ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1863/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1863/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin Sentința nr. 1424 pronunțată în data de

7 aprilie 2011, Tribunalul Buzău, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată

de către pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, a respins

acțiunea comercială formulată de reclamanta SC P.C. SRL Râmnicu Sărat în

contradictoriu cu pârâții SC V. SRL Râmnicu Sărat și Administrația Finanțelor

Publice Râmnicu Sărat și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 2.500 RON.

Cu privire la fondul

cauzei, tribunalul a reținut în principal că prin Încheierea din 13 februarie

1992 a Judecătoriei Râmnicu Sărat a fost admisă cererea asociaților E.M., A.E.

și E.A.A. privind înscrierea actului autentic nr. X1/1992 al Notariatului de

Stat Local Râmnicu Sărat, privitor la constituirea SNC "E.A." cu

emblema "E.T." cu sediul în Râmnicu Sărat, județul Buzău, în

Registrul Comerțului și la Administrația Finanțelor Publice Buzău, prin actul

adițional la contractul de societate autentificat sub nr. X1/1992, cei trei

asociați au convenit la transformarea societății în societate cu răspundere

limitată, societatea purtând denumirea P.C. SRL și sediul în Râmnicu Sărat,

ulterior, în anul 1994 prin actul adițional autentificat sub nr. X2 din 26 mai

1994, asociații, de comun acord, au aprobat cererea de retragere a asociatului

E.M., iar părțile sale sociale în valoare de 35.000 RON au fost transmise prin

vânzare asociaților A.E. și E.A.A., iar în noiembrie 1995, E.M. și E.A.A. au

constituit SC E.P. SNC având ca punct de lucru stația de benzină în litigiu,

iar ca aport social la capitalul social al SC E.P. SNC, E.M. a adus rezervoare

și pompe de benzină.

Construcția stației

de benzină s-a făcut pe terenul în suprafață de 1.700 mp, situat în municipiul

Râmnicu Sărat, având la bază Contractul de concesiune din 8 iulie 1992, ca

aport la capitalul social al SC E.P. SNC, asociatul E.M. aducând stația de

benzină în litigiu și rezervoarele corespunzătoare. Ulterior, prin Sentința

penală nr. 714 din 8 decembrie 2000 a Tribunalului Buzău s-a constatat că actul

juridic prin care se atestă proprietatea lui E.M. asupra rezervoarelor și

pompelor de benzină aduse ca aport în natură este nul.

Pârâta Administrația

Finanțelor Publice Râmnicu Sărat, în calitatea de creditor bugetar, pentru

realizarea creanțelor bugetare în sumă de 259.340,2 RON datorate de debitorul

SC E.P. SNC a întreprins forme de executare împotriva debitorului, procedând la

organizarea de licitație publică, astfel imobilul a fost scos la licitație și

evaluat la suma de 210.128,4 RON.

Între reclamantă și

SC E.P. SNC au existat mai multe litigii, în final fiind admisă acțiunea în

revendicare a stației de benzină, însă reclamanta nu a efectuat nicio mențiune

la registrul de carte funciară, iar omisiunea acestei înscrieri a avut ca efect

ocrotirea dobânditorului de bună-credință, respectiv al pârâtei SC V. SRL la

momentul adjudecării bunului litigios.

Prin scoaterea la

vânzare de către pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat a

imobilului nu s-a urmărit producerea unei pagube în patrimoniul reclamantei, ci

recuperarea creanței datorate bugetului de stat.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta SC P.C. SRL și pârâta Administrația

Finanțelor Publice Râmnicu Sărat.

Prin Decizia nr. 79

din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, a admis excepția netimbrării apelului

pârâtei Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat împotriva Sentinței

comerciale nr. 1424 din 7 aprilie 2011 a Tribunalului Buzău, secția comercială

și de contencios administrativ, și a respins ca nefondat apelul reclamantei SC

P.C. SRL împotriva aceleiași sentințe comerciale.

