ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2343/2012

Prin sentința penală cu nr. 284 din 26 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 707/1999 s-au dispus următoarele: În baza art. 334 C. proc. pen. s-a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor, din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. reținută în sarcina inculpaților Z.V.L.M., C.B.I., C.G.C. și T.S.C., în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 334 C. proc. pen. s-a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpaților Z.V.L.M. și S.D., din infracțiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 13 C. pen., și din infracțiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen. Față de inculpatul Z.V.L.M. s-a dispus în final să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26 raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea, art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen. și art. 26 raportat la art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen.

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen. Față de inculpata S.D. s-a dispus ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 26 raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., art. 26 raportat la art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., dispunându-se încetarea procesului penal sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. raportat la art. 122 și 124 C. pen.

Față de inculpații C.B.I., T.S.C., C.G.C., R.M.L. și C.J. s-a dispus condamnarea lor la câte o pedeapsă de 3 ani închisoare sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., procedându-se la aplicarea art. 86 C. pen. și art. 86 lit. a), b), c), d) C. pen. în privința inculpaților C.J. și R.M.L., pe durata unui termen de încercare de 5 ani. Pe latură civilă, s-a dispus prin aceeași sentință obligarea inculpatului Z.V.L.M. la plata despăgubirilor către un nr. de 36 de părți civile prejudiciate prin infracțiunea de înșelăciune, precum și obligarea în solidar a acestora la plata sumelor de 95.084.680 lei, contravaloarea în lei a 310.560 dolari SUA, a sumei de 10.302 DM și 894 Gbr, către partea civilă M.F.P., reprezentând impozitul pe venit și TVA aferent veniturilor nete obținute.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție nr. 170/P/1998 din 23 februarie 1999, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților B.R.M., Z.V.M.L., S.D. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin,2 C. pen. și fals intelectual prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., și a inculpaților C.B.I., T.C.S., P.V. și C.G.C.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. precum și a inculpaților C.J. și R.M.L. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În actul de sesizare, în esență, s-a reținut că, inculpații, în perioada 1996-1997 au elaborat și pus în practică o strategie de inducere în eroare a părților vătămate cărora le-a creat prejudicii mari, cu prilejul încheierii unor contracte de Time-Share, în scopul obținerii unor venituri în valută.

S-a reținut că elementele de înșelăciune sunt prezente pe parcursul întregului proces de selecționare al clienților, tranzacționare și încheiere a contractelor astfel: a) atragerea clienților s-a tăcut în baza unor „bilete loteristice" câștigătoare sau invitării clienților la participarea de tombole având ca obiect premii atrăgătoare, care nu existau, în realitate, sau nu se puteau acorda; b) inculpații își declinau față de clienți calități nereale, în scopul unei credibilități sporite în seriozitatea firmei și reprezentanților ei; c) contractul era conceput de așa manieră încât să cuprindă numai elementele generale, în timp ce clauzele concrete, total dezavantajoase pentru clienți (privitoare la obiectul contractului, imposibilitatea rezilierii și a restituirii prețului, suportarea cheltuielilor de întreținere), erau cuprinse în anexă care era prezentată astfel încât clientul să nu poată lua cunoștință de conținutul ei; d) avantajele prezentate de inculpați clienților erau nereale; - societatea nu putea garanta asigurarea vizei pentru Spania, în condițiile în care acordarea ei se tăcea numai pe bază de invitație.

- societatea nu asigura sprijin în revânzarea sau subînchirierea spațiului, neavând nici o obligație în acest sens; e) faptul că în permanență li s-a prezentat clienților, iar aceștia și-au creat, pe această bază, convingerea ca prin încheierea contractelor devin proprietari ai unor spații de vacanță din Spania, când, în realitate, deveneau numai membri ai unui club. S-a mai reținut că inculpații B.R.M., Z.V.M.L. și S.D. au dispus neînregistrarea în contabilitatea SC R. SRL și a plăților făcute ceea ce a condus la plata incompletă a obligațiilor către stat. Cauza a suferit mai multe cicluri procesuale, urmare a căilor de atac exercitate de Parchet și de inculpați, de A.N.A.F. și de unele părți civile.

Astfel, inițial cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a penală, sub nr. 707/1999. La termenul din 08 martie 2002, Tribunalul București, Secția a II-a penală, a dispus disjungerea cauzei față de inculpații B.R.M. și P.V., ca urmare a sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 254 alin. (1) C. proc. pen., formându-se Dosarul cu nr. 1480/2002 pe rolul aceleiași instanțe. Împotriva acestei sentințe penale au formulat apel Parchetul de pe Tribunalul București, inculpații C.B.I., C.G.C., C.J., S.D., T.C.S., Z.V.L.M., părțile civile M.D. și B.M. și părțile vătămate B.A.C. și B.M. Apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul București a vizat nelegalitatea și netemeinicia sentinței penale, în sensul nerespectării dispozițiilor art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc.

pen., respectiv nepronunțarea asupra tuturor măsurilor asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale, nerespectarea dispozițiilor art. 291 alin. (1) C. proc. pen. în sensul neîndeplinirii procedurii de citare cu partea vătămată Stanciu Ioana și nesoluționarea laturii civile în privința acesteia, precum și nelegalitatea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. c) C. pen. Hotărârea a mai fost criticată și sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 348 C. proc. pen., în conformitate cu care se impunea desființarea înscrisurilor falsificate. Prin Decizia penală nr. 112 din 17 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția I-a penală, s-au admis toate aceste apeluri declarate împotriva sentinței penale nr. 284 din 26 februarie 2004 a Tribunalului București, secția a II-a penală, dispunându-se desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.

