale;

- societatea nu

putea garanta asigurarea vizei pentru Spania, în condițiile în care acordarea

ei se tăcea numai pe bază de invitație.

- societatea nu

asigura sprijin în revânzarea sau subînchirierea spațiului, neavând nici o

obligație în acest sens;

e) faptul că în

permanență li s-a prezentat clienților, iar aceștia și-au creat, pe această

bază, convingerea ca prin încheierea contractelor devin proprietari ai unor

spații de vacanță din Spania, când, în realitate, deveneau numai membri ai unui

club.

S-a mai reținut

că inculpații B.R.M., Z.V.M.L. și S.D. au dispus neînregistrarea în

contabilitatea SC R. SRL și a plăților făcute ceea ce a condus la plata

incompletă a obligațiilor către stat.

Cauza a suferit

mai multe cicluri procesuale, urmare a căilor de atac exercitate de Parchet și

de inculpați, de A.N.A.F. și de unele părți civile.

Astfel, inițial

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a

penală, sub nr. 707/1999.

La termenul din

08 martie 2002, Tribunalul București, Secția a II-a penală, a dispus

disjungerea cauzei față de inculpații B.R.M. și P.V., ca urmare a sesizării

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 254 alin.

(1) C. proc. pen., formându-se Dosarul cu nr. 1480/2002 pe rolul aceleiași

instanțe.

Împotriva

acestei sentințe penale au formulat apel Parchetul de pe Tribunalul București,

inculpații C.B.I., C.G.C., C.J., S.D., T.C.S., Z.V.L.M., părțile civile M.D. și

B.M. și părțile vătămate B.A.C. și B.M.

Apelul

Parchetului de pe lângă Tribunalul București a vizat nelegalitatea și

netemeinicia sentinței penale, în sensul nerespectării dispozițiilor art. 357

alin. (2) lit. c) C. proc. pen., respectiv nepronunțarea asupra tuturor

măsurilor asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale, nerespectarea

dispozițiilor art. 291 alin. (1) C. proc. pen. în sensul neîndeplinirii

procedurii de citare cu partea vătămată Stanciu Ioana și nesoluționarea laturii

civile în privința acesteia, precum și nelegalitatea pedepsei complementare a

interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. c) C. pen.

Hotărârea a mai

fost criticată și sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 348 C. proc. pen.,

în conformitate cu care se impunea desființarea înscrisurilor falsificate.

Prin Decizia

penală nr. 112 din 17 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția I-a

penală, s-au admis toate aceste apeluri declarate împotriva sentinței penale

nr. 284 din 26 februarie 2004 a Tribunalului București, secția a II-a penală,

dispunându-se desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei, spre

rejudecare, la aceeași instanță.

În motivarea

acestei decizii s-a apreciat că hotărârea instanței de fond este nelegală

deoarece partea vătămată S.I. s-a constituit parte civilă cu suma de 500 dolari

SUA în timpul procesului penal iar Tribunalul nu s-a pronunțat sub acest

aspect, fiind nelegală și modalitatea de soluționare a laturii civile în

privința părților vătămate D.M., D.V., V.I., I.M., I.E., V.E., V.D.P.V.,

constatându-se omisiunea aceleiași instanțe de a se pronunța cu privire la

partea responsabilă civilmente SC R. SRL, în condițiile în care între inculpați

și firmă au existat raporturi de prepușenie, conform art. 1000 alin. (3) C.

civ.

Cauza trimisă

spre rejudecare a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

II-a penală, sub nr. 1898/2005.

În ce privește

cauza disjunsă ce a format obiectul Dosarului nr. 1480/2002, judecata s-a

reluat ca urmare a pronunțării Curții Constituționale asupra excepției cu care

a fost sesizată, prin Decizia nr. 294 din 07 noiembrie 2002

La termenul din

19 mai 2005, în Dosarul nr. 1480/2002, Tribunalul București a pus în discuție

conexarea la acest dosar, a Dosarului nr. 1898/2005, format în vederea

rejudecării cauzei dispusă de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Astfel, prin

sentința penală nr. 765 din 26 mai 2005 a Tribunalului București, secția a II-a

penală, s-a procedat la conexarea Dosarului nr. 1898/2005 la Dosarul nr.

1480/2002 al aceleiași instanțe, iar în baza art. 333 C. proc. pen. s-a dispus

restituirea cauzei la procuror, pentru completarea urmăririi penale, pe

considerentul că din materialul probator nu - putut stabili activitatea

concretă desfășurată de fiecare inculpat în parte, se impunea audierea

inculpatului B.M.R. prin comisie rogatorie, la domiciliul său din Marea

Britanie precum și pentru lămurirea laturii civile, respectiv a urmărilor

produse de pretinsele infracțiuni reținute în sarcina fiecărui inculpat și

stabilirea patrimoniului prejudiciat.

Prin Decizia

penală cu nr. 981 din 06 iulie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a II-a penală, în Dosarul nr. 4148/2/2006 (1274/2006) au fost admise

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, partea

civilă A.N.A.F., părțile civile P.V., D.M., D.V., M.D., B.M., L.M., M.M., A.I.,

N.Ș. și A.D. împotriva sentinței penale nr. 765 din 26 mai 2005 a Tribunalului

București, secția a II-a penală, dispunându-se casarea, în parte, a sentinței

recurate și trimiterea cauzei, la aceeași instanță, pentru continuarea

judecății, fiind menținută dispoziția din sentința recurată privind conexarea.

După casare,

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București cu nr. 27339/3/2006.