Atât reclamanta SC

P.C. SRL, cât și pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat au

declarat recurs împotriva acestei decizii, iar prin Decizia nr. 1950 din 5

aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a

civilă, s-au admis recursurile și s-a dispus, în temeiul art. 304 pct. 9

raportat la art. 312 pct. 5 C. proc. civ., casarea deciziei atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Dosarul a fost

înregistrat la Curtea de Apel Ploiești la data de 5 septembrie 2012 sub nr.

3981/114/2007, iar ulterior, după admiterea cererilor de abținere formulate de

completul de judecată ce a pronunțat inițial sentința a fost repartizat aleatoriu

sub nr. 3981/114/2007*.

Prin Decizia civilă

nr. 104 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au respins ca nefondate

apelurile declarate de reclamanta SC P.C. SRL și pârâta Administrația

Finanțelor Publice, împotriva Sentinței nr. 1424, pronunțată în data de 7

aprilie 2011 de Tribunalul Buzău.

În motivarea acestei

decizii, curtea de apel a reținut că instanța de fond a reținut corect situația

de fapt, raportat la înscrisurile existente la dosarul cauzei și a dat o

interpretare corectă probatoriului administrat.

Referitor la

susținerile ce vizează existența Adresei nr. 14669 din 21 octombrie 2002 prin

care societatea apelantă a solicitat suspendarea licitației cu privire la bunul

în cauză, întrucât acesta îi aparținea reclamantei, și nu SC E.P. SNC, instanța

de apel a apreciat că nu sunt relevante în condițiile în care documentația

existentă la dosar atestă o cu totul altă situație de fapt, partea având

posibilități legale de a se opune de care însă nu a uzat, iar înscrisurile

depuse nu erau opozabile Administrației Financiare care executa o creanță

bugetară.

Relativ la

Notificarea nr. 65 din 11 noiembrie 2012, expediată prin executor judecătoresc

și contestația la executare formulată împotriva Procesului-verbal de licitație

nr. 8741 din 21 octombrie 2002, instanța de apel a apreciat că acestea sunt

posterioare licitației desfășurate, imobilul fiind adjudecat potrivit

Procesului-verbal nr. 1741 din 21 octombrie 2002.

Instanța de apel a

statuat că este de necontestat faptul că între SC E.P. SNC și SC P.C. SRL a

existat o serie de litigii, însă acestea nu au fost notate în cartea funciară,

nefiind opozabile terților, neproducând efecte asupra acestora.

De asemenea, nu au

fost reținute nici susținerile cu privire la activitatea desfășurată de pârâta

SC V. SRL relativ la lucrările efectuate, expuse în motivarea apelului, în

condițiile în care demersurile demarate de aceasta, lucrările efectuate sunt

justificate prin înscrisuri, fiind respinsă contestația la executare prin

Sentința civilă nr. 1926 pronunțată în data de 12 noiembrie 2002 de Judecătoria

Râmnicu Sărat, pârâta SC V. SRL având autorizația de desființare a stației de

benzină din 18 iunie 2004 și autorizația de construire din 23 iunie 2004,

context în care nu se poate reține vreo culpă în sarcina acesteia.

Instanța de apel a

constatat că probele administrate au dovedit că pârâta SC V. SRL a fost un

dobânditor de bună-credință, fiind un terț în cadrul litigiilor desfășurate

între SC P.C. SRL și SC E.P. SNC, neputându-se reține vreo culpă a sa în

desfășurarea licitației și adjudecarea imobilului.

Totodată, curtea de

apel a reținut că probele administrate nu dovedesc îndeplinirea condițiilor

răspunderii civile delictuale, în sensul existenței unei fapte culpabile,

astfel cum susține apelanta, intimata-pârâtă acționând ca un dobânditor de

bună-credință care își exercită prerogativele depunând înscrisuri ce justifică

acțiunile întreprinse, respectiv autorizațiile de demolare, de construire emise

de autorități, apelanta-reclamantă nefiind suficient de diligentă în notarea

litigiilor la cartea funciară spre a le face opozabile terților.