În motivarea acestei decizii s-a apreciat că hotărârea instanței de fond este nelegală deoarece partea vătămată S.I. s-a constituit parte civilă cu suma de 500 dolari SUA în timpul procesului penal iar Tribunalul nu s-a pronunțat sub acest aspect, fiind nelegală și modalitatea de soluționare a laturii civile în privința părților vătămate D.M., D.V., V.I., I.M., I.E., V.E., V.D.P.V., constatându-se omisiunea aceleiași instanțe de a se pronunța cu privire la partea responsabilă civilmente SC R. SRL, în condițiile în care între inculpați și firmă au existat raporturi de prepușenie, conform art. 1000 alin. (3) C. civ. Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a penală, sub nr. 1898/2005.

În ce privește cauza disjunsă ce a format obiectul Dosarului nr. 1480/2002, judecata s-a reluat ca urmare a pronunțării Curții Constituționale asupra excepției cu care a fost sesizată, prin Decizia nr. 294 din 07 noiembrie 2002 La termenul din 19 mai 2005, în Dosarul nr. 1480/2002, Tribunalul București a pus în discuție conexarea la acest dosar, a Dosarului nr. 1898/2005, format în vederea rejudecării cauzei dispusă de Curtea de Apel București, secția a II-a penală. Astfel, prin sentința penală nr. 765 din 26 mai 2005 a Tribunalului București, secția a II-a penală, s-a procedat la conexarea Dosarului nr. 1898/2005 la Dosarul nr. 1480/2002 al aceleiași instanțe, iar în baza art. 333 C. proc. pen.

s-a dispus restituirea cauzei la procuror, pentru completarea urmăririi penale, pe considerentul că din materialul probator nu - putut stabili activitatea concretă desfășurată de fiecare inculpat în parte, se impunea audierea inculpatului B.M.R. prin comisie rogatorie, la domiciliul său din Marea Britanie precum și pentru lămurirea laturii civile, respectiv a urmărilor produse de pretinsele infracțiuni reținute în sarcina fiecărui inculpat și stabilirea patrimoniului prejudiciat. Prin Decizia penală cu nr. 981 din 06 iulie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 4148/2/2006 (1274/2006) au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, partea civilă A.N.A.F., părțile civile P.V., D.M., D.V., M.D., B.M., L.M., M.M., A.I., N.Ș.

și A.D. împotriva sentinței penale nr. 765 din 26 mai 2005 a Tribunalului București, secția a II-a penală, dispunându-se casarea, în parte, a sentinței recurate și trimiterea cauzei, la aceeași instanță, pentru continuarea judecății, fiind menținută dispoziția din sentința recurată privind conexarea. După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București cu nr. 27339/3/2006. Prin sentința penală cu nr. 806/F din 22 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția La penală, în Dosarul nr. 27339/3/2006 s-au dispus următoarele: În baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor săvârșite de inculpații B.R.M., Z.V.M.L., S.D., C.B.I., T.C.S., P.V.

și C.G.C. din art. 13 din Legea nr. 87/94 și art. 40 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen., ambele cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea, art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. în cazul inculpatului B.R.M. și art. 26 C. pen. rap. la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. în cazul inculpatei S.D.; din art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., art. 13 din Legea nr. 87/1994 și art. 40 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen. toate cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. și art. 26 C. pen. rap. la art. 13 din Legea nr. 87/1994, ambele cu aplicarea art. 13 și art. 41 alin. (2) C. pen.

în cazul inculpatului Z.V.M.L. și din art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 13 și art. 41 alin. (2) C. pen. în cazul inculpaților C.B.I., T.C.S., P.V. și C.G.C. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul B.R.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen. cu aplicarea art. 13 alin. (2) C. proc. pen. au fost achitați inculpații Z.V.M.L., S.D., C.B.I., T.C.S., P.V., C.G.C., C.J. și I (fostă R.) M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1),2,3 C. pen.

cu aplicarea art. 13 și art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. cu aplicarea art. 13 alin. (3) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpaților B.R.M., Z.V.M.L. și S.D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 și art. 41 alin. (2) C. pen. în cazul inculpatului B.R.M. și de art. 26 C. pen. rap. la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 și art. 41 alin. (2) C. pen., în cazul celorlalți inculpați, s-a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale a acestora. S-a constatat că inculpații Z.V.M.L. și S.D. au fost arestați preventiv de la 11 noiembrie 1998 până la 10 decembrie 1998. În baza art. 14 rap.

la art. 346 C. proc. pen. combinat cu art. 998, 1000 alin. (3) și art. 1003 C. civ. au fost obligați, în solidar, inculpații B.R.M., Z.V.M.L. și S.D. și în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R.E. SRL să plătească M.F.P. Publice suma de 9508 lei, echivalentul în lei al sumelor de 310.560 dolari SUA și 894 Gbp la cursul B.N.R. de la data efectuării plății, precum și echivalentul în lei al sumei de 10.302 DM, cu titlu de despăgubiri civile. În baza art. 346 alin. final C. proc. pen. a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă exercitată de celelalte părți vătămate, constituite părți civile în cauză. Au fost menținute măsurile asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale: prin Ordonanța nr. 170/P/1998 din 10 iunie 1998 și Ordonanța nr. 170/P/1998 din 16 iulie 1998 privind blocarea conturilor deschise la Banca Turco-Română și conturile deschise la Banca Franco-Română partea responsabilă civilmente SC R.E.