Prin sentința

penală cu nr. 806/F din 22 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București,

secția La penală, în Dosarul nr. 27339/3/2006 s-au dispus următoarele:

În baza art.

334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor săvârșite de

inculpații B.R.M., Z.V.M.L., S.D., C.B.I., T.C.S., P.V. și C.G.C. din art. 13

din Legea nr. 87/94 și art. 40 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen.,

ambele cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 13 din Legea nr. 87/1994

cu aplicarea, art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. în cazul

inculpatului B.R.M. și art. 26 C. pen. rap. la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu

aplicarea art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. în cazul inculpatei

S.D.; din art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., art. 13 din Legea nr.

87/1994 și art. 40 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen. toate cu

aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. și

art. 26 C. pen. rap. la art. 13 din Legea nr. 87/1994, ambele cu aplicarea art.

13 și art. 41 alin. (2) C. pen. în cazul inculpatului Z.V.M.L. și din art. 215

alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în

art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 13 și art. 41 alin. (2)

C. pen. în cazul inculpaților C.B.I., T.C.S., P.V. și C.G.C.

În baza art. 11

pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul

B.R.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1),

(2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11

pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen. cu aplicarea art. 13 alin.

(2) C. proc. pen. au fost achitați inculpații Z.V.M.L., S.D., C.B.I., T.C.S.,

P.V., C.G.C., C.J. și I (fostă R.) M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii

prevăzută de art. 215 alin. (1),2,3 C. pen. cu aplicarea art. 13 și art. 41

alin. (2) C. pen.

În baza art. 11

pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. cu aplicarea art. 13 alin.

(3) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpaților

B.R.M., Z.V.M.L. și S.D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art.

13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 și art. 41 alin. (2) C. pen. în

cazul inculpatului B.R.M. și de art. 26 C. pen. rap. la art. 13 din Legea nr.

87/1994 cu aplicarea art. 13 și art. 41 alin. (2) C. pen., în cazul celorlalți

inculpați, s-a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale a

acestora.

S-a constatat

că inculpații Z.V.M.L. și S.D. au fost arestați preventiv de la 11 noiembrie

1998 până la 10 decembrie 1998.

În baza art. 14

rap. la art. 346 C. proc. pen. combinat cu art. 998, 1000 alin. (3) și art.

1003 C. civ. au fost obligați, în solidar, inculpații B.R.M., Z.V.M.L. și S.D.

și în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R.E. SRL să plătească M.F.P.

Publice suma de 9508 lei, echivalentul în lei al sumelor de 310.560 dolari SUA

și 894 Gbp la cursul B.N.R. de la data efectuării plății, precum și

echivalentul în lei al sumei de 10.302 DM, cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art.

346 alin. final C. proc. pen. a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă

exercitată de celelalte părți vătămate, constituite părți civile în cauză.

Au fost

menținute măsurile asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale: prin

Ordonanța nr. 170/P/1998 din 10 iunie 1998 și Ordonanța nr. 170/P/1998 din 16

iulie 1998 privind blocarea conturilor deschise la Banca Turco-Română și

conturile deschise la Banca Franco-Română partea responsabilă civilmente SC

R.E. SRL și conturile personale deschise la aceleași bănci de inculpatul

B.R.M., precum și indisponibilizarea bunurilor aparținând aceleiași părți

responsabile civilmente, conform proceselor - verbale încheiate la data de 09

iulie 1998, 13 august 1998 și 13 octombrie 1998, prin Ordonanța nr. 089 din 06

octombrie 1998 privind instituirea sechestrului asupra bunurilor aparținând

inculpatului C.B. și prin Ordonanța nr. 089 din 18 septembrie 1998 privind

instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor aparținând inculpatei S.D.

În baza art.

192 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. au fost obligați inculpații B.R.M.,

Z.V.M.L. și S.D. să plătească câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva

acestei sentințe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, inculpații B.R.M., Z.V.M., P.V., părțile civile A.N.A.F., B.M.,

C.V., D.G., I.S., I.V., M.D. și P.R.

Prin Decizia penală

nr. 345 A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală, s-au respins, în majoritate, ca tardive, apelurile declarate de părțile

civile B.M. și I.V. împotriva sentinței penale nr. 806 din data 22 octombrie

2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a I-a penală, în Dosarul nr.

27339/3/2006.

S-au respins,

ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, inculpații B.R.M., Z.V.M. și P.V., respectiv de părțile civile

A.N.A.F., C.V., D.G., I.S., M.D. și P.R. împotriva aceleiași sentințe penale.

Au fost

obligați inculpații B.R.M. și P.V., respectiv părțile civile A.N.A.F., C.V.,

D.G., I.S., M.D. P.R., B.M. și I.V. la plata sumei de câte 400 lei,

reprezentând cheltuieli judiciare, în apel, avansate de stat.

A fost obligat

inculpatul Z.V.M. la plata sumei de 800 lei reprezentând cheltuieli judiciare,

în apel, avansate de stat, din care onorariul avocatului din oficiu în sumă de

400 lei s-a avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Onorariile

avocaților din oficiu desemnați pentru intimații inculpați C.G.C., C.J. I. (R.)