Nu au fost reținute

nici afirmațiile cu privire la convenția unor părți, a relei-credințe nesusținute

și neargumentate probator, iar cu privire la cele două fapte culpabile ilicite

invocate, înstrăinarea nelegală și demolarea abuzivă s-a constatat că nu sunt

susținute probator în condițiile în care s-a demonstrat că intimata-pârâtă SC

V. SRL a fost un dobânditor de bună-credință, la momentul adjudecării bunului

nefiind notat niciun litigiu la cartea funciară, inopozabil terților în atare

situație, demolarea realizându-se în condițiile existenței unei autorizații de

demolare emise de autorități.

În ceea ce privește

critica Administrației Finanțelor Publice prin care a solicitat admiterea

excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de aceasta, curtea de

apel a apreciat că în mod corect instanța de fond a respins-o ca fiind

neîntemeiată în condițiile în care această parte a organizat licitația relativ

la imobilul în discuție ce a generat litigiul, executând creanțe bugetare,

hotărârea urmând a-i fi opozabilă.

Împotriva modului de

soluționare a apelului reclamanta a declarat recurs, invocând dispozițiile art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., cu solicitarea modificării în tot a hotărârii

în sensul admiterii apelului și pe fondul cauzei admiterea acțiunii precizate.

În motivarea

recursului s-au prezentat, în mod detaliat, etapele anterioare ale desfășurării

judecății, începând cu data înregistrării cererii de chemare în judecată, în

anul 2007, pe rolul instanței și continuând cu toate hotărârile pronunțate în

cauză, inclusiv considerentele care au stat la baza adoptării unora dintre

soluții.

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia

pronunțată de instanța de apel în rejudecare, dezvoltând următoarele argumente:

Hotărârea a fost

pronunțată cu încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 315 alin. (1) și

alin. (3) C. proc. civ. și a dispozițiilor Legii nr. 7/1996 privind cadastrul

și publicitatea imobiliară și a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea

greșită a legii cât privește fapta ilicită, reținând că la demolarea stației de

benzină proprietatea reclamantei nu se poate reține vreo culpă a pârâtei.

Recurenta a susținut

că instanța de apel în rejudecare nu a respectat îndrumările deciziei de casare

și, fără a manifesta absolut în niciun fel rolul activ, a examinat doar două

critici privind condițiile vânzării la licitație, fără a răspunde criticilor

privind condițiile și împrejurările demolării stației de benzină.

Recurenta a arătat că

deși instanța de apel a reținut culpa sa în sensul că nu a făcut mențiune în

cartea funciară privind litigiile cu SC E.P. SRL, nu a observat faptul că

imobilul nu avea carte funciară deschisă, întrucât Legea nr. 7/1996 a devenit

aplicabilă în anul 1998, când era în desfășurare litigiul și nici faptul că

terenul de sub construcție nu era proprietatea reclamantei și nici a societății

E.P. SRL, ci a Primăriei Râmnicu Sărat.

Recurenta a apreciat

că soluția instanței de apel este nelegală și în ceea ce privește consecințele

unei notări a litigiului în cartea funciară, care nu atrage consecința unei

interdicții la vânzare, distincția fiind făcută de art. 4 lit. o) din Legea nr.

7/1996.

În acest context,

recurenta a considerat că instanța de apel a fost în eroare cu privire la

natura chestiunii deduse judecății (motiv care poate fi încadrat în opinia sa

și în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.), în sensul că nu s-a solicitat

ratificarea sau desființarea vânzării la licitație consacrată prin

Procesul-verbal de licitație din 21 octombrie 2002 (acesta împreună cu toate

formele de executare fiind anulate în mod irevocabil prin Decizia nr. 931 din

22 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești), ci să constate culpa, sub aspectul

atitudinii subiective a părților la momentul licitației, în concret dacă aveau

sau ar fi trebuit să aibă prefigurarea că vând, respectiv cumpără bunul altuia.