SRL și conturile personale deschise la aceleași bănci de inculpatul B.R.M., precum și indisponibilizarea bunurilor aparținând aceleiași părți responsabile civilmente, conform proceselor - verbale încheiate la data de 09 iulie 1998, 13 august 1998 și 13 octombrie 1998, prin Ordonanța nr. 089 din 06 octombrie 1998 privind instituirea sechestrului asupra bunurilor aparținând inculpatului C.B. și prin Ordonanța nr. 089 din 18 septembrie 1998 privind instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor aparținând inculpatei S.D. În baza art. 192 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. au fost obligați inculpații B.R.M., Z.V.M.L. și S.D. să plătească câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat. Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpații B.R.M., Z.V.M., P.V., părțile civile A.N.A.F., B.M., C.V., D.G., I.S., I.V., M.D.

și P.R. Prin Decizia penală nr. 345 A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-au respins, în majoritate, ca tardive, apelurile declarate de părțile civile B.M. și I.V. împotriva sentinței penale nr. 806 din data 22 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a I-a penală, în Dosarul nr. 27339/3/2006. S-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpații B.R.M., Z.V.M. și P.V., respectiv de părțile civile A.N.A.F., C.V., D.G., I.S., M.D. și P.R. împotriva aceleiași sentințe penale. Au fost obligați inculpații B.R.M. și P.V., respectiv părțile civile A.N.A.F., C.V., D.G., I.S., M.D. P.R., B.M. și I.V.

la plata sumei de câte 400 lei, reprezentând cheltuieli judiciare, în apel, avansate de stat. A fost obligat inculpatul Z.V.M. la plata sumei de 800 lei reprezentând cheltuieli judiciare, în apel, avansate de stat, din care onorariul avocatului din oficiu în sumă de 400 lei s-a avansat din fondurile Ministerului Justiției. Onorariile avocaților din oficiu desemnați pentru intimații inculpați C.G.C., C.J. I. (R.) și M.L., respectiv pentru părțile civile, în sumă de câte 400 lei, s-au suportat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: In baza propriei evaluări a probatoriului administrativ în cauză, Curtea și-a însușit punctul de vedere al judecătorului fondului care a motivat riguros și exhaustiv, pe de o parte, considerentele pentru care faptele incriminate de Parchet că ar fi fost săvârșite de aceștia, nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., iar pe de altă parte, pentru care s-a impus tragerea la răspundere penală a inculpaților B.R.M., Z.V.M.L. și S.D. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 și 41 alin. (2) C. pen.

Pe infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.: Acuzarea nu a adus probe suficiente pentru a-și susține informațiile potrivit cărora clienții SC R.E. SRL nu ar fi înțeles că își cumpărau dreptul de membru la un club de T.S. și nu un drept de proprietate tipic. Faptul că s-a acordat o atenție deosebită unor mijloace de prezentare noi, care reprezentau tehnici de vânzare și concepte noi pe piața românească la acea vreme, nu poate avea altă explicație decât aceea a înțelegerii de către potențialii clienți a naturii și condițiile produsului achiziționat, dovadă stând în acest sens că s-au căutat ca aceștia să fie persoane suficient de mature, oameni de afaceri și cupluri.

De fapt, rechizitoriul încearcă să demonstreze că ceea ce în realitate erau simple tehnici de vânzare, cei drept noi pentru România acelor vremuri, dar practici obișnuite pentru domeniul Times - Share din Europa, ar fi fost activități infracționale. De asemenea, actul de inculpare acreditează ideea că personalul însărcinat cu vânzările, prin folosirea de calități pe care nu le aveau (administratori sau directori) au indus în eroare clienții, lăsându-le acestora impresia că ar deveni proprietarii unor apartamente în Spania și aceasta în condițiile în care sumele de bani plătite erau departe de a putea lăsa această impresie și nici nu există nicio dovadă pertinentă care să arate că vreo persoană a semnat contractul pentru că a fost exclusiv convinsă de poziția în firmă sau calitatea reprezentanților firmei SC R.E.

SRL. Nemulțumirile părților vătămate au constat în faptul că unii au susținut că au crezut că devin proprietari (deși nu exista nicio mențiune în acest sens, fiind stipulat clar că e vorba de folosință) iar alții că li s-a promis că pe baza acestui contract pot obține viză pentru Spania (nici această clauză nefiind stipulată în contract). Esențial este că nu există nicio persoană care să fi respectat clauzele contractuale și să nu beneficieze de produsul achiziționat, majoritatea din cele 1000 de persoane contractante beneficiază și în prezent de vacanțele pe care le-au contractat cu acel prilej. Demn de remarcat este și faptul că sunt doar 199 de persoane care pretind că au fost înșelate din totalul celor 1.000, astfel că este logică concluzia că numai acestea nu puteau fi înșelate iar celelalte nu, cu atât mai mult cu cât contractul era în limba română și avea 2 pagini, existând și posibilitatea semnării lui ulterior, deci după o prealabilă consultare.

În concluzie, s-a achiesat la convingerea instanței de fond că în cauză nu s-a probat inducerea în eroare a părților vătămate cu prilejul încheierii sau executării contractelor intervenite între părțile contractante în așa fel încât fără această eroare părțile vătămate nu ar fi încheiat sau executat contractele în condițiile stipulate, neînțelegerile fiind de natură civilă astfel că este corectă soluția de achitare a inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune. Cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală, Curtea, în deplin acord cu instanța fondului a considerat că în perioada aprilie-iulie 1997, inculpatul B.R., în calitate de administrator și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în mod repetat, nu a trecut în evidențele contabile toate veniturile obligatorii ale SC R.E.