și M.L., respectiv pentru părțile civile, în sumă de câte 400 lei, s-au

suportat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: In baza propriei

evaluări a probatoriului administrativ în cauză, Curtea și-a însușit punctul de

vedere al judecătorului fondului care a motivat riguros și exhaustiv, pe de o

parte, considerentele pentru care faptele incriminate de Parchet că ar fi fost

săvârșite de aceștia, nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de

înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., iar pe de

altă parte, pentru care s-a impus tragerea la răspundere penală a inculpaților

B.R.M., Z.V.M.L. și S.D. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală

prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 și 41 alin. (2)

C. pen.

Pe infracțiunea

de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.: Acuzarea

nu a adus probe suficiente pentru a-și susține informațiile potrivit cărora

clienții SC R.E. SRL nu ar fi înțeles că își cumpărau dreptul de membru la un

club de T.S. și nu un drept de proprietate tipic. Faptul că s-a acordat o

atenție deosebită unor mijloace de prezentare noi, care reprezentau tehnici de

vânzare și concepte noi pe piața românească la acea vreme, nu poate avea altă

explicație decât aceea a înțelegerii de către potențialii clienți a naturii și

condițiile produsului achiziționat, dovadă stând în acest sens că s-au căutat ca

aceștia să fie persoane suficient de mature, oameni de afaceri și cupluri.

De fapt,

rechizitoriul încearcă să demonstreze că ceea ce în realitate erau simple

tehnici de vânzare, cei drept noi pentru România acelor vremuri, dar practici

obișnuite pentru domeniul Times - Share din Europa, ar fi fost activități

infracționale. De asemenea, actul de inculpare acreditează ideea că personalul

însărcinat cu vânzările, prin folosirea de calități pe care nu le aveau

(administratori sau directori) au indus în eroare clienții, lăsându-le acestora

impresia că ar deveni proprietarii unor apartamente în Spania și aceasta în

condițiile în care sumele de bani plătite erau departe de a putea lăsa această

impresie și nici nu există nicio dovadă pertinentă care să arate că vreo

persoană a semnat contractul pentru că a fost exclusiv convinsă de poziția în

firmă sau calitatea reprezentanților firmei SC R.E. SRL.

Nemulțumirile

părților vătămate au constat în faptul că unii au susținut că au crezut că

devin proprietari (deși nu exista nicio mențiune în acest sens, fiind stipulat

clar că e vorba de folosință) iar alții că li s-a promis că pe baza acestui

contract pot obține viză pentru Spania (nici această clauză nefiind stipulată

în contract).

Esențial este

că nu există nicio persoană care să fi respectat clauzele contractuale și să nu

beneficieze de produsul achiziționat, majoritatea din cele 1000 de persoane

contractante beneficiază și în prezent de vacanțele pe care le-au contractat cu

acel prilej.

Demn de

remarcat este și faptul că sunt doar 199 de persoane care pretind că au fost

înșelate din totalul celor 1.000, astfel că este logică concluzia că numai

acestea nu puteau fi înșelate iar celelalte nu, cu atât mai mult cu cât

contractul era în limba română și avea 2 pagini, existând și posibilitatea

semnării lui ulterior, deci după o prealabilă consultare.

În concluzie,

s-a achiesat la convingerea instanței de fond că în cauză nu s-a probat

inducerea în eroare a părților vătămate cu prilejul încheierii sau executării

contractelor intervenite între părțile contractante în așa fel încât fără

această eroare părțile vătămate nu ar fi încheiat sau executat contractele în

condițiile stipulate, neînțelegerile fiind de natură civilă astfel că este

corectă soluția de achitare a inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunii

de înșelăciune.

Cu privire la

infracțiunea de evaziune fiscală, Curtea, în deplin acord cu instanța fondului

a considerat că în perioada aprilie-iulie 1997, inculpatul B.R., în calitate de

administrator și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în mod repetat, nu

a trecut în evidențele contabile toate veniturile obligatorii ale SC R.E. SRL,

ceea ce a avut drept consecințe diminuarea obligațiilor fiscale către stat, iar

coinculpații Z.V. și S.D., în aceeași perioadă, cu intenție, l-au ajutat pe

inculpatul B. să nu opereze în documentele contabile toate veniturile

obligatorii ale SC R.E. SRL.

Susținerile

inculpaților făcute sub acest aspect au fost apreciate ca fiind doar apărări

pro causa, care nu au demonstrat lipsa de netemeinicie a acuzațiilor aduse și

care au fost dovedite cu probe certe și indubitabile.

Criticile

părții civile A.N.A.F. au fost apreciate neîntemeiate pe considerentul că plata

obligațiilor fiscale accesorii decurg din lege, nefiind deci necesar ca ele să

fie acordate printr-o hotărâre judecătorească.

Cât privește

pretinsa renunțare la apel a inculpatului P.V., s-a considerat că la dosar nu

există o manifestare neechivocă și expres făcută personal sau consemnată

într-un înscris notarial autentificat, simpla afirmație a avocatului său

neavând relevanță juridică, motiv pentru care nu poate fi luată în considerare.

În opinie

separată s-a apreciat că se impune admiterea apelurilor declarate de Parchetul

de pe lângă Tribunalul București, respectiv de părțile civile C.V., D.G., I.S.,

M.D. și P.R. și condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune, achiesându-se la punctul de vedere exprimat de parchet prin

motivele de apel.

Împotriva

acestei decizii penale au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, părțile civile A.N.A.F., C.V., M.D. și B.M. și inculpatul

B.R.M.

Parchetul a

invocat cazurile de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 sub aspectul

greșitei soluționări a laturii civile, prin neobligarea inculpaților și la

plata obligațiilor fiscale accesorii și pct. 18 C. proc. pen. în ceea ce

privește soluția de achitare a tuturor inculpaților sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) (3) și (5) C.

pen., argumentele invocare în susținerea celor două motive de recurs urmând a

fi dezvoltate cu ocazia analizei căii de atac.

