ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1863/2014

Prin Sentința nr. 1424 pronunțată în data de 7 aprilie 2011, Tribunalul Buzău, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, a respins acțiunea comercială formulată de reclamanta SC P.C. SRL Râmnicu Sărat în contradictoriu cu pârâții SC V. SRL Râmnicu Sărat și Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 RON. Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut în principal că prin Încheierea din 13 februarie 1992 a Judecătoriei Râmnicu Sărat a fost admisă cererea asociaților E.M., A.E. și E.A.A.

privind înscrierea actului autentic nr. X1/1992 al Notariatului de Stat Local Râmnicu Sărat, privitor la constituirea SNC "E.A." cu emblema "E.T." cu sediul în Râmnicu Sărat, județul Buzău, în Registrul Comerțului și la Administrația Finanțelor Publice Buzău, prin actul adițional la contractul de societate autentificat sub nr. X1/1992, cei trei asociați au convenit la transformarea societății în societate cu răspundere limitată, societatea purtând denumirea P.C. SRL și sediul în Râmnicu Sărat, ulterior, în anul 1994 prin actul adițional autentificat sub nr. X2 din 26 mai 1994, asociații, de comun acord, au aprobat cererea de retragere a asociatului E.M., iar părțile sale sociale în valoare de 35.000 RON au fost transmise prin vânzare asociaților A.E.

și E.A.A., iar în noiembrie 1995, E.M. și E.A.A. au constituit SC E.P. SNC având ca punct de lucru stația de benzină în litigiu, iar ca aport social la capitalul social al SC E.P. SNC, E.M. a adus rezervoare și pompe de benzină. Construcția stației de benzină s-a făcut pe terenul în suprafață de 1.700 mp, situat în municipiul Râmnicu Sărat, având la bază Contractul de concesiune din 8 iulie 1992, ca aport la capitalul social al SC E.P. SNC, asociatul E.M. aducând stația de benzină în litigiu și rezervoarele corespunzătoare. Ulterior, prin Sentința penală nr. 714 din 8 decembrie 2000 a Tribunalului Buzău s-a constatat că actul juridic prin care se atestă proprietatea lui E.M. asupra rezervoarelor și pompelor de benzină aduse ca aport în natură este nul.

Pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, în calitatea de creditor bugetar, pentru realizarea creanțelor bugetare în sumă de 259.340,2 RON datorate de debitorul SC E.P. SNC a întreprins forme de executare împotriva debitorului, procedând la organizarea de licitație publică, astfel imobilul a fost scos la licitație și evaluat la suma de 210.128,4 RON. Între reclamantă și SC E.P. SNC au existat mai multe litigii, în final fiind admisă acțiunea în revendicare a stației de benzină, însă reclamanta nu a efectuat nicio mențiune la registrul de carte funciară, iar omisiunea acestei înscrieri a avut ca efect ocrotirea dobânditorului de bună-credință, respectiv al pârâtei SC V. SRL la momentul adjudecării bunului litigios.

Prin scoaterea la vânzare de către pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat a imobilului nu s-a urmărit producerea unei pagube în patrimoniul reclamantei, ci recuperarea creanței datorate bugetului de stat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC P.C. SRL și pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat. Prin Decizia nr. 79 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția netimbrării apelului pârâtei Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat împotriva Sentinței comerciale nr. 1424 din 7 aprilie 2011 a Tribunalului Buzău, secția comercială și de contencios administrativ, și a respins ca nefondat apelul reclamantei SC P.C.

SRL împotriva aceleiași sentințe comerciale. Atât reclamanta SC P.C. SRL, cât și pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat au declarat recurs împotriva acestei decizii, iar prin Decizia nr. 1950 din 5 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-au admis recursurile și s-a dispus, în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 pct. 5 C. proc. civ., casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Ploiești la data de 5 septembrie 2012 sub nr. 3981/114/2007, iar ulterior, după admiterea cererilor de abținere formulate de completul de judecată ce a pronunțat inițial sentința a fost repartizat aleatoriu sub nr. 3981/114/2007*.

Prin Decizia civilă nr. 104 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta SC P.C. SRL și pârâta Administrația Finanțelor Publice, împotriva Sentinței nr. 1424, pronunțată în data de 7 aprilie 2011 de Tribunalul Buzău. În motivarea acestei decizii, curtea de apel a reținut că instanța de fond a reținut corect situația de fapt, raportat la înscrisurile existente la dosarul cauzei și a dat o interpretare corectă probatoriului administrat. Referitor la susținerile ce vizează existența Adresei nr. 14669 din 21 octombrie 2002 prin care societatea apelantă a solicitat suspendarea licitației cu privire la bunul în cauză, întrucât acesta îi aparținea reclamantei, și nu SC E.P.