SRL, ceea ce a avut drept consecințe diminuarea obligațiilor fiscale către stat, iar coinculpații Z.V. și S.D., în aceeași perioadă, cu intenție, l-au ajutat pe inculpatul B. să nu opereze în documentele contabile toate veniturile obligatorii ale SC R.E. SRL. Susținerile inculpaților făcute sub acest aspect au fost apreciate ca fiind doar apărări pro causa, care nu au demonstrat lipsa de netemeinicie a acuzațiilor aduse și care au fost dovedite cu probe certe și indubitabile. Criticile părții civile A.N.A.F. au fost apreciate neîntemeiate pe considerentul că plata obligațiilor fiscale accesorii decurg din lege, nefiind deci necesar ca ele să fie acordate printr-o hotărâre judecătorească.

Cât privește pretinsa renunțare la apel a inculpatului P.V., s-a considerat că la dosar nu există o manifestare neechivocă și expres făcută personal sau consemnată într-un înscris notarial autentificat, simpla afirmație a avocatului său neavând relevanță juridică, motiv pentru care nu poate fi luată în considerare. În opinie separată s-a apreciat că se impune admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, respectiv de părțile civile C.V., D.G., I.S., M.D. și P.R. și condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, achiesându-se la punctul de vedere exprimat de parchet prin motivele de apel. Împotriva acestei decizii penale au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, părțile civile A.N.A.F., C.V., M.D.

și B.M. și inculpatul B.R.M. Parchetul a invocat cazurile de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 sub aspectul greșitei soluționări a laturii civile, prin neobligarea inculpaților și la plata obligațiilor fiscale accesorii și pct. 18 C. proc. pen. în ceea ce privește soluția de achitare a tuturor inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) (3) și (5) C. pen., argumentele invocare în susținerea celor două motive de recurs urmând a fi dezvoltate cu ocazia analizei căii de atac. A.N.A.F. nu și-a motivat recursul nici prin cererea de recurs și nici printr-un memoriu separat, nefiind prezentă la termenul la care au avut loc dezbaterile. Părțile civile C.V., M.D.

și B.M. au criticat soluția de achitare a inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și respingerea acțiunilor civile formulate. Totodată s-a invocat și împrejurarea că sumele la care au fost obligați cu titlu de cheltuieli judiciare sunt total nejustificate. Înalta Curte constată că apelul părții civile B.M. a fost respins ca tardiv declarat, astfel că, având în vedere că în recurs acesta nu a înțeles să critice soluția cu privire la tardivitatea căii de atac, ci fondul cauzei, față de dispozițiile art. 385 9 alin. ultim C. proc. pen. efectul devolutiv al recursului acestuia este limitat doar la aspectele privind cuantumul sumei la care a fost obligat cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Inculpatul B.R.M. a invocat în principal cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 2 C. proc. pen. privind nelegala sesizare a instanței, în condițiile în care nu i-a fost prezentat materialul de urmărire penală, solicitând casarea hotărârilor și restituirea cauzei la parchet. Un al doilea caz de casare invocat este cel prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., susținând că, deși expertiza efectuată în cursul urmăririi penale nu este completă, suma stabilită de către expert nereprezentând paguba efectiv produsă de către inculpat, instanțele în mod greșit au respins cererea de efectuare a unei noi expertize contabile. În subsidiar, s-a criticat soluția de încetare a procesului penal săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, arătând că textul a fost abrogat prin Legea nr. 161/2003, și, pe de altă parte, probatoriul administrat în cauză impunea achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. a) sau lit. c) C. proc.

pen., în condițiile în care s-a solicitat continuarea procesului penal. Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a cazurilor de casare invocate, dar și din oficiu, în limitele art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Înalta Curte constată următoarele: Asupra recursului formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de apel București și părțile civile C.V., M.D. În susținerea cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. Parchetul a arătat că ambele instanțe au comis o gravă eroare de fapt care a condus la achitarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

în acest sens s-a arătat că inducerea și menținerea în eroare a părților vătămate rezultă din următoarele împrejurări: părțile vătămate erau convocate în săli de prezentare începând cu orele 15,00-16,00, astfel că se ajungea în situația ca actele să fie încheiate la ore târzii, chiar și după miezul nopții, după efectuarea mai multor prezentări sau vizionarea unor filme, când aceștia erau obosiți și dezorientați de multitudinea și noutatea problemelor prezentate de angajații firmei; atragerea clienților s-a făcut în baza unor bilete de loterie câștigătoare sau invitării clienților la participarea de tombole având ca obiect premii atrăgătoare, care nu existau în realitate sau care nu se puteau acorda; în cadrul procedurii de selecția a participanților la aceste întâlniri se foloseau datele existente la Registrul Comerțului, urmărindu-se invitarea unor persoane cu potențial financiar, respectiv patroni de societăți comerciale, cu profituri de peste 1.000 dolari SUA lunar; pentru atragerea la prezentări, acestora li se expediau la domiciliu invitații, alături de pliante cu locuințe de vacanță din Spania, Tenerife sau Insulele Canare, prin care li se aducea la cunoștință că au câștigat un apartament în centru capitalei, o excursie în Spania sau un autoturism dacă se vor prezenta la locul de întâlnire stabilit; inculpații s-au folosit de calități mincinoase,

respectiv funcții de conducere inexistente în organigrama SC R.E.