A.N.A.F. nu

și-a motivat recursul nici prin cererea de recurs și nici printr-un memoriu

separat, nefiind prezentă la termenul la care au avut loc dezbaterile.

Părțile civile

C.V., M.D. și B.M. au criticat soluția de achitare a inculpaților pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și

(5) C. pen. și respingerea acțiunilor civile formulate. Totodată s-a invocat și

împrejurarea că sumele la care au fost obligați cu titlu de cheltuieli

judiciare sunt total nejustificate.

Înalta Curte

constată că apelul părții civile B.M. a fost respins ca tardiv declarat, astfel

că, având în vedere că în recurs acesta nu a înțeles să critice soluția cu

privire la tardivitatea căii de atac, ci fondul cauzei, față de dispozițiile

art. 385

9

alin. ultim C. proc. pen. efectul devolutiv al recursului

acestuia este limitat doar la aspectele privind cuantumul sumei la care a fost

obligat cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Inculpatul

B.R.M. a invocat în principal cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 2 C. proc. pen. privind nelegala sesizare a instanței, în condițiile în

care nu i-a fost prezentat materialul de urmărire penală, solicitând casarea

hotărârilor și restituirea cauzei la parchet.

Un al doilea

caz de casare invocat este cel prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 10

C. proc. pen., susținând că, deși expertiza efectuată în cursul urmăririi

penale nu este completă, suma stabilită de către expert nereprezentând paguba

efectiv produsă de către inculpat, instanțele în mod greșit au respins cererea

de efectuare a unei noi expertize contabile.

În subsidiar,

s-a criticat soluția de încetare a procesului penal săvârșirea infracțiunii de

evaziune fiscală prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, arătând că textul a

fost abrogat prin Legea nr. 161/2003, și, pe de altă parte, probatoriul

administrat în cauză impunea achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. a)

sau lit. c) C. proc. pen., în condițiile în care s-a solicitat continuarea

procesului penal. Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor

formulate și a cazurilor de casare invocate, dar și din oficiu, în limitele

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. Înalta Curte constată următoarele:

Asupra

recursului formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de apel București și

părțile civile C.V., M.D.

În susținerea

cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. Parchetul a

arătat că ambele instanțe au comis o gravă eroare de fapt care a condus la

achitarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune. în acest

sens s-a arătat că inducerea și menținerea în eroare a părților vătămate

rezultă din următoarele împrejurări: părțile vătămate erau convocate în săli de

prezentare începând cu orele 15,00-16,00, astfel că se ajungea în situația ca

actele să fie încheiate la ore târzii, chiar și după miezul nopții, după

efectuarea mai multor prezentări sau vizionarea unor filme, când aceștia erau

obosiți și dezorientați de multitudinea și noutatea problemelor prezentate de

angajații firmei; atragerea clienților s-a făcut în baza unor bilete de loterie

câștigătoare sau invitării clienților la participarea de tombole având ca

obiect premii atrăgătoare, care nu existau în realitate sau care nu se puteau

acorda; în cadrul procedurii de selecția a participanților la aceste întâlniri

se foloseau datele existente la Registrul Comerțului, urmărindu-se invitarea

unor persoane cu potențial financiar, respectiv patroni de societăți comerciale,

cu profituri de peste 1.000 dolari SUA lunar; pentru atragerea la prezentări,

acestora li se expediau la domiciliu invitații, alături de pliante cu locuințe

de vacanță din Spania, Tenerife sau Insulele Canare, prin care li se aducea la

cunoștință că au câștigat un apartament în centru capitalei, o excursie în

Spania sau un autoturism dacă se vor prezenta la locul de întâlnire stabilit;

inculpații s-au folosit de calități mincinoase, respectiv funcții de conducere

inexistente în organigrama SC R.E. SRL; contractele au fost concepute în

termeni generali, neavând dispoziții clare, fiind aparent favorabile părților

vătămate, prima parte a acestora fiind intitulată „contract de vânzare

cumpărare", iar anexele erau prezentate ulterior, spre finalul întâlnirii,

la miezul nopții și conțineau clauze concrete, total dezavantajoase, care nu

permiteau rezilierea acestuia, singura modalitate prin care cumpărătorul putea

recupera banii plătiți era vânzarea sau închirierea apartamentului pe care l-a

achiziționat, litigiile urmând a fi soluționate pe cale amiabilă iar în caz

contrar de instanțele judecătorești competente din Marea Britanic

De asemenea, se

invocă împrejurarea că prețul plătit, cuprins între 4.500 și 6.000 UDS putea fi

considerat serios din perspectiva dobândirii dreptului de proprietate asupra

apartamentului, părțile vătămate având convingerea că devin proprietare, când

în realitate dobândeau numai calitatea de membrii ai clubului, având un drept

de folosință pe o perioadă determinată, precum și faptul că inculpații își

asumau obligația de a obține vizele pentru Spania și SUA.

Aceleași

critici au fost formulate și de către părțile civile.

Înalta Curte

reține că potrivit dispozițiilor art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a comis o gravă eroare de fapt,

având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau

condamnare, grava eroare presupunând o evidentă neconcordanță între situația de

fapt stabilită și conținutul probatoriului administrat, prin denaturarea

conținutului acestora.

În ceea ce

privește situația de fapt care a condus la pronunțarea hotărârii de achitare

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin.