Astfel, nu are importanță modalitatea în care pârâtele au luat cunoștință

despre litigiul existent, adevărata situație de fapt, important este ca acestea

să o fi cunoscut.

Contrar argumentelor

reținute de instanța de apel, recurenta a mai susținut și faptul că stația de

benzină proprietatea sa a fost demolată de către pârâta SC V. SRL înainte ca

aceasta să fi solicitat eliberarea unei autorizații de demolare.

De asemenea, a

susținut că instanța de apel nu a analizat apărările reclamantei privind

încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr.

50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții care

stipulează că executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza

unei autorizații de construire sau de desființare.

În mod greșit

instanța de apel a reținut faptul că autorizația din 18 iunie 2004 a fost emisă

cu respectarea dispozițiilor legale în materie, ignorând Decizia penală nr. 372

din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava, care constată săvârșirea

infracțiunii de fals în declarații și anulează Declarația autentificată sub nr.

2288 din 15 iunie 2004, care a stat la baza autorizației menționate.

Nu în ultimul rând,

recurenta a arătat că Sentința civilă nr. 1926 din 12 noiembrie 2002 invocată

de instanța de apel drept argument al bunei-credințe a pârâtei, a fost

desființată prin Decizia civilă nr. 63 din 24 mai 2004 a Tribunalului Buzău,

această din urmă hotărâre și iminența repunerii părților în situația anterioară

fiind elementele care au determinat-o pe pârâtă la demolarea stației de benzină

proprietatea reclamantei și edificarea alteia.

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea

pronunțată de instanța de apel nu este motivată, cea mai mare parte a motivării

fiind ocupată de argumentația notării litigiului în cartea funciară.

Practic, a arătat

recurenta, din cele 9 motive distincte și explicite de apel, instanța a

analizat superficial doar cele privind depunerea cererii de sistare a

licitației și "buna-credință" a pârâtei SC V. SRL.

Împotriva acestui

recurs a formulat întâmpinare pârâta SC V. SRL, solicitând respingerea

recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei

pronunțate de instanța de apel.

Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Galați a formulat întâmpinare prin care a arătat

că în urma reorganizării activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală

s-a subrogat în drepturile Administrației Finanțelor Publice Râmnicu Sărat.

Analizând recursul,

Înalta Curte îl consideră fondat și îl va admite, cu consecința casării

hotărârii date în apel și trimiterii cauzei la aceeași instanță, pentru

considerentele ce vor fi redate în cele ce urmează.

Cum s-a arătat în

precedent, prima instanță de recurs a casat decizia atacată pentru stabilirea

corectă a situației de fapt și de drept, constatând că sunt îndeplinite

cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar, potrivit alin. (3) din

același text de lege, în rejudecare, instanța de fond va soluționa cauza ținând

seama de toate motivele invocate în fața instanței a cărei hotărâre a fost

casată.

În esență, motivele

de apel vizau faptul că instanța nu a analizat buna-credință sau dimpotrivă

culpa pârâtei la momentul faptului ilicit constând în demolarea stației de

benzină și construirea stației proprii (și nu la momentul ulterior al emiterii

autorizațiilor) și faptul că lipsește motivarea hotărârii cu privire la

aspectul că nu s-ar fi dovedit legătura de cauzalitate dintre prejudiciul

reclamantei și faptele ilicite, precum și greșita interpretare a dispozițiilor

Legii nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară și încălcarea de

către pârâta SC V. SRL a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991

privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

În rejudecare,

instanța de apel nu a lămurit aceste aspecte, confirmând, fără o motivare

pertinentă și fără administrarea probelor corespunzătoare, soluția primei

instanțe, prin care s-a dispus respingerea acțiunii reclamantei.