SRL; contractele au fost concepute în termeni generali, neavând dispoziții clare, fiind aparent favorabile părților vătămate, prima parte a acestora fiind intitulată „contract de vânzare cumpărare", iar anexele erau prezentate ulterior, spre finalul întâlnirii, la miezul nopții și conțineau clauze concrete, total dezavantajoase, care nu permiteau rezilierea acestuia, singura modalitate prin care cumpărătorul putea recupera banii plătiți era vânzarea sau închirierea apartamentului pe care l-a achiziționat, litigiile urmând a fi soluționate pe cale amiabilă iar în caz contrar de instanțele judecătorești competente din Marea Britanic De asemenea, se invocă împrejurarea că prețul plătit, cuprins între 4.500 și 6.000 UDS putea fi considerat serios din perspectiva dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentului, părțile vătămate având convingerea că devin proprietare, când în realitate dobândeau numai calitatea de membrii ai clubului, având un drept de folosință pe o perioadă determinată, precum și faptul că inculpații își asumau obligația de a obține vizele pentru Spania și SUA.

Aceleași critici au fost formulate și de către părțile civile. Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau condamnare, grava eroare presupunând o evidentă neconcordanță între situația de fapt stabilită și conținutul probatoriului administrat, prin denaturarea conținutului acestora. În ceea ce privește situația de fapt care a condus la pronunțarea hotărârii de achitare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., Înalta Curte constată că, analizând coroborat materialul probator administrat, instanțele au reținut următoarele: SC R.E.

SRL a fost înființată în anul 1994 prin Hotărârea Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov nr. 265 din 6 iunie 1994, fiind înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J/40/l/1060/1994. Deși obiectul de activitate, conform prevederilor statutare era vast, societatea a desfășurat numai activități de comisionar al firmelor străine „P.E.C." din Benal Madena, Spania, „E.L." din Birmingam, Anglia, „P.E.M.", „W.S.L." și „W.M.L. din Isle Of. Man și „F.C." din Tenerife. În baza a două contracte de vânzare exclusivă încheiate de aceste firme, SC R.E. SRL avea obligația de a vinde în România unități locative, săptămâni de time share în mai multe stațiuni din Spania. După preluarea atribuțiilor de administrator general al societății, inculpatul B.R.

i-a împuternicit pe inculpați să semneze în numele său contractele de time share, iar în cazul inculpatei S.D. și să efectueze operațiuni financiare în conturile bancare ale societății. Inculpații Z.V.L.M. și S.D. au fost printre primii angajați ai societății și erau singurele persoane care comunicau direct cu inculpatul B.R. și care aduceau la îndeplinire deciziile acestuia, dând dispoziții în acest sens celorlalți angajați. Societatea în perioada 1996-1997 era împărțită în patru departamente aflate în subordinea administratorului de drept, inculpatul B.R., din care trei (telefonie, scrisori și vânzări) erau conduse de inculpatul Z.V., iar cel de-al patrulea (secretariat) era în subordinea inculpatei S.D.

Inculpatul Z.V. a întocmit mai multe nomenclatoare cu numerele de telefon ale unor persoane, viitori clienți, având drept criterii de selecționare cel al veniturilor și cel al stării civile. După selectarea clienților, inculpatul înmâna câte un nomenclator cu privire la aceștia departamentelor scrisori și telefoane ai căror angajați asigurau contractarea și invitarea clienților la sediul societății, de regulă, săli de protocol închiriate de la hoteluri de lux din București (S., București sau Dorobanți) sau din țară cu prilejul caravanelor organizate de SC R.E. SRL (Brașov, Galați, Constanța, Oradea, Iași). în baza nomenclatoarelor cu nume și numere de telefon primite, angajații departamentului telefoane contactau viitorul client și-l invitau la sediul unității pentru prezentarea ofertei.

Atragerea părților vătămate la aceste prezentări s-a făcut în baza unor „bilete loteristice" câștigătoare sau invitații la participarea de tombole. După prezentări ample și minuțioase, făcute pe parcursul mai multor ore, în cazul în care clienții își manifestau acordul, aceștia erau preluați de inculpații C.B., T.C., P.V., C.G., C.J. și R.M.L., stabilindu-se prețul, modalitatea și termenele de plată și se proceda la încheierea contractului și a unei anexe, prețul putând fi achitat integral în momentul semnării sau parțial. S-a mai arătat că, cu ocazia prezentărilor și a semnării contractelor, o parte din inculpați și-au atribuit funcția de director general, director administrativ, director de vânzări pentru care nu erau investiți de societate.

Referitor la contract, în acesta se prevedea că obiectul îl reprezintă achiziționarea dreptului de membru al clubului P.E. Ltd, iar în anexa la contract se stabilea că prețul achitat nu putea fi restituit cumpărătorului, în a cărei sarcină cădeau și cheltuielile de transport, masă și taxa anuală de întreținere. Pct. 17 al anexei la contract instituia pentru cumpărător obligația de a respecta prevederile constituției clubului P.E., semnarea contractului reprezentând o certificare din partea clientului că își va respecta obligația asumată. În acest fel în perioada 01 ianuarie 1996-04 august 1997 s-au încheiat 443 de contracte achitate integral (din care 332 în anul 1996 și 11 în anul 1997) și 234 contracte neachitate integral.