(1), (2), (3) și (5) C. pen., Înalta Curte constată că, analizând coroborat

materialul probator administrat, instanțele au reținut următoarele:

SC R.E. SRL a

fost înființată în anul 1994 prin Hotărârea Judecătoriei Sectorului Agricol

Ilfov nr. 265 din 6 iunie 1994, fiind înregistrată la Registrul Comerțului sub

nr. J/40/l/1060/1994. Deși obiectul de activitate, conform prevederilor

statutare era vast, societatea a desfășurat numai activități de comisionar al

firmelor străine „P.E.C." din Benal Madena, Spania, „E.L." din

Birmingam, Anglia, „P.E.M.", „W.S.L." și „W.M.L. din Isle Of. Man și

„F.C." din Tenerife.

În baza a două

contracte de vânzare exclusivă încheiate de aceste firme, SC R.E. SRL avea

obligația de a vinde în România unități locative, săptămâni de time share în

mai multe stațiuni din Spania.

După preluarea

atribuțiilor de administrator general al societății, inculpatul B.R. i-a

împuternicit pe inculpați să semneze în numele său contractele de time share,

iar în cazul inculpatei S.D. și să efectueze operațiuni financiare în conturile

bancare ale societății.

Inculpații

Z.V.L.M. și S.D. au fost printre primii angajați ai societății și erau

singurele persoane care comunicau direct cu inculpatul B.R. și care aduceau la

îndeplinire deciziile acestuia, dând dispoziții în acest sens celorlalți

angajați.

Societatea în

perioada 1996-1997 era împărțită în patru departamente aflate în subordinea

administratorului de drept, inculpatul B.R., din care trei (telefonie, scrisori

și vânzări) erau conduse de inculpatul Z.V., iar cel de-al patrulea

(secretariat) era în subordinea inculpatei S.D.

Inculpatul Z.V.

a întocmit mai multe nomenclatoare cu numerele de telefon ale unor persoane,

viitori clienți, având drept criterii de selecționare cel al veniturilor și cel

al stării civile. După selectarea clienților, inculpatul înmâna câte un

nomenclator cu privire la aceștia departamentelor scrisori și telefoane ai

căror angajați asigurau contractarea și invitarea clienților la sediul

societății, de regulă, săli de protocol închiriate de la hoteluri de lux din

București (S., București sau Dorobanți) sau din țară cu prilejul caravanelor

organizate de SC R.E. SRL (Brașov, Galați, Constanța, Oradea, Iași). în baza

nomenclatoarelor cu nume și numere de telefon primite, angajații

departamentului telefoane contactau viitorul client și-l invitau la sediul

unității pentru prezentarea ofertei. Atragerea părților vătămate la aceste

prezentări s-a făcut în baza unor „bilete loteristice" câștigătoare sau

invitații la participarea de tombole.

După prezentări

ample și minuțioase, făcute pe parcursul mai multor ore, în cazul în care

clienții își manifestau acordul, aceștia erau preluați de inculpații C.B.,

T.C., P.V., C.G., C.J. și R.M.L., stabilindu-se prețul, modalitatea și

termenele de plată și se proceda la încheierea contractului și a unei anexe,

prețul putând fi achitat integral în momentul semnării sau parțial.

S-a mai arătat

că, cu ocazia prezentărilor și a semnării contractelor, o parte din inculpați

și-au atribuit funcția de director general, director administrativ, director de

vânzări pentru care nu erau investiți de societate.

Referitor la

contract, în acesta se prevedea că obiectul îl reprezintă achiziționarea

dreptului de membru al clubului P.E. Ltd, iar în anexa la contract se stabilea

că prețul achitat nu putea fi restituit cumpărătorului, în a cărei sarcină

cădeau și cheltuielile de transport, masă și taxa anuală de întreținere. Pct.

17 al anexei la contract instituia pentru cumpărător obligația de a respecta

prevederile constituției clubului P.E., semnarea contractului reprezentând o

certificare din partea clientului că își va respecta obligația asumată.

În acest fel în

perioada 01 ianuarie 1996-04 august 1997 s-au încheiat 443 de contracte

achitate integral (din care 332 în anul 1996 și 11 în anul 1997) și 234

contracte neachitate integral. La încheierea contractelor au participat 703

persoane, din care 199 au formulat plângeri penale, iar clienții care au plătit

prețul contractului, au beneficiat de săptămânile de vacanță.

Se constată

așadar că împrejurările de fapt invocate de parchet în recurs au fost reținute

și analizate de instanțe, care însă au concluzionat că fapta, în modalitatea în

care Ministerul Public o descrie, nu este prevăzută de legea penală, părțile

vătămate semnând în deplină cunoștință de cauză contracte de time-share,

prejudiciul pe care îl reclamă și eventualele neînțelegeri dintre părți fiind

de natură civilă. Ca atare, ceea ce se critică de către parchet este concluzia

la care a ajuns instanța, și nu situația de fapt, condiții în care acest motiv

de recurs va fi analizat din perspectiva cazului de casare prev. art. 385

9

alin. (1) pct. 16 teza I C. proc. pen.

Înalta Curte

constă însă niciunul din argumentele pe care parchetul își fundamentează

motivele de recurs nu este de natură să impună concluzia că părțile vătămate ar

fi fost induse în eroare și că nu ar fi cunoscut că, în realitate

achiziționează doar un drept de folosință asupra unei locuințe pe o perioadă

limitată de timp și nu un drept de proprietate.