Astfel, critica

recurentei privind aplicarea greșită a legii în ceea ce privește existența

faptei ilicite este fondată, deoarece instanța de apel nu a intrat practic în

cercetarea fondului, neanalizând condițiile de admisibilitate a art. 998 - 999

C. civ., considerând doar că probele administrate nu dovedesc existența unei

fapte cuplabile și că intimata -pârâtă este un dobânditor de bună-credință.

Cu privire la fapta

ilicită, aceasta are un caracter obiectiv și reprezintă orice faptă prin care

încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului

subiectiv al altei persoane.

Din lucrările

dosarului rezultă că, în cauză, existența faptelor ilicite și caracterul ilicit

al acestora au fost stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile, intrate

în puterea lucrului judecat.

Astfel, în Dosarul

nr. 2822/2002 al Judecătoriei Râmnicu Sărat având ca obiect contestație la

executare împotriva Procesului-verbal de licitație nr. 8741 din 21 octombrie

2002, pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Sărat a avut calitatea de

parte, astfel că aceasta cunoștea situația litigioasă a dreptului de

proprietate al SC P.C. SRL.

Totodată, Sentința

civilă nr. 1926 din 12 noiembrie 2002 invocată de instanța de apel în

rejudecare drept argument al bunei-credințe a pârâtei SC V. SRL, a fost

desființată prin Decizia civilă nr. 931 din 22 iunie 2005, pronunțată de Curtea

de Apel Ploiești, secția civilă, cu consecința anulării Procesului-verbal de

licitație nr. 8741 din 21 octombrie 2002, prin care s-a înstrăinat stația de

benzină.

De asemenea, în

paralel, reclamanta a promovat și o cerere de sistare a lucrărilor pe cale de

ordonanță președințială care a fost admisă prin Sentința nr. 607 din 1 iunie

2004 a Tribunalului Buzău, executorie, pronunțată în Dosarul nr. 929/2004, în

contradictoriu cu pârâta SC V. SRL.

În aceste condiții,

la data de 15 iunie 2004, ulterior pronunțării ordonanței de sistare a

lucrărilor a fost înregistrată la Primăria Râmnicu Sărat sub nr. 12485 cererea

de autorizare a desființării stației de benzină, cerere aprobată prin

eliberarea Autorizării de desființare din 18 iunie 2004, tot ulterior pârâta

obținând și Autorizația de construire din 23 iunie 2004 pentru noua stație de

benzină.

Aceste autorizații au

fost obținute în baza Declarației pe propria răspundere din 15 iunie 2004 în

care se afirma faptul că stația de benzină nu face obiectul niciunui litigiu.

Prin Decizia penală

nr. 372 din 14 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava s-a

constatat că fapta inculpatei H.T. privitoare la Declarația pe proprie

răspundere din 15 iunie 2004 întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de fals în declarații, fiind anulată această declarație.

În consecință, Înalta

Curte constată că argumentele avute în vedere de instanța de apel în aprecierea

faptelor culpabile ilicite invocate de reclamantă nu sunt susținute în mod

indubitabil prin probele administrate în cauză.

Prin urmare, instanța

de apel în mod greșit a reținut că, în speță, nu poate fi reținută condiția

privind existența unor fapte ilicite constând în încălcarea dreptului subiectiv

al reclamantei.

Este necesar, în

condițiile existenței faptelor ilicite, să fie casată decizia pronunțată de

instanța de apel pentru stabilirea corectă a situației de fapt și pentru

administrarea probelor în vederea stabilirii existenței cumulative a celorlalte

aspecte ale răspunderii civile delictuale conform dispozițiilor art. 998 C.

civ.

De aceea, prin

dispoziția de casare aplicată conform art. 312 alin. (6

1

) C. proc.

civ., instanța de apel este obligată să urmărească limitele casării în raport

cu chestiunile de drept dezlegate prin această decizie și să rejudece cauza din

nou, ținând seama de toate motivele invocate de părți în fața instanței a cărei

hotărâre a fost casată, potrivit art. 315 alin. (1) - (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC P.C. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 104

din 13 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și dispune

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 mai 2014.

Procesat

de GGC - AZ