SNC, instanța de apel a apreciat că nu sunt relevante în condițiile în care documentația existentă la dosar atestă o cu totul altă situație de fapt, partea având posibilități legale de a se opune de care însă nu a uzat, iar înscrisurile depuse nu erau opozabile Administrației Financiare care executa o creanță bugetară. Relativ la Notificarea nr. 65 din 11 noiembrie 2012, expediată prin executor judecătoresc și contestația la executare formulată împotriva Procesului-verbal de licitație nr. 8741 din 21 octombrie 2002, instanța de apel a apreciat că acestea sunt posterioare licitației desfășurate, imobilul fiind adjudecat potrivit Procesului-verbal nr. 1741 din 21 octombrie 2002. Instanța de apel a statuat că este de necontestat faptul că între SC E.P.

SNC și SC P.C. SRL a existat o serie de litigii, însă acestea nu au fost notate în cartea funciară, nefiind opozabile terților, neproducând efecte asupra acestora. De asemenea, nu au fost reținute nici susținerile cu privire la activitatea desfășurată de pârâta SC V. SRL relativ la lucrările efectuate, expuse în motivarea apelului, în condițiile în care demersurile demarate de aceasta, lucrările efectuate sunt justificate prin înscrisuri, fiind respinsă contestația la executare prin Sentința civilă nr. 1926 pronunțată în data de 12 noiembrie 2002 de Judecătoria Râmnicu Sărat, pârâta SC V. SRL având autorizația de desființare a stației de benzină din 18 iunie 2004 și autorizația de construire din 23 iunie 2004, context în care nu se poate reține vreo culpă în sarcina acesteia.

Instanța de apel a constatat că probele administrate au dovedit că pârâta SC V. SRL a fost un dobânditor de bună-credință, fiind un terț în cadrul litigiilor desfășurate între SC P.C. SRL și SC E.P. SNC, neputându-se reține vreo culpă a sa în desfășurarea licitației și adjudecarea imobilului. Totodată, curtea de apel a reținut că probele administrate nu dovedesc îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, în sensul existenței unei fapte culpabile, astfel cum susține apelanta, intimata-pârâtă acționând ca un dobânditor de bună-credință care își exercită prerogativele depunând înscrisuri ce justifică acțiunile întreprinse, respectiv autorizațiile de demolare, de construire emise de autorități, apelanta-reclamantă nefiind suficient de diligentă în notarea litigiilor la cartea funciară spre a le face opozabile terților.

Nu au fost reținute nici afirmațiile cu privire la convenția unor părți, a relei-credințe nesusținute și neargumentate probator, iar cu privire la cele două fapte culpabile ilicite invocate, înstrăinarea nelegală și demolarea abuzivă s-a constatat că nu sunt susținute probator în condițiile în care s-a demonstrat că intimata-pârâtă SC V. SRL a fost un dobânditor de bună-credință, la momentul adjudecării bunului nefiind notat niciun litigiu la cartea funciară, inopozabil terților în atare situație, demolarea realizându-se în condițiile existenței unei autorizații de demolare emise de autorități.

În ceea ce privește critica Administrației Finanțelor Publice prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de aceasta, curtea de apel a apreciat că în mod corect instanța de fond a respins-o ca fiind neîntemeiată în condițiile în care această parte a organizat licitația relativ la imobilul în discuție ce a generat litigiul, executând creanțe bugetare, hotărârea urmând a-i fi opozabilă. Împotriva modului de soluționare a apelului reclamanta a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., cu solicitarea modificării în tot a hotărârii în sensul admiterii apelului și pe fondul cauzei admiterea acțiunii precizate.

În motivarea recursului s-au prezentat, în mod detaliat, etapele anterioare ale desfășurării judecății, începând cu data înregistrării cererii de chemare în judecată, în anul 2007, pe rolul instanței și continuând cu toate hotărârile pronunțate în cauză, inclusiv considerentele care au stat la baza adoptării unora dintre soluții. 1. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia pronunțată de instanța de apel în rejudecare, dezvoltând următoarele argumente: Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 315 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ. și a dispozițiilor Legii nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară și a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii cât privește fapta ilicită, reținând că la demolarea stației de benzină proprietatea reclamantei nu se poate reține vreo culpă a pârâtei.