Astfel, în ceea

ce privește faptul că atragerea clienților s-a făcut în baza unor „bilete

loteristice" câștigătoare sau invitării acestora la participarea de

tombole având ca obiect premii atrăgătoare, Înalta Curte constată că aceste

elemente de publicitate, care se folosesc și în prezent, au determinat doar

participarea părților vătămate la prezentările făcute de SC R.E. SRL, și

nicidecum cumpărarea produsului oferit de către aceasta. Niciuna dintre părțile

civile din prezenta cauză nu a arătat că a încheiat contractul din acest

considerent, fiind, de altfel, greu de imaginat că motivul determinant pentru

care o persoană investește o sumă de bani sau achiziționează un produs este

speranța în câștigarea unui premiu la o tombolă.

Aspectele

legate de prezentările ce se desfășurau pe parcursul mai multor ore și de

faptul că participanții erau selectați dintre persoanele care dispuneau de

posibilități financiare, ce dețineau societăți comerciale profitabile, vin să

demonstreze exact contrariul a ceea ce se susține în recurs. Astfel, pe de o

parte modul de prezentare al produsului nu era unul superficial, de natură a

crea confuzii, ci dimpotrivă, iar această împrejurare nu conduce în nici un caz

la bulversarea clientului, ci doar la înțelegerea exactă a naturii

contractului. Pe de altă parte, persoanele în fața cărora se făceau asemenea

prezentări erau oameni de afaceri (de regulă soț și soție), persoane cu

posibilități financiare, mature și suficient de instruite ca să înțeleagă

natura contractului pe care îl încheiau și să ia o decizie.

Împrejurarea că

inculpații S.D. și Z.V., angajați ai societății, și-au atribuit calitatea de

director general și director administrativ, deși nu fuseseră investiți în

asemenea funcții, este de asemenea lipsită de orice relevanță, întrucât

contractele nu au fost încheiate având în vedere funcțiile acestora. Esențial

este că inculpații erau angajații societății, că această societate exista și

putea vinde legal în România unități locative, săptămâni de time shere în mai

multe stațiuni din Spania, iar persoanele care au achitat contravaloarea

contractului, au beneficiat anual de săptămânile de vacanță.

Referitor la

faptul că inculpații le-ar fi creat convingerea părților vătămate că, prin

încheierea contractelor devin proprietari ai unor spații de vacanță din Spania,

se constată că o asemenea ipoteză, pe care parchetul și-a fundamentat, de

altfel, întreaga acuzație, este total exclusă, înalta Curte neputând să rețină

nici măcar un element care să justifice această concluzie.

În primul rând,

prevederile contractului nu conțineau nici un element din care rezulte, sau,

care ar fi de natură a lăsa să se înțeleagă că părțile vătămate ar fi putut

deveni proprietarii locuinței. Acesta avea clauze foarte clare în sensul că se

achiziționa „dreptul de membru al Clubului", având rubrici privind numărul

de ocupanți admiși, numărul de ocupanți de schimb, sezonul în care apartamentul

putea să fie ocupat și numărul de săptămâni de achiziție, date ce erau

completate în raport de solicitările clientului și în raport de care se

stabilea prețul final. Or, tocmai aceste elemente vin să infirme total varianta

că părțile vătămate ar fi fost induse în eroare, fiind de neînțeles cum ar fi

posibil ca, devenind proprietare, părțile vătămate să accepte ca vânzătorul să

le limiteze numărul de persoane pe care le puteau primi în apartament sau

perioada din an în care acesta putea fi ocupat.

Susținerea

parchetului că sume cuprinse între 4.500 și 6.000 dolari SUA reprezintă un preț

serios pentru apartamente cu 1-3 camere, este în afara oricărei realități,

fiind de notorietate faptul că prețul unei locuințe nu poate varia între aceste

limite nici măcar în România, cu atât mai puțin într-o stațiune de lux din

Spania. De asemenea, deși se susține că un element care a contribuit la eroarea

în care s-au aflat părțile civile era caracterul de noutate a acestui gen de

contract pe piața din România, Înalta Curte reține că, începând cu anul 1995,

Loteria Română desfășura și făcea publicitate unui program similar, intitulat

„Vila de aur", constând în câștigarea dreptului de a folosi, pe viață, o

săptămână din an, un apartament într-o vilă din stațiunea Poiana Brașov.

Referitor la

anexa contractului, care, în opinia Ministerului Public cuprindea clauze

dezavantajoase, Înalta Curte constată că acestea erau redactate pe 2 pagini, în

limba română și au fost semnate de către părțile vătămate, iar invocarea stări

de oboseală și dezorientare față de multitudinea informațiilor este total

neplauzibilă și chiar ilară. Informațiile din anexă nu erau contrare celor

prezentate în contract, erau redactate în termeni suficienți de clari, iar

faptul că părțile vătămate pierdeau suma plătită inițial dacă nu achitau

contravaloarea contractului (având însă posibilitatea să vândă sau să

închirieze apartamentul achiziționat în regim de time shere) este un element pe

care acestea l-au cunoscut și au înțeles să semneze contactul în atare

condiții.

În ceea ce

privește că împrejurarea că SC R.E. SRL nu putea garanta asigurarea vizei

pentru Spania, din examinarea conținutului contractului Înalta Curte constată

că societatea nici nu și-a luat un angajament în acest sens. De asemenea, din

probatoriul administrat rezultă că persoanele care au achitat în integralitate

suma prevăzută în contract au reușit să obțină viză pentru Spania și au

beneficiat de vacanțe, în condițiile stipulate în contractul de vânzare

cumpărare.

Concluzionând,

Înalta Curte constată că încheierea contractelor între SC R.E. SRL și părțile

civile nu este rezultatul unei prezentări deformate a realității, aspectele

invocate prin motivele de recurs nefiind elemente de inducere în eroare a

acestora din urmă, astfel că, așa cum în mod corect au constatat ambele

instanțe, fapta inculpaților nu este prevăzută de legea penală, cazul de casare

analizat nefiind incident în cauză.