La încheierea contractelor au participat 703 persoane, din care 199 au formulat plângeri penale, iar clienții care au plătit prețul contractului, au beneficiat de săptămânile de vacanță. Se constată așadar că împrejurările de fapt invocate de parchet în recurs au fost reținute și analizate de instanțe, care însă au concluzionat că fapta, în modalitatea în care Ministerul Public o descrie, nu este prevăzută de legea penală, părțile vătămate semnând în deplină cunoștință de cauză contracte de time-share, prejudiciul pe care îl reclamă și eventualele neînțelegeri dintre părți fiind de natură civilă. Ca atare, ceea ce se critică de către parchet este concluzia la care a ajuns instanța, și nu situația de fapt, condiții în care acest motiv de recurs va fi analizat din perspectiva cazului de casare prev. art. 385 9 alin. (1) pct. 16 teza I C. proc.

pen. Înalta Curte constă însă niciunul din argumentele pe care parchetul își fundamentează motivele de recurs nu este de natură să impună concluzia că părțile vătămate ar fi fost induse în eroare și că nu ar fi cunoscut că, în realitate achiziționează doar un drept de folosință asupra unei locuințe pe o perioadă limitată de timp și nu un drept de proprietate. Astfel, în ceea ce privește faptul că atragerea clienților s-a făcut în baza unor „bilete loteristice" câștigătoare sau invitării acestora la participarea de tombole având ca obiect premii atrăgătoare, Înalta Curte constată că aceste elemente de publicitate, care se folosesc și în prezent, au determinat doar participarea părților vătămate la prezentările făcute de SC R.E.

SRL, și nicidecum cumpărarea produsului oferit de către aceasta. Niciuna dintre părțile civile din prezenta cauză nu a arătat că a încheiat contractul din acest considerent, fiind, de altfel, greu de imaginat că motivul determinant pentru care o persoană investește o sumă de bani sau achiziționează un produs este speranța în câștigarea unui premiu la o tombolă. Aspectele legate de prezentările ce se desfășurau pe parcursul mai multor ore și de faptul că participanții erau selectați dintre persoanele care dispuneau de posibilități financiare, ce dețineau societăți comerciale profitabile, vin să demonstreze exact contrariul a ceea ce se susține în recurs. Astfel, pe de o parte modul de prezentare al produsului nu era unul superficial, de natură a crea confuzii, ci dimpotrivă, iar această împrejurare nu conduce în nici un caz la bulversarea clientului, ci doar la înțelegerea exactă a naturii contractului.

Pe de altă parte, persoanele în fața cărora se făceau asemenea prezentări erau oameni de afaceri (de regulă soț și soție), persoane cu posibilități financiare, mature și suficient de instruite ca să înțeleagă natura contractului pe care îl încheiau și să ia o decizie. Împrejurarea că inculpații S.D. și Z.V., angajați ai societății, și-au atribuit calitatea de director general și director administrativ, deși nu fuseseră investiți în asemenea funcții, este de asemenea lipsită de orice relevanță, întrucât contractele nu au fost încheiate având în vedere funcțiile acestora. Esențial este că inculpații erau angajații societății, că această societate exista și putea vinde legal în România unități locative, săptămâni de time shere în mai multe stațiuni din Spania, iar persoanele care au achitat contravaloarea contractului, au beneficiat anual de săptămânile de vacanță.

Referitor la faptul că inculpații le-ar fi creat convingerea părților vătămate că, prin încheierea contractelor devin proprietari ai unor spații de vacanță din Spania, se constată că o asemenea ipoteză, pe care parchetul și-a fundamentat, de altfel, întreaga acuzație, este total exclusă, înalta Curte neputând să rețină nici măcar un element care să justifice această concluzie. În primul rând, prevederile contractului nu conțineau nici un element din care rezulte, sau, care ar fi de natură a lăsa să se înțeleagă că părțile vătămate ar fi putut deveni proprietarii locuinței. Acesta avea clauze foarte clare în sensul că se achiziționa „dreptul de membru al Clubului", având rubrici privind numărul de ocupanți admiși, numărul de ocupanți de schimb, sezonul în care apartamentul putea să fie ocupat și numărul de săptămâni de achiziție, date ce erau completate în raport de solicitările clientului și în raport de care se stabilea prețul final.

Or, tocmai aceste elemente vin să infirme total varianta că părțile vătămate ar fi fost induse în eroare, fiind de neînțeles cum ar fi posibil ca, devenind proprietare, părțile vătămate să accepte ca vânzătorul să le limiteze numărul de persoane pe care le puteau primi în apartament sau perioada din an în care acesta putea fi ocupat. Susținerea parchetului că sume cuprinse între 4.500 și 6.000 dolari SUA reprezintă un preț serios pentru apartamente cu 1-3 camere, este în afara oricărei realități, fiind de notorietate faptul că prețul unei locuințe nu poate varia între aceste limite nici măcar în România, cu atât mai puțin într-o stațiune de lux din Spania.

De asemenea, deși se susține că un element care a contribuit la eroarea în care s-au aflat părțile civile era caracterul de noutate a acestui gen de contract pe piața din România, Înalta Curte reține că, începând cu anul 1995, Loteria Română desfășura și făcea publicitate unui program similar, intitulat „Vila de aur", constând în câștigarea dreptului de a folosi, pe viață, o săptămână din an, un apartament într-o vilă din stațiunea Poiana Brașov. Referitor la anexa contractului, care, în opinia Ministerului Public cuprindea clauze dezavantajoase, Înalta Curte constată că acestea erau redactate pe 2 pagini, în limba română și au fost semnate de către părțile vătămate, iar invocarea stări de oboseală și dezorientare față de multitudinea informațiilor este total neplauzibilă și chiar ilară.