Recurenta a susținut că instanța de apel în rejudecare nu a respectat îndrumările deciziei de casare și, fără a manifesta absolut în niciun fel rolul activ, a examinat doar două critici privind condițiile vânzării la licitație, fără a răspunde criticilor privind condițiile și împrejurările demolării stației de benzină. Recurenta a arătat că deși instanța de apel a reținut culpa sa în sensul că nu a făcut mențiune în cartea funciară privind litigiile cu SC E.P. SRL, nu a observat faptul că imobilul nu avea carte funciară deschisă, întrucât Legea nr. 7/1996 a devenit aplicabilă în anul 1998, când era în desfășurare litigiul și nici faptul că terenul de sub construcție nu era proprietatea reclamantei și nici a societății E.P.

SRL, ci a Primăriei Râmnicu Sărat. Recurenta a apreciat că soluția instanței de apel este nelegală și în ceea ce privește consecințele unei notări a litigiului în cartea funciară, care nu atrage consecința unei interdicții la vânzare, distincția fiind făcută de art. 4 lit. o) din Legea nr. 7/1996. În acest context, recurenta a considerat că instanța de apel a fost în eroare cu privire la natura chestiunii deduse judecății (motiv care poate fi încadrat în opinia sa și în pct. 8 al art. 304 C. proc.

civ.), în sensul că nu s-a solicitat ratificarea sau desființarea vânzării la licitație consacrată prin Procesul-verbal de licitație din 21 octombrie 2002 (acesta împreună cu toate formele de executare fiind anulate în mod irevocabil prin Decizia nr. 931 din 22 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești), ci să constate culpa, sub aspectul atitudinii subiective a părților la momentul licitației, în concret dacă aveau sau ar fi trebuit să aibă prefigurarea că vând, respectiv cumpără bunul altuia. Astfel, nu are importanță modalitatea în care pârâtele au luat cunoștință despre litigiul existent, adevărata situație de fapt, important este ca acestea să o fi cunoscut. Contrar argumentelor reținute de instanța de apel, recurenta a mai susținut și faptul că stația de benzină proprietatea sa a fost demolată de către pârâta SC V. SRL înainte ca aceasta să fi solicitat eliberarea unei autorizații de demolare.

De asemenea, a susținut că instanța de apel nu a analizat apărările reclamantei privind încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții care stipulează că executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare. În mod greșit instanța de apel a reținut faptul că autorizația din 18 iunie 2004 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale în materie, ignorând Decizia penală nr. 372 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava, care constată săvârșirea infracțiunii de fals în declarații și anulează Declarația autentificată sub nr. 2288 din 15 iunie 2004, care a stat la baza autorizației menționate.

Nu în ultimul rând, recurenta a arătat că Sentința civilă nr. 1926 din 12 noiembrie 2002 invocată de instanța de apel drept argument al bunei-credințe a pârâtei, a fost desființată prin Decizia civilă nr. 63 din 24 mai 2004 a Tribunalului Buzău, această din urmă hotărâre și iminența repunerii părților în situația anterioară fiind elementele care au determinat-o pe pârâtă la demolarea stației de benzină proprietatea reclamantei și edificarea alteia. 2. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu este motivată, cea mai mare parte a motivării fiind ocupată de argumentația notării litigiului în cartea funciară. Practic, a arătat recurenta, din cele 9 motive distincte și explicite de apel, instanța a analizat superficial doar cele privind depunerea cererii de sistare a licitației și "buna-credință" a pârâtei SC V. SRL.

Împotriva acestui recurs a formulat întâmpinare pârâta SC V. SRL, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei pronunțate de instanța de apel. Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați a formulat întâmpinare prin care a arătat că în urma reorganizării activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală s-a subrogat în drepturile Administrației Finanțelor Publice Râmnicu Sărat. Analizând recursul, Înalta Curte îl consideră fondat și îl va admite, cu consecința casării hotărârii date în apel și trimiterii cauzei la aceeași instanță, pentru considerentele ce vor fi redate în cele ce urmează. Cum s-a arătat în precedent, prima instanță de recurs a casat decizia atacată pentru stabilirea corectă a situației de fapt și de drept, constatând că sunt îndeplinite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar, potrivit alin. (3) din același text de lege, în rejudecare, instanța de fond va soluționa cauza ținând seama de toate motivele invocate în fața instanței a cărei hotărâre a fost casată.