Asupra

recursului formulat de inculpatul B.R.M. In ceea ce privește cazul de casare

prev. de art. 385 alin. (1) pct. 2 Cprocpen. referitor nelegala sesizare a

instanței în condițiile neprezentării materialului de urmărire penală

inculpatului B.R.M., întrucât domicilia în străinătate, Înalta Curte constată

că acest motiv de recurs nu mai poate face obiectul unei noi analize, având în

vedere existența unei decizii definitive pronunțată în cauză care a statuat

asupra acestei probleme.

În acest sens

se reține că, prin sentința penală nr. 765 din 26 mai 2005, Tribunalul

București, secția a II-a penală, a dispus restituirea cauzei la parchet,

recursul declarat de parchet fiind admis prin Decizia penală nr. 981/2006 a

Curții de Apel București, hotărârea fiind casată și cauza trimisă la aceeași

instanță pentru continuarea judecății. Curtea de apel a reținut că, deși

dispozițiile art. 254 alin. (1) C. pen. au fost declarate neconstituționale

prin Decizia Curții Constituționale nr. 294 din 7 noiembrie 2002, nu se impune

restituirea cauzei la parchet întrucât, în prezenta cauză, neprezentarea

materialului de urmărire penală are și o altă justificare, respectiv

sustragerea inculpatului de la urmărirea penală.

O altă critică

formulată de inculpat, încadrată de apărare în dispozițiile art. 385 alin. (1)

pct. 10 Cprocpen., vizează greșita respingere a cererii de efectuare a unei noi

expertize contabile.

Cazul de casare

pus în discuție de are în vedere omisiunea instanței de a se pronunța asupra

unei probe administrate sau asupra cereri esențiale și nu greșita pronunțare

asupra unei cereri, astfel că înalta Curte constată că motivul de recurs nu

poate fi circumscris acestui temei de drept, aspectele invocate urmând a fi

verificate cu ocazia analizării laturii civile a cauzei.

În ceea ce

privește fondul acuzațiilor, inculpatul a susținut în primul rând faptul că

infracțiunea pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, urmare a

împlinirii termenului de prescripție specială a răspunderi penale, respectiv

art. 13 din Legea nr. 87/1994, ar fi fost abrogată prin Legea nr. 161/2003,

astfel că se impunea achitare sa în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen.

încadrând critica în cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1)

pct. 13 C. proc. pen., care permite, în opinia instanței de recurs, și

cenzurarea hotărârilor de încetare a procesului penal în condițiile în care,

solicitându-se continuarea procesului în conformitate cu art. 13 C. proc. pen.,

instanța a ajuns la concluzia că nu este incident niciunul din cazurile prev.

de art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este

total nefondată.

Astfel, este

adevărat că prin Legea nr. 161/20034 a fost modificată Legea nr. 87/1994 și

art. 13 a fost abrogat, însă fapta nu a fost dezincriminată, aceasta

regăsindu-se în aceleași elemente în dispozițiile art. 11 pct. 1 lit. c) din

noua lege, potrivit cărora constituie infracțiune și se pedepsește cu

închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi, omisiunea în tot sau

în parte, a evidențierii în acte contabile sau în alte documente legale a

operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate. Ca atare, se

constată că există o continuitate a incriminării, solicitarea de achitare

întemeiată pe dispozițiile art. 10 lit. b) C. proc. pen. fiind neîntemeiată.

Aceeași

concluzie se impune și în ceea ce privește cererea inculpatului B.R.M. de

achitare în temeiul art. 10 lit. a) și art. 10 lit. c) C. proc. pen., analizată

prin prisma dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

(în condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, acesta a solicitat

continuarea procesului penal).

În acest sens,

Înalta Curte constată o totală concordanță între conținutul probelor și

situația de fapt reținută de instanță care a condus la stabilirea vinovăției

inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prev. de

art. 13 din Legea nr. 87/1994, respectiv concluziile raportului de expertiză

contabilă care a stabilit că o serie de venituri nu au fost înregistrate în

contabilitatea SC R.E. SRL și au avut drept consecință diminuarea taxelor și

impozitelor datorate bugetului de stat, precum și împrejurarea că inculpatul

B.R.M. a fost administratorul societății, tară să încredințeze această

activitate, în baza unui contract, unei alte persoane. De asemenea, se reține

că pentru sumele încasate în baza contractelor ce nu au fost achitate integral

nu au fost întocmite documente primare prin care contabilitatea să fie

informată și să procedeze la efectuarea înregistrărilor contabile, răspunderea

pentru organizarea activității de întocmire a documentelor justificative pentru

consemnarea operațiunilor patrimoniale revenind, în conformitate cu

dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea 82/1991, în forma în vigoare al data

faptelor, administratorului societății, respectiv inculpatului.

În ceea ce

privește latura civilă a cauzei, se constată că ambele instanțe au reținut că,

prin săvârșirea faptelor de evaziune fiscală, s-a produs bugetului de stat un

prejudiciu total de 95.084.680 lei (reprezentând impozitul pe venit și T.V.A.

aferente veniturilor nete de 440.290.060 lei obținute din contractele anulate)

și 310.560 dolari SUA, 10.302 DM, 894 Gbp (78.888,5 dolari SUA reprezentând

impozitul pe comisionul obținut în perioada 1996-1997 din contractele achitate

integral, 89.922 dolari SUA reprezentând impozitul pe salarii aferent sumei de

293.060 dolari SUA achitată angajaților sub formă de comisioane, 16.933 dolari

SUA, 10.302 DM și 894 Gbp impozitul aferent sumelor în valută transferate

ilegal în Anglia). Ca atare, s-a dispus inculpaților B.R.M., Z.V.M.L. și S.D.