Informațiile din anexă nu erau contrare celor prezentate în contract, erau redactate în termeni suficienți de clari, iar faptul că părțile vătămate pierdeau suma plătită inițial dacă nu achitau contravaloarea contractului (având însă posibilitatea să vândă sau să închirieze apartamentul achiziționat în regim de time shere) este un element pe care acestea l-au cunoscut și au înțeles să semneze contactul în atare condiții. În ceea ce privește că împrejurarea că SC R.E. SRL nu putea garanta asigurarea vizei pentru Spania, din examinarea conținutului contractului Înalta Curte constată că societatea nici nu și-a luat un angajament în acest sens. De asemenea, din probatoriul administrat rezultă că persoanele care au achitat în integralitate suma prevăzută în contract au reușit să obțină viză pentru Spania și au beneficiat de vacanțe, în condițiile stipulate în contractul de vânzare cumpărare.

Concluzionând, Înalta Curte constată că încheierea contractelor între SC R.E. SRL și părțile civile nu este rezultatul unei prezentări deformate a realității, aspectele invocate prin motivele de recurs nefiind elemente de inducere în eroare a acestora din urmă, astfel că, așa cum în mod corect au constatat ambele instanțe, fapta inculpaților nu este prevăzută de legea penală, cazul de casare analizat nefiind incident în cauză. Asupra recursului formulat de inculpatul B.R.M. In ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 2 Cprocpen. referitor nelegala sesizare a instanței în condițiile neprezentării materialului de urmărire penală inculpatului B.R.M., întrucât domicilia în străinătate, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu mai poate face obiectul unei noi analize, având în vedere existența unei decizii definitive pronunțată în cauză care a statuat asupra acestei probleme.

În acest sens se reține că, prin sentința penală nr. 765 din 26 mai 2005, Tribunalul București, secția a II-a penală, a dispus restituirea cauzei la parchet, recursul declarat de parchet fiind admis prin Decizia penală nr. 981/2006 a Curții de Apel București, hotărârea fiind casată și cauza trimisă la aceeași instanță pentru continuarea judecății. Curtea de apel a reținut că, deși dispozițiile art. 254 alin. (1) C. pen. au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 294 din 7 noiembrie 2002, nu se impune restituirea cauzei la parchet întrucât, în prezenta cauză, neprezentarea materialului de urmărire penală are și o altă justificare, respectiv sustragerea inculpatului de la urmărirea penală.

O altă critică formulată de inculpat, încadrată de apărare în dispozițiile art. 385 alin. (1) pct. 10 Cprocpen., vizează greșita respingere a cererii de efectuare a unei noi expertize contabile. Cazul de casare pus în discuție de are în vedere omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei probe administrate sau asupra cereri esențiale și nu greșita pronunțare asupra unei cereri, astfel că înalta Curte constată că motivul de recurs nu poate fi circumscris acestui temei de drept, aspectele invocate urmând a fi verificate cu ocazia analizării laturii civile a cauzei. În ceea ce privește fondul acuzațiilor, inculpatul a susținut în primul rând faptul că infracțiunea pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, urmare a împlinirii termenului de prescripție specială a răspunderi penale, respectiv art. 13 din Legea nr. 87/1994, ar fi fost abrogată prin Legea nr. 161/2003, astfel că se impunea achitare sa în temeiul art. 10 lit. b) C. proc.

pen. încadrând critica în cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., care permite, în opinia instanței de recurs, și cenzurarea hotărârilor de încetare a procesului penal în condițiile în care, solicitându-se continuarea procesului în conformitate cu art. 13 C. proc. pen., instanța a ajuns la concluzia că nu este incident niciunul din cazurile prev. de art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este total nefondată.

Astfel, este adevărat că prin Legea nr. 161/20034 a fost modificată Legea nr. 87/1994 și art. 13 a fost abrogat, însă fapta nu a fost dezincriminată, aceasta regăsindu-se în aceleași elemente în dispozițiile art. 11 pct. 1 lit. c) din noua lege, potrivit cărora constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi, omisiunea în tot sau în parte, a evidențierii în acte contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate. Ca atare, se constată că există o continuitate a incriminării, solicitarea de achitare întemeiată pe dispozițiile art. 10 lit. b) C. proc. pen. fiind neîntemeiată. Aceeași concluzie se impune și în ceea ce privește cererea inculpatului B.R.M.

de achitare în temeiul art. 10 lit. a) și art. 10 lit. c) C. proc. pen., analizată prin prisma dispozițiilor art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. (în condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, acesta a solicitat continuarea procesului penal). În acest sens, Înalta Curte constată o totală concordanță între conținutul probelor și situația de fapt reținută de instanță care a condus la stabilirea vinovăției inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, respectiv concluziile raportului de expertiză contabilă care a stabilit că o serie de venituri nu au fost înregistrate în contabilitatea SC R.E. SRL și au avut drept consecință diminuarea taxelor și impozitelor datorate bugetului de stat, precum și împrejurarea că inculpatul B.R.M.

a fost administratorul societății, tară să încredințeze această activitate, în baza unui contract, unei alte persoane. De asemenea, se reține că pentru sumele încasate în baza contractelor ce nu au fost achitate integral nu au fost întocmite documente primare prin care contabilitatea să fie informată și să procedeze la efectuarea înregistrărilor contabile, răspunderea pentru organizarea activității de întocmire a documentelor justificative pentru consemnarea operațiunilor patrimoniale revenind, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea 82/1991, în forma în vigoare al data faptelor, administratorului societății, respectiv inculpatului. În ceea ce privește latura civilă a cauzei, se constată că ambele instanțe au reținut că, prin săvârșirea faptelor de evaziune fiscală, s-a produs bugetului de stat un prejudiciu total de 95.084.680 lei (reprezentând impozitul pe venit și T.V.A.