În esență, motivele de apel vizau faptul că instanța nu a analizat buna-credință sau dimpotrivă culpa pârâtei la momentul faptului ilicit constând în demolarea stației de benzină și construirea stației proprii (și nu la momentul ulterior al emiterii autorizațiilor) și faptul că lipsește motivarea hotărârii cu privire la aspectul că nu s-ar fi dovedit legătura de cauzalitate dintre prejudiciul reclamantei și faptele ilicite, precum și greșita interpretare a dispozițiilor Legii nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară și încălcarea de către pârâta SC V. SRL a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții. În rejudecare, instanța de apel nu a lămurit aceste aspecte, confirmând, fără o motivare pertinentă și fără administrarea probelor corespunzătoare, soluția primei instanțe, prin care s-a dispus respingerea acțiunii reclamantei.

Astfel, critica recurentei privind aplicarea greșită a legii în ceea ce privește existența faptei ilicite este fondată, deoarece instanța de apel nu a intrat practic în cercetarea fondului, neanalizând condițiile de admisibilitate a art. 998 - 999 C. civ., considerând doar că probele administrate nu dovedesc existența unei fapte cuplabile și că intimata -pârâtă este un dobânditor de bună-credință. Cu privire la fapta ilicită, aceasta are un caracter obiectiv și reprezintă orice faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. Din lucrările dosarului rezultă că, în cauză, existența faptelor ilicite și caracterul ilicit al acestora au fost stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat.

Astfel, în Dosarul nr. 2822/2002 al Judecătoriei Râmnicu Sărat având ca obiect contestație la executare împotriva Procesului-verbal de licitație nr. 8741 din 21 octombrie 2002, pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat a avut calitatea de parte, astfel că aceasta cunoștea situația litigioasă a dreptului de proprietate al SC P.C. SRL. Totodată, Sentința civilă nr. 1926 din 12 noiembrie 2002 invocată de instanța de apel în rejudecare drept argument al bunei-credințe a pârâtei SC V. SRL, a fost desființată prin Decizia civilă nr. 931 din 22 iunie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, cu consecința anulării Procesului-verbal de licitație nr. 8741 din 21 octombrie 2002, prin care s-a înstrăinat stația de benzină.

De asemenea, în paralel, reclamanta a promovat și o cerere de sistare a lucrărilor pe cale de ordonanță președințială care a fost admisă prin Sentința nr. 607 din 1 iunie 2004 a Tribunalului Buzău, executorie, pronunțată în Dosarul nr. 929/2004, în contradictoriu cu pârâta SC V. SRL. În aceste condiții, la data de 15 iunie 2004, ulterior pronunțării ordonanței de sistare a lucrărilor a fost înregistrată la Primăria Râmnicu Sărat sub nr. 12485 cererea de autorizare a desființării stației de benzină, cerere aprobată prin eliberarea Autorizării de desființare din 18 iunie 2004, tot ulterior pârâta obținând și Autorizația de construire din 23 iunie 2004 pentru noua stație de benzină. Aceste autorizații au fost obținute în baza Declarației pe propria răspundere din 15 iunie 2004 în care se afirma faptul că stația de benzină nu face obiectul niciunui litigiu.

Prin Decizia penală nr. 372 din 14 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava s-a constatat că fapta inculpatei H.T. privitoare la Declarația pe proprie răspundere din 15 iunie 2004 întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații, fiind anulată această declarație. În consecință, Înalta Curte constată că argumentele avute în vedere de instanța de apel în aprecierea faptelor culpabile ilicite invocate de reclamantă nu sunt susținute în mod indubitabil prin probele administrate în cauză. Prin urmare, instanța de apel în mod greșit a reținut că, în speță, nu poate fi reținută condiția privind existența unor fapte ilicite constând în încălcarea dreptului subiectiv al reclamantei.

Este necesar, în condițiile existenței faptelor ilicite, să fie casată decizia pronunțată de instanța de apel pentru stabilirea corectă a situației de fapt și pentru administrarea probelor în vederea stabilirii existenței cumulative a celorlalte aspecte ale răspunderii civile delictuale conform dispozițiilor art. 998 C. civ. De aceea, prin dispoziția de casare aplicată conform art. 312 alin. (6 1 ) C. proc. civ., instanța de apel este obligată să urmărească limitele casării în raport cu chestiunile de drept dezlegate prin această decizie și să rejudece cauza din nou, ținând seama de toate motivele invocate de părți în fața instanței a cărei hotărâre a fost casată, potrivit art. 315 alin. (1) - (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC P.C. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 104 din 13 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2014. Procesat de GGC - AZ