în solidar, și aceștia în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R.E. SRL

la plata sumelor anterior menționate.

Înalta Curte

constată că modul de soluționare a acțiunii civile nu este corect, întrucât în

cuantumul despăgubirilor acordate A.N.A.F. au fost incluse și sume ce nu

reprezintă prejudiciu cauzat bugetului de stat prin săvârșirea infracțiunii de

evaziune fiscală.

Conform art. 13

din Legea nr. 87/1994 în forma în vigoare la data săvârșirii faptelor (care

reprezintă lege penală mai favorabilă inculpaților) evaziunea fiscală constă în

fapta de a nu evidenția prin acte contabile sau alte documente legale, în

întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli

care nu au la baza operațiuni reale, daca au avut ca urmare neplata ori

diminuarea impozitului, taxei si a contribuției.

În cauză

modalitatea în care se reține că s-a săvârșit infracțiunea este aceea a

neevidențierii în contabilitatea SC R.E. SRL a tuturor veniturilor realizate,

iar din conținutul raportului de expertiză efectuat în cursul urmăririi penale

(fila 11 și următoarele vol. 2 d.u.p.), înalta Curte reține că veniturile

realizate din activitatea desfășurată în baza contractelor de vânzare cumpărare

se grupează pe trei categorii:

- venituri

realizate din contractele executate integral, pentru care clienții au achitat

în întregime suma stabilită în contract și care au fost înregistrate în

contabilitate;

- venituri din

contracte nerealizate integral, respectiv cele pentru care clienții nu și-au

achitat în întregime obligațiile contractuale; din acestea numai o parte au

fost înregistrate în contabilitate;

- venituri de

la clienții care au achitat integral obligațiile contractuale și care

reprezentau taxe de întreținere aferente apartamentelor deținute de aceștia în

sistem time share și care nu au fost înregistrate în contabilitate ci au fost

preluate în numerar către administratorul societății, inculpatul R.M.B. și

transferate în stăinătate către grupul de firme P.E.

Înalta Curte

reține că prejudiciul cauzat bugetului de stat prin săvârșirea infracțiunii de

evaziune fiscală se constituie doar din contravaloarea impozitelor și taxele

aferente veniturilor SC R.E. SRL ce nu au fost înregistrate în contabilitatea

societății. Astfel, în primul rând trebuie exclusă suma de 78.888,5 dolari SUA

reprezentând impozitul pe comisionul obținut în perioada 1996-1997 din

contractele achitate integral, având în vedere constatările experților

contabili dar și ale D.G.C. din cadrul M.F.P., din procesul verbal de control din

31 octombrie 1997 (vol. 3 filele 36-43 d.u.p.) în sensul că sumele au fost

înregistrate în contabilitate.

În ceea ce

privește veniturile din a treia categorie, respectiv cele reprezentând taxe de

întreținere aferente apartamentelor deținute în sistem time share și care nu au

fost înregistrate în contabilitate, înalta Curte constată că aceste sume nu

constituiau venituri ale SC R.E. SRL ci ale P.E.C., astfel cum rezultă chiar

din dispozițiile contractelor time schare și că au fost transmise acestei din urmă

societăți.

În aceste

condiții, chiar dacă SC R.E. SRL nu a înregistrat sumele în contabilitate,

această împrejurare nu a condus la o diminuare a taxelor și impozitelor

datorate statului, de vreme ce societatea nu obținea nici un fel de profit din

această activitate, întreaga sumă de bani fiind virată către P.E.C. (veniturile

fiind astfel egale cu cheltuielile). Rezultă așadar, că pentru sumele încasate

cu titlu de taxă anuală de întreținere a apartamentelor nu se impunea obligarea

inculpaților la plata de 16.933 dolari SUA, 10.302 DM și 894 Gbp reprezentând

contravaloarea impozitului datorat statului.

Concluzionând,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prejudiciu cauzat bugetului de

stat urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală este constituit doar

din suma de 9.508 lei reprezentând impozitul pe venit și T.V.A. aferent

veniturilor nete obținute din contractele anulate și suma de 89.922 dolari SUA

reprezentând impozitul pe salarii achitat angajaților sub formă de comisioane,

provenind din aceleași venituri.

Ca atare, sub

acest aspect criticile formulate de către inculpatul inculpatul B.R.M. sunt

întemeiate, în cauză fiind incident cazul de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., constând în greșita aplicare a legii, prin

includerea în cuantumul despăgubirilor a unor sume de bani care nu sunt

consecința săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 13 din

Legea nr. 87/1994.

Pe cale de

consecință, se va admite recursul acestuia, și având în vedere că coinculpații

Z.V.M.L. și S.D. dar și partea responsabilă civilmente SC R.E. SRL, ce nu au

formulat recurs, din perspectiva laturii civile aparțin aceluiași grup

procesual și au un interes comun, înalta Curte va da eficiență dispozițiilor

art. 385 alin. (1) C. proc. pen. și va extinde efectele căii de atac și cu

privire la aceștia, reducând cuantumul despăgubirilor la suma anterior arătată.

În ceea ce

privește criticile formulate sub aspectul laturii civile de către Parchetul de

pe lâng