aferente veniturilor nete de 440.290.060 lei obținute din contractele anulate) și 310.560 dolari SUA, 10.302 DM, 894 Gbp (78.888,5 dolari SUA reprezentând impozitul pe comisionul obținut în perioada 1996-1997 din contractele achitate integral, 89.922 dolari SUA reprezentând impozitul pe salarii aferent sumei de 293.060 dolari SUA achitată angajaților sub formă de comisioane, 16.933 dolari SUA, 10.302 DM și 894 Gbp impozitul aferent sumelor în valută transferate ilegal în Anglia). Ca atare, s-a dispus inculpaților B.R.M., Z.V.M.L. și S.D. în solidar, și aceștia în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R.E. SRL la plata sumelor anterior menționate. Înalta Curte constată că modul de soluționare a acțiunii civile nu este corect, întrucât în cuantumul despăgubirilor acordate A.N.A.F.

au fost incluse și sume ce nu reprezintă prejudiciu cauzat bugetului de stat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Conform art. 13 din Legea nr. 87/1994 în forma în vigoare la data săvârșirii faptelor (care reprezintă lege penală mai favorabilă inculpaților) evaziunea fiscală constă în fapta de a nu evidenția prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la baza operațiuni reale, daca au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei si a contribuției. În cauză modalitatea în care se reține că s-a săvârșit infracțiunea este aceea a neevidențierii în contabilitatea SC R.E.

SRL a tuturor veniturilor realizate, iar din conținutul raportului de expertiză efectuat în cursul urmăririi penale (fila 11 și următoarele vol. 2 d.u.p.), înalta Curte reține că veniturile realizate din activitatea desfășurată în baza contractelor de vânzare cumpărare se grupează pe trei categorii: - venituri realizate din contractele executate integral, pentru care clienții au achitat în întregime suma stabilită în contract și care au fost înregistrate în contabilitate; - venituri din contracte nerealizate integral, respectiv cele pentru care clienții nu și-au achitat în întregime obligațiile contractuale; din acestea numai o parte au fost înregistrate în contabilitate; - venituri de la clienții care au achitat integral obligațiile contractuale și care reprezentau taxe de întreținere aferente apartamentelor deținute de aceștia în sistem time share și care nu au fost înregistrate în contabilitate ci au fost preluate în numerar către administratorul societății, inculpatul R.M.B.

și transferate în stăinătate către grupul de firme P.E. Înalta Curte reține că prejudiciul cauzat bugetului de stat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală se constituie doar din contravaloarea impozitelor și taxele aferente veniturilor SC R.E. SRL ce nu au fost înregistrate în contabilitatea societății. Astfel, în primul rând trebuie exclusă suma de 78.888,5 dolari SUA reprezentând impozitul pe comisionul obținut în perioada 1996-1997 din contractele achitate integral, având în vedere constatările experților contabili dar și ale D.G.C. din cadrul M.F.P., din procesul verbal de control din 31 octombrie 1997 (vol. 3 filele 36-43 d.u.p.) în sensul că sumele au fost înregistrate în contabilitate.

În ceea ce privește veniturile din a treia categorie, respectiv cele reprezentând taxe de întreținere aferente apartamentelor deținute în sistem time share și care nu au fost înregistrate în contabilitate, înalta Curte constată că aceste sume nu constituiau venituri ale SC R.E. SRL ci ale P.E.C., astfel cum rezultă chiar din dispozițiile contractelor time schare și că au fost transmise acestei din urmă societăți. În aceste condiții, chiar dacă SC R.E. SRL nu a înregistrat sumele în contabilitate, această împrejurare nu a condus la o diminuare a taxelor și impozitelor datorate statului, de vreme ce societatea nu obținea nici un fel de profit din această activitate, întreaga sumă de bani fiind virată către P.E.C.

(veniturile fiind astfel egale cu cheltuielile). Rezultă așadar, că pentru sumele încasate cu titlu de taxă anuală de întreținere a apartamentelor nu se impunea obligarea inculpaților la plata de 16.933 dolari SUA, 10.302 DM și 894 Gbp reprezentând contravaloarea impozitului datorat statului. Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prejudiciu cauzat bugetului de stat urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală este constituit doar din suma de 9.508 lei reprezentând impozitul pe venit și T.V.A. aferent veniturilor nete obținute din contractele anulate și suma de 89.922 dolari SUA reprezentând impozitul pe salarii achitat angajaților sub formă de comisioane, provenind din aceleași venituri.

Ca atare, sub acest aspect criticile formulate de către inculpatul inculpatul B.R.M. sunt întemeiate, în cauză fiind incident cazul de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., constând în greșita aplicare a legii, prin includerea în cuantumul despăgubirilor a unor sume de bani care nu sunt consecința săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994. Pe cale de consecință, se va admite recursul acestuia, și având în vedere că coinculpații Z.V.M.L. și S.D. dar și partea responsabilă civilmente SC R.E. SRL, ce nu au formulat recurs, din perspectiva laturii civile aparțin aceluiași grup procesual și au un interes comun, înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 385 alin. (1) C. proc.

pen. și va extinde efectele căii de atac și cu privire la aceștia, reducând cuantumul despăgubirilor la suma anterior arătată. În ceea ce privește criticile formulate sub aspectul laturii civile de către Parchetul de pe